Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Recorder, biserica și pandemia: o viziune întortocheată asupra libertății și autonomiei religioase

de Liviu Andreescu     Contributors.ro
Joi, 21 octombrie 2021, 11:44 Actualitate | Opinii


Liviu Andreescu
Foto: Hotnews

N-aș fi scris despre recentul reportaj Recorder – care nu-mi pare să aibă nevoie de comentarii și a avut, oricum, destule – dacă Cătălin Raiu, colegul meu de la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și expert internațional în chestiunea libertății religioase, nu ar fi publicat pe hotnews.ro o analiză a investigației. Și, în plus, dacă aceasta nu ar fi venit în siajul unei serii mai lungi de analize ale comportamentului statului român vizavi de biserici în vremea pandemiei. Cum din ambele se desprinde o perspectivă asupra relației dintre stat și biserică care, în viziunea mea, ratează coordonatele potrivite ale acestei interacțiuni, o glosă în marginea investigației Recorder mi se pare potrivită.

Firul roșu comun al analizelor invocate este că problemele de azi ale relației dintre autoritățile și cultele din România, inclusiv derapajele BOR ca actor al vieții publice legat ombilical de stat, reprezintă în primul rând consecința eșecului celui din urmă. Mai precis, eșecul de a se raporta cum trebuie la culte și la biserica majoritară în mod special, de a face politici publice în domeniu, de a obține încrederea și susținerea cultelor, de a le acorda autonomia cuvenită, de a respecta libertatea religioasă ș.a.m.d. În chestiunea concretă ridicată de Recorder – lucruri cunoscute în linii mari, nu în detaliile lor sordide –, eșecul statului, așa cum îl vede Cătălin Raiu, ține de impredictibilitatea finanțării cultelor. Astfel, reportajul ar avea „parțial” dreptate, anume, ilustrând „cât de slab este statul în a ordona riguros din perspectivă legală” soluțiile de finanțare a cultelor. Unde greșește, în schimb, investigația? Omite să menționeze ce n-a făcut tot statul – cine altcineva?! – după legea din 2006 care reglementează statutul organizațiilor și grupurilor religioase.

Dincolo de cazul din investigație, problemele relației dintre stat și culte ar ține, mai general, de „anchilozarea” celui dintâi. Dizabilitatea statului se distinge, de pildă – și aici ajungem la analizele anterioare semnate de CR privind autonomia cultelor în pandemie –, din „valul de restricții aplicate abrupt și comunicate stângaci” și din „insuccesul statului de a obține sprijinul cultelor religioase în campania de sănătate publică”. Urmând aceeași logică, problema comportamentului bisericii majoritare în pandemie – mesajele de la înalți ierarhi care acoperă un spectru de poziții în privința vaccinării, deși cu precădere cele reținute sau sceptice, organizarea și justificarea de evenimente de masă problematice epidemiologic etc. – ar avea drept sursă (citez acum dintr-un articol anterior) faptul că „statul nu a livrat empatie cu credincioșii în timpul pandemiei, ci valuri de restricții formulate birocratic și pe un ton bățos, supra-reglementarea pelerinajelor, monitorizarea agresivă și disproporționată a lăcașurilor de cult” etc.

În acest tablou, voința bisericii pare să lipsească cu desăvârșire. („Este obligația statului, nu a Bisericii, de a face ordine în relația stat-culte”, notează CR.) Ca și cum această imensă organizație, în ciuda prezenței ei active în viața societății și a interacțiunii sale constante cu actorii politici de tot felul, ar fi lipsită de orice capacitate de agent. În esență, BOR s-ar comporta pur reactiv: dacă statul are politici de finanțare proaste, Biserica n-are încotro și ia puținul ce i se dă, cum i se dă; dacă statul nu reușește să educe populația în privința pandemiei, Biserica nu poate să se pronunțe despre temă decât într-un cor eteroclit, pentru a fi apoi, tot ea, agresată de presă din pricina unor voci marginale (sau doar neoficiale?!). Nu-mi pot reține o analogie riscantă: ca și când Biserica Catolică, ai cărei slujitori de rând și potentați au fost găsiți în multe colțuri ale globului vinovați de infracțiuni sexuale și/sau de mușamalizarea lor, ar da vina pe politicile publice deficitare în materia abuzului sexual.

Sigur că, de fapt, bisericile au o datorie morală, care poate fi judecată separat de cât de jalnic se comportă statul (deși o judecată adecvată ia în considerare și comportamentul acestuia). Avem, ca cetățeni, dreptul de a evalua activitatea bisericilor în societate, iar ce dezvăluie Recorder nu arată bine. Dar nu ignorarea obligațiilor morale ale bisericilor mă preocupă la analiza lui Cătălin Raiu. Ci trecerea cu vederea a faptului că modul în care s-a comportat statul român vizavi de culte și de restul grupurilor religioase în ultimii 30 de ani reprezintă o consecință directă a acțiunilor BOR. Politicile publice în domeniu, bune sau proaste sau mediocre, îi pot fi imputate bisericii majoritare în măsură cel puțin egală.

De trei decenii încoace, Biserica Ortodoxă nu a acționat ca un actor modest, silit să joace după cum îi dictează autoritățile. Cu o infrastructură care, chiar și în vremea comunismului care a prigonit-o și a controlat-o, se întindea până aproape în fiecare sătuc ortodox al țării – capacitate depășită, pe-atunci, doar de forțele de ordine ale regimului represiv –, BOR nu s-a sfiit să se folosească după 1990 de instrumentele sale de influență politică. Nu a asistat pasiv la politicile publice în materie de libertate religioasă, ci și-a promovat activ agenda maximalistă de dominație a vieții religioase și, în domeniile relevante, de maximizare a puterii politice. Faptul că, de un deceniu și jumătate, viața religioasă din România curge, din fericire, pe un alt făgaș se datorează prea puțin liderilor bisericii dominante, deși poziții moderate precum cea a actualului Patriarh, activate în momente cheie, nu trebuie ignorate. Succesul reformei vieții religioase, așa parțial cum a rămas, aparține mai ales unor culte minoritare mânate de spirit misionar și câtorva activiști laici capabili să mobilizeze, în preajma aderării, reacții și presiuni internaționale – împotriva presiunilor BOR. Actualele relații discutabile dintre stat și culte, implicit politicile în domeniu, reprezintă în bună măsură rezultatul activismului Bisericii, nicidecum povara pusă pe umerii acesteia, sau ghiuleaua care i-a fost atârnată de picior, de un stat – e adevărat – deseori incompetent și „anchilozat”.

Finanțarea cultelor oferă un bun exemplu. Pe de-o parte, constă într-un sistem, precar și cu hibe serioase de implementare, de susținere salarială a personalului cultelor. Logica acestei scheme de finanțare nu pare ușor de justificat, dar să zicem că reprezintă continuarea unei practici vechi căreia, de altminteri, BOR nu i s-a opus. Dincolo de ea, sursele și mecanismele de finanțare rămân multiple, incluzând scutirile fiscale și de la plata unor drepturi de proprietate intelectuală, înstrăinarea de facto a proprietăților statutului (de la terenuri la clădiri date în utilizare gratuită pe termene de ordinul unui secol), sau foarte profitabila administrare a cimitirelor publice, temă care a ridicat constant probleme de libertate de credință pentru alte grupări religioase. Chiar și așa, a înțelege finanțarea cultelor – care reprezintă, de fapt, finanțarea BOR – doar în dimensiunea sa strict financiară reprezintă o perspectivă limitată. Fondurile pentru reparații și restaurare distribuite prin Secretariatul de Stat pentru Culte, la care preoții de rând au acces doar cu acordul ierarhilor, le asigură acestora din urmă controlul asupra celor dintâi, cimentând structura internă piramidală, autoritaristă, a BOR. Preoți de succes în parohia lor, dar cu porniri autonome nu teologice, ci financiare, devin ușor de controlat și de penalizat.

La fel, alocările administrațiilor locale, al căror cuantum nu poate fi decât imaginat (exercițiul de calcul din investigația Recorder este instructiv, dar limitat) nu doar că subțiază visteriile locale. Dincolo de costurile propriu-zise suportate de public, practica consolidează o rețea de interese comune între decidenți, oameni de afaceri și vârful BOR, rețea care nu se limitează la finanțarea lucrărilor de construcție și care, prin natura sa ocultă, șubrezește practica democratică. Departe de a constitui doar un exemplu de politică publică defectuoasă datorită „impredictibilității” sale, sistemul de finanțare a cultelor are biserica dominantă drept parte cointeresată și principală coautoare. Reportajul Recorder „nu va genera schimbări profunde”, observă CR, acuzând imobilitatea statului. Dar ce împiedică biserica majoritară să genereze astfel de schimbări respectând acele principii sugerate de Raiu care i se aplică (transparență, competiție)?

Comportamentul autorităților față de biserici în vremea pandemiei pune în lumină și o altă față a interacțiunii dintre stat și BOR: impunitatea de care se bucură cea din urmă atunci când încalcă restricțiile legale, sau ușurința cu care obține derogări. Există un spațiu de controversă legitimă în privința limitărilor impuse de autorități în faze diverse ale pandemiei. Dar rămâne indiscutabil că acestea n-au vizat bisericile în mod particular, ci au afectat toți cetățenii în viața lor privată și comunitară, în forme diverse de asociere – afaceri, educație, loisir. În măsura în care anumite acte religioase au fost interzise temporar (bisericile nu au fost închise, cum s-a spus), aceasta s-a întâmplat pentru că aglomerările de o anumită dimensiune – inclusiv, dar nu în mod special, cele religioase – ridică probleme epidemiologice evidente. Se prea poate ca autoritățile să se fi achitat prost de misiunea lor de a explica și justifica public aceste restricții temporare, ori să fi oferit sugestii inadecvate despre cum trebuie organizate anumite practici. CR critică, de exemplu, sugestia de a utiliza lingurițe de unică folosință la împărtășire sau amendarea unor enoriași care participau la slujbă în număr excesiv în timpul carantinei. Într-adevăr, statul s-a comportat inabil, cum ne-am obișnuit: ar fi fost mai bine dacă nu ar fi făcut sugestii în privința obiectelor și ritualurilor de cult, interzicând pur și simplu practicile problematice în context, sau dacă ar fi dat amenzile în afara porților bisericii, nu în interiorul lor. Dar Cătălin Raiu critică statul pentru a eluda tocmai responsabilitatea actului folosirii în biserici de lingurițe cu utilizare multiplă, ori organizarea de slujbe în carantină sau de pelerinaje. Trece cu vederea și modul în care oamenii bisericii – nu și unii enoriași – scapă neatinși legal și neadmonestați măcar verbal de autorități atunci când încalcă legea. Din nou, analiza sa sugerează că problema reală ar fi lipsa de rafinament în materie de libertate religioasă a unui stat care nu știe că nu se fac recomandări sanitare privind practicile liturgice, și nu comportamentul bisericii majoritare de stat în stat în stare de urgență.

Ultima observație mă aduce la chestiunea cea mai preocupantă pentru mine: evoluția unei anume concepții despre libertatea religioasă, dinspre o poziție care combină autonomia grupurilor religioase și separația (relativă) față de stat, către o perspectivă care îmbină autonomia și conectarea la stat. Aminteam mai sus legea din 2006 privind libertatea religioasă și succesul real, deși limitat, al reformei vieții religioase din România începând cu perioada respectivă, la convergența câtorva evenimente cruciale (aderarea, înscăunarea noului Patriarh, reforma organizațională a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării). Am amintit și efortul important de atunci al unor grupuri religioase minoritare și al unor activiști seculari de a regândi relațiile dintre stat și religie. Pentru aceștia, doctrina americană a libertății religioase – pe scurt, celebra combinație dintre autonomie și separație – a constituit o sursă importantă de inspirație, mai importantă decât perspectivă franceză a laicității, altminteri mai apropiată cultural ori din perspectiva înrudirii generale (nu și în privința religiei) de sisteme juridice. Desigur, libertatea religioasă à l'américaine a reprezentat doar un reper conceptual, adaptat substanțial la realitățile locului – recunoașterea oficială pentru anumite grupuri (cultele), finanțarea lor publică ș.a.m.d. Dar, pentru o vreme, mai ales printre organizațiile religioase din România active în reforma legislației și a practicilor în domeniu, a persistat concepția unei tensiuni reale între autonomie și racordarea la stat: un plus de autonomie implică renunțarea la unele dintre beneficiile conectării; ca alternativă, a prefera racordarea la beneficii publice înseamnă a accepta un minus de autonomie.

De un deceniu și mai bine ecuația – nu neapărat simplu de pus în practică, dar utilă ca ideal regulator – a autonomiei în trade-off cu separația se află în criză. Și nu doar în România, ci chiar în țara de origine. Începând cu administrația Bush-fiul (sau, mai corect, accelerând în vremea sa), bisericile americane au început să ceară și să primească mai multă conectare – la surse de finanțare publică (prin contractare), la asocierea simbolurilor religioase cu spații sau organizații publice. Și au solicitat și primit, totodată, mai multă autonomie prin exceptarea de la regulile generale care guvernează viața cetății. Reguli privind, de pildă, non-discriminarea în angajare pe criterii precum dizabilitatea, ori chiar exceptarea de la solicitarea exceptării din motive de conștiință. Noua ecuație, în care autonomia si separarea de / conectarea la stat au fost decuplate, a ajuns și în Europa. Un caz celebru de la CEDO, care privește chiar România (Păstorul cel Bun), a fost montat argumentativ tocmai de brațul juridic al organizațiilor americane care au susținut în primele decenii postrevoluționare reforma vieții religioase (încă active astăzi în privința politicilor sexuale și „familiale”). În Păstorul cel Bun, CEDO a susținut că autonomia bisericilor acoperă și limitarea dreptului de asociere al angajaților prin formarea de sindicate (limitare inaccesibilă, conform legii, altor categorii de organizații) – chiar și atunci când personalul bisericilor respective este plătit de stat printr-o schemă care, de facto, îi transformă în salariați public. E în regulă, pe scurt, ca statul să plătească angajații bisericilor ca pe proprii angajați, dar nu și să țină bisericile să respecte reguli pe care le impune oricăror alte organizații din societate, inclusiv acelora fără profit și/sau care nu primesc bani publici.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1794 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by