Mare politician, mare poet și mare publicist. Markó Béla a împlinit 70 de ani.
Performanța politică a lui Markó Béla este măsurabilă cu cea a marilor oameni politici ardeleni. Cu aceia care au făcut ca Transilvania să fie de mărimea Europei Centrale, nu moșia familiei lor. Aceia care au dorit să construiască Ungaria – Pannonia și Transilvania în spirit european, ca două castele gemene, și nu să-l ducă în Est ca Hunnia. Gábor Bethlen, și nu Gábor Báthory, György Rákóczi primul, și nu al doilea, nu un distrugător, ci un făuritor de țară. Și seamănă mai mult cu István Bethlen, creatorul consolidării, decât cu Pál Teleki, cel care nu știa să o creeze. În ultimul secol, Markó Béla este singurul care, ani de zile, istoric vorbind, minute în șir, a reușit să aducă comunitatea maghiară pe poziție de egalitate și în echilibru cu cea românească din România.
Funcționarea UDMR-lui lui Markó este determinată cel puțin pe jumătate, dacă nu într-un procent mai mare, de structura politică și de condițiile socio-economice din România, pe un sfert de starea din Ungaria, iar restul de cele din Europa și din lume. Spațiul de manevră a unei organizații politice a unei minorități naționale din România este foarte redus, spațiu pentru care trebuie să lupte în fiecare zi. Structura politică românească se definește prin faptul că, în ultimii o sută de ani, de mai multe ori a început construcția atât a statului-națiune cât și a națiunii-stat, demers pe care nu a reușit să-l încheie niciodată. Această construcție statală neterminată înseamnă mereu revendicarea unui stat cetralizat, național, suveran și a unei ideologii naționale, de la care nicio forță politică românească nu dorește să facă compromisuri, aceasta este acea linie roșie care nu poate fi depășită.
În numele construcției statului național, acest stat-națiune nu poate avea decât o singură națiune politică: cea română. Statul construiește națiunea română, națiunea română construiește statul-națiune român. Existența oricărei alte etnii pune în pericol și face incompletă construcția statului și a națiunii.
Statul național centralizat românesc între 1918 și 1989 a prezentat o structură bipolară a puterii:pe de o parte, un executiv dictatorial care se sprijinea pe organele de forță, iar pe de altă parte, oligarhi politici și economici, naționali și locali, în formă parlamentară sau extraparlamentară.Schimbarea de regim tardivă și niciodată finalizată cu adevărat, a declanșat și în România un proces de modernizare, care nu-și mai fundamentează legitimitatea puterii pe (doar) violență, ci pe îmbunătățirea socio-economică și pe o evoluție către state cu un nivel de trai mai ridicat. Exact în acest proces a jucat un rol important și util UDMR-ul lui Markó Béla. Alături de reprezentarea intereselor naționale, doctrina Markó și-a propus ca integrarea egală a maghiarilor din Transilvania să coincidă cu modernizarea societății românești și aproprierea acesteia de Europa. Rolul maghiarilor din Transilvania în tranziția politică din 1989 nu a fost neglijabil, dar adevărata schimbare de regim din România a început la mijlocul anilor '90, iar participarea maghiarilor în guvernul român a fost o parte esențială a acestui proces.
Doctrina Markó exprimă calitățile lui Markó Béla, a faptului că nu este potrivit doar pentru performanță de scriitor și pentru politica aplicată, ci a fost capabil să creeze o doctrină politică, o strategie pe termen lung fundamentată pe o viziune coerentă asupra lumii, respectiv a constituit tacticile practice și pragmatice ale acesteia. Potrivit acestei doctrine, maghiarii din afara granițelor ar trebui să construiască și să conducă organizații politice independente, cu scopuri și mijloace proprii, care ar trebui să soluționeze problemele minorității naționale în parlamentul și în guvernul statului în cauză, într-un cadru democratic și al statului de drept. Minoritatea maghiară trebuie să se integreze în statul român, să-și câștige drepturile și să-și îndeplinească obligațiile. Este posibil să ne dezamăgim, și ne vom dezamăgi în mod regulat de angajamentul democratic, de dorința de compromis a clasei politice românești, și chiar a majorității naționale române, am experimentat și vom experimenta abuzurile naționalismului majoritar, dar minoritatea maghiară nu poate răspunde la aceste comportamente decât cu propriul angajament democratic și a statului de drept, cu asumarea conflictelor, respectiv prin căutarea cu tenacitate a consensului, și cu temperearea, suprimarea propriilor pasiuni naționaliste.
Doctrina se fundamentează pe un ideal comunitar, în opoziție cu principiul statului național teritorial, și cu cel al principiului liberal european al individului. Înaintând pe această cărare subțire, din nou și din nou trebuie să înfruntăm dezamăgirea reapariției permanente a dorinței nesățioasă a idealului teritorial în comunitatea maghiară – să fie aici din nou o lume maghiară! -, și cu respingerea europeană a oricărei cauze comunitare naționale. Markó este un adept al idealului transilvan al lui Kós, care speră la autonomia unei Transilvanii multietnice în cadrul statului român, dar, recunoscând dificultățile acestui ideal, a căutat în mod pragmatic să obțină regionalizarea administrativă și diferite grade de autonomie maghiară.
Elementul determinant al doctrinei Markó este menținerea distanței egale, lupta pentru obținerea autonomiei față de București și Budapesta. Suntem parteneri maghiari și egali în București, ori ne acceptați ca atare, ori veți întâmpina rezistență. Markó nu a căzut niciodată în tentația în care a făcut-o Johannis, să se deghizeze sau să deghizeze UDMR-ul în româno-maghiar sau maghiaro-român. Prin acest comportament a generat respectul reciproc al liderilor partidelor din România. Clasa politică română și alegătorii români la nivel național și local, au trebuit să accepte că guvernează împreună cu maghiarii, că parlamentarii partidului maghiari pot fi miniștrii României, sau primarii orașelor în care majoritari sunt români, sau șefi de consilii județene. În locul Marii Reconcilieri sau a Marii Rezistențe, UDMR-l lui Markó a continuat, de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la un an la altul, chiar de la un deceniu la altul, politica de se obișnui unul cu celălalt, de conviețiure și toleranță.
Față de Budapesta, Markó a fost condus de principiul rangului egal transilvănean, de istoria și cultura proprie/independentă în cadrul maghiarimii, și respectiv de experiențele proaste față de politica maghiară. Pe bună dreptate, a scris și spus că este responsabilitatea elitei maghiare pierderea repetată a Transilvaniei, că nu au învățat din cele două Războaie Mondiale, din Trianon, din Paris, și că Tranlivania dorește cu motiv să-și preia coordonarea propriului destin. Nu a suportat lecții naționalist aburitoare, dar nici disprețul liberal – și-a făcut propria politică. Nu putea fi cumpărat cu bani sau poziții de putere. A construit o mișcare neutră din punct de vedere ideologic și religios, nu a lăsat UDMR-ul dus nici spre stânga, nici spre dreapta, nici sub cruce.
Secretul succesului
Politica maghiară a doctrinei Markó a avut succes pentru că a reușit să conecteze problemele minorității naționale cu dezideratele de democratizare a României, de integrarea europeană a acesteia, și modernizarea ei. Între 1995 și 2008, schimbarea de regim din România, cu toate greșelile ei, a evoluat într-o direcție bună, iar UDMR a reușit să beneficieze de oportunități: nu doar că a obținut rezultate în problemele minorității naționale – utilizarea limbii materne, instituții – dar s-a și integrat în instituțiile centrale și locale ale democrației române, și într-un final, cu sau fără voia sa a contribuit la creșterea clasei de mijloc a maghiarilor din Transilvania – în special a celei din mediu urban. (1995-2001 este perioada de aur a economiei, vârful prestigiului Ungariei, perioada de integrare în Europa).
Markó nu a putut, și nu putea să pregătească UDMR-ul pentru acel deceniu rău al lui 2010, momentul stagnării schimbării de regim din România, a regresului parțial, momentul contraatacului împotriva schimbării de regim în Ungaria – s-a îngustat spațiul de mișcare, UDMR-ul a fost trimis pe o traiectorie forțată.
Instituțiile maghiare din Transilvania își au propria ciclicitate: o creștere dinamică și declinul lent sau rapid. A fost creștere: 1922-30, 1941-44, 1945-47, 1954-57, 1967-74, și 1996-2010, dar între, declin, mai mult, deseori prăbușiri. Când Markó Béla a demisionat din funcția de președinte, cerul a fost încă albastru, dar în îndepărtări înotau nori negri și tuna. Din 2006, în Ungaria a fost o criză politică și economică gravă. Lumea, Europa, în care și România și Ungaria au fost ajunse în urmă în 2008 de Marea Recesiune. Au venit vremuri negre. Prin criza migranților din 2015, cu votul Brexit, cu valul de naționalism și populism care a inundat Europa și SUA, a sosit și în Europa de Est lumea obișnuită a autoritarismului și a haosului oligarhiei.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
