Devine tot mai evident faptul că mulți lideri politici din diverse țări par să creadă că emisiile de CO2 antropogene s-au transformat într-un asteroid climatic, a cărui amenințare este deja extrem de severă și al cărui impact asupra umanității va fi imposibil de evitat în următorii câțiva ani. Analogia cu asteroidul care a lovit Pământul acum 65 milioane ani, anihilând cca 76% din toate viețuitoarele, este intenționată. Limbajul actual al politicienilor este plin de expresii precum: cod roșu pentru umanitate, apocalipsă climatică, Armaghedon climatic, extremă urgență, viața pe Pământ este în pericol, Pământul a intrat într-o nouă etapă de extincție, iar oamenii ar putea fi printre primele victime, Pământul se află la un pas de dispariție în a șasea extincție de masă și vina este a noastră, civilizația este în joc, schimbarea climei este o urgență de prioritate unu, care amenință progresul în toate celelalte domenii și tot ceea am putea recunoaște ca fiind civilizație umană va deveni fizic imposibil etc., etc.
Nu este de mirare că, în urma lansării și proliferării mediatice a unor astfel de amenințări apocaliptice, s-a ajuns la negocierea și semnarea unui număr de acorduri internaționale, începând cu Pactul de la Rio (1992) și continuând până la Acordul de la Paris (2015).
Un loc aparte îl ocupă așa-numitele Conferințe ale Părților (COP - Conference of the Parties), componente politice ale UN Framework Convention on Climate Change (UNFCCC), înființată în 1994. Prima conferință COP a avut loc imediat, în Berlin, 1995. După aceea, anual, s-a ținut în diverse orașe din lume, în total 25 întâlniri (Fig. 1). Cea care va începe la Glasgow pe 31 octombrie 2021 poartă numărul 26 și a primit deja un slogan sugestiv - Uniting the world to tackle climate change.
Toate cele 25 conferințe COP și-au propus să salveze omenirea de amenințarea asteroidului climatic prin reducerea emisiilor antropogene de CO2, pentru a ține sub control încălzirea globală. Rezultatele eforturilor depuse de liderii politici de-a lungul unui sfert de secol se văd clar în Fig. 1. În ciuda perpetuării an de an a conferințelor COP, concentrația CO2 din atmosferă a crescut constant, din 1995 până astăzi, fără să se sinchisească de sloganuri ecologiste și vituperații mediatice.
În decembrie 2019, a avut loc la Madrid cea de-a 25-a Conferință a Părților (COP25). După 2 săptămâni + 2 zile de discuții, eșecul conferinței a fost declarat fără echivoc:
Încă o dată, nu s-au înregistrat progrese în ceea ce privește alinierea țărilor la ținta de 1,5 grade a Acordului dse la Paris. Reguli foarte stricte sunt o necesitate absolută și trebuie eliminate vechile credite ne-oneste de CO2. Pentru că asta nu s-a întâmplat la Madrid, summit-ul s-a încheiat fără un acord.
Bas Eickhout, europarlamentar olandez și membru al delegației UE la negocieri
Și, totuși, COP25 a fost un eveniment „remarcabil”. De ce? Pentru că a urmat după COP24, care a urmat după COP23, și tot așa până la COP1 din 1995. Toate aceste conferințe și-au propus ca țel unic obținerea unui acord planetar cu privire la stoparea încălzirii globale antropogene, respectiv a eliminării combustibililor fosili, considerați sursa majoră de creștere emisiilor de CO2. După 25 ani de negocieri, s-au scremut munții și s-au născut doi șoricei: unul deja mort (Protocolul Kyoto) și altul care n-o duce prea bine (Acordul de la Paris).
Când o echipă sportivă pierde 25 jocuri consecutive, ce încredere mai poți avea în ea și ce se mai poate spune concret? Evident, trebuie un nou antrenor sau/și o nouă tactică de joc. După 25 ani de eșecuri consecutive ale conferințelor climatice din seria COP, mai are rost să ne punem speranțe în una nouă?
Dacă istoria este un indiciu, negocierile din cadrul COP26 vor fi populate de aceeași retorică apocaliptică privind clima și de obiective climatice nerealiste. Țările vor promite prea mult și vor livra prea puțin (promisiuni ușor de făcut și ușor de ignorat).
Eșecul probabil al COP26 a fost sugerat deja de United Nations Climate Change - Updated NDC Synthesis Report: Worrying Trends Confirmed pe 25 octombrie 2021 (Fig. 2).
Raportul menționat mai sus estimează că, chiar și în cazul în care țările își îndeplinesc cea mai nouă rundă de promisiuni pe termen scurt în materie de climă, cunoscute sub numele de contribuții determinate la nivel național (NDC), lumea ar fi pe cale să se încălzească cu cca. 2,7°C până în 2100, față de aproximativ 1,1°C în prezent (raporta la nivelurile pre-industriale). Creșterea preconizată depășește mult obiectivele stabilite la Paris în urmă cu cinci ani (1,5°C, maximum 2°C) și pune sub semnul întrebării reușita acordului semnat acolo.
O întrebare de bun simț pentru participanții la COP26 este următoarea: De ce emisiile care probabil au condus inițial la creșterea CO2 au continuat să crească? Un posibil răspuns este sugerat de datele compilate în Fig. 3.
Emisiile în creștere din China, India și alte țări în curs de dezvoltare obturează reducerile obținute de SUA, UE, Canada. Dacă la începutul secolului al 20-lea, emisiile erau dominate de Europa și SUA, în prezent aceste regiuni produc doar o treime din totalul emisiilor.
Pe de altă parte, conform raportului publicat de Global Energy Monitor în februarie 2021, China planifică să adauge până în 2025 încă 200 GW produși de centrale pe cărbuni.[1] Dacă considerăm perioada rămasă până în 2025 și faptul că o centrală mare are o capacitate de 1 GW, rezultă că în China se va construi cca. o termocentrală pe săptămână în fiecare din următorii patru ani.
Va întreba oare cineva la COP26 pe liderul chinez de ce țara sa urmărește, intenționat sau nu, să atragă asteroidul climatic asupra planetei noastre? De asemenea, va întreba cineva pe liderii SUA, UE sau Marii Britanii, de ce urmăresc ei cu înverșunare politici agresive, destructive și extrem de scumpe, pentru a reduce niște emisii care pălesc prin irelevanță când sunt comparate, de exemplu, cu cele ale Chinei și Indiei?
Sunt, recunosc, întrebări retorice ale căror răspunsuri se știu destul de bine și nu mă aștept ca participanții la COP26 să producă vreun breaking news cu noi păreri.
China și-a dat seama că isteria climatică din America de Nord și Europa produce politici care îi convin pentru maturizarea cu succes a ambițiilor sale de superputere planetară. De exemplu, dacă se dorește dezvoltarea masivă a energiei solare, patru din primii cinci producători mondiali de polisilicon (componentă esențială a panourilor fotovoltaice) sunt bazați în China. Aceeași prioritate absolută este deținută și în cazul producției de elemente rare (rare earth elements) care intră în componența bateriilor electrice. Pe scurt, trecerea la emisii zero-nete este controlată (unii ar spune, șantajată) de bunele relații cu China.
Pe 29 octombrie, cu două zile înainte de debutul COP26, Reuters a publicat articolul COP26 își propune să elimine cărbunii. Asia construiește sute de centrale electrice pentru a-i arde din care aflăm că aproape 200 de centrale electrice pe bază de cărbuni sunt în construcție în Asia, dintre care 95 în China, 28 în India și 23 în Indonezia. Un oficial de rang înalt de la Tamil Nadu Generation and Distribution Corpa declarat agenției Reuters: Nu ne putem baza doar pe energia solară și eoliană. Poți să ai prăjitură de cărbune cu o glazură solară.
Una dintre marile evoluții tehnologice și economice a începutului de secol a fost apariția Americii ca o superputere energetică bazată pe combustibilii fosili extrași prin fracturare hidraulică. Pentru prima dată în istoria sa, Statele Unite au devenit independente din punct de vedere energetic și au depășit, cu doar câțiva ani în urmă, Rusia și Arabia Saudită, devenind cel mai mare producător de petrol din lume. SUA sunt, de asemenea, cel mai mare producător mondial de gaze naturale. Iar acest lucru a adus Americii atât beneficii economice uimitoare, cât și beneficii de securitate națională.
Revoluția fracturării hidraulice din SUA, care a furnizat gaz incredibil de ieftin, a mai însemnat și o trecere de la termocentralele pe cărbuni la cele pe gaz. Dar trecerea nu s-a făcut din cauză că americanii erau îngrijorați de mediul înconjurător, ci pur și simplu
pentru că gazul era mai ieftin. Colateral, începând din 2010, s-a obținut și un important beneficiu climatic, pentru că arderea gazelor naturale emite cam jumătate din CO2 termocentralelor pe cărbuni. Acest efect secundar minunat, datorită căruia SUA au înregistrat cele mai mari reduceri de emisii nu s-a datorat politicilor de mediu ale lui Obama sau Trump, ci doar stimulentelor economice ale trecerii de la cărbuni la gaze. S-a confirmat încă o dată că inovațiile potrivite vor determina oamenii să treacă de bună voie de la un tip de energie la altul, fără ucazuri guvernamentale sau de la ONU.
Și acum, dintr-o dată, administrația Biden a anunțat ca va taxa și reglementa industria combustibililor fosili, ceea ce a condus imediat la înjumătățirea numărului platformelor petroliere din țară față de 2019. Mai mult chiar, președintele Biden a anulat construcția conductei Keystone XL, dar a dat undă verde conductei North Stream 2. Este o mișcare incoerentă și care înseamnă renunțarea la poziția SUA de superputere energetică. Când prețul benzinei a crescut cu un dolar pe galon de când a devenit președinte, Biden s-a dus la OPEC să-i roage: Hei, ați putea produce mai mult petrol?[2] Păi, cum vine asta? Dacă ești cu adevărat preocupat de climă, petrolul OPEC produce mai puține emisii decât petrolul american? Nu. Și atunci, despre ce vorbim?
Este, totuși, schimbarea climei un asteroid care va distruge omenirea, motiv pentru care suntem bombardați fără întrerupere cu alarme cataclismice?
Am răspuns la această întrebare de mai multe ori în articolele mele publicate pe această platformă: Schimbarea climei înseamnă schimbare, nu sfârșitul lumii. Clima se schimbă, dar și noi putem face la fel.
Oamenii sunt o specie extrem de adaptabilă, inteligentă și ingenioasă, care poate găsi soluții la provocările climei în schimbare. Sunt neplăcut surprins când aud din ce în ce mai des că sfârșitul lumii va veni în curând, că schimbările asociate cu încălzirea globală reprezintă o amenințare existențială pentru omenire, dar nu aud la fel de des o idee tipic umană: previziunile catastrofiste nu iau în considerare adaptarea umană la schimbarea climei. Se creează iluzia că am fi niște ciobani moldoveni mioritici, al căror sfârșit este clar anunțat și nu vom face altceva decât să ne pregătim nepăsători și visători trecerea către dincolo... Nimic mai fals...Ignorarea adaptării este trucul preferat al mass mediilor care avansează cu agresivitate proiecții nerealiste ale catastrofelor climatice în așteptare.
În Fig. 4 am compilat date publicate de PNAS (o publicație științifică de prestigiu) despre efectele creșterii nivelului oceanelor în anul 2100 ca urmare a încălzirii globale.
Unul din studiile menționate estimează că ridicarea nivelului oceanic în 2100 va inunda 1,79 milioane km2 , incluzând regiuni critice pentru producerea hranei, și va lăsa fără adăpost 187 milioane oameni.[3]
Pentru ca anul acesta să aflăm că, de fapt, lucrurile sunt binișor exagerate:
La nivel global, de departe cea mai mare distorsiune este introdusă prin faptul că nu se ia în considerare adaptarea umană, ceea ce poate duce la o supraestimare a riscului de inundații costale în 2100 cu un factor de până la 1300.[4]
Fig. 4 arată cât de departe se poate merge cu exagerarea proiecțiilor climatice legate de creșterea nivelului oceanic din prezent până în 2100. Dacă presupunem că omenirea nu va lua măsuri de adaptare (consolidarea și înălțarea digurilor), vom avea arii extinse care vor fi inundate regulat, vor exista 187 milioane oameni afectați de inundații, iar daunele anuale produse vor ajunge la $55 trilioane; în total, cca 5% din PIB. Dar, după cum am scris mai sus, când clima se schimbă, nici noi nu vom sta ca ciobanul mioritic, cu mâinile în sân. În realitate, afirmă studiul din 2021, este posibil ca societățile să se adapteze.
Dacă noi diguri de protecție vor fi construite, iar cele existente vor fi consolidate și înălțate corespunzător, omenirea are posibilitatea de a anula aproape în totalitate predicțiile apocaliptice ale dezastrelor din 2100 produse de creșterea nivelului oceanic. Față de cele 3,4 milioane de oameni inundați în 2000 și cele 187 milioane preconizate pentru 2100 fără adaptare, construirea a noi diguri și menținerea celor existente vor genera o scădere dramatică a sinistraților din 2100: doar 15.000 persoane. Costurile totale ale daunelor, plus investițiile în noile diguri de protecție și cheltuielile legate de mentenanța celor existente, vor scădea semnificativ față de valorile actuale (0,05% PIB) și cele preconizate în lipsa adaptării (5,3% PIB), ajungând în 2100 să reprezinte doar 0,008% din PIB. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contribuotrs.ro
