Evenimentele politice recente din România (destituirea unor miniștrii, ruperea coaliției de guvernare, demiterea guvernului prin moțiune de cenzură etc.) creează o mare incertitudine cu privire la politica fiscală, monetară și legislativă. Măsurile promise sau reclamate de politicieni ca răspuns la impactul relativ puternic al crizei energetice asupra economiei și societății românești, care au fost deja afectate de pandemia COVID-19, sporesc această incertitudine.
Mai precis, nesiguranța privește natura, amploarea și eșalonarea în timp a măsurilor de sprijin financiar pentru populație și întreprinderi, măsurile de politică monetară preconizate de Banca Națională pentru temperarea inflației, absorbția fondurilor europene, sustenabilitatea datoriei publice ș.a.md. Numeroase voci din spațiul public, de la jurnaliști la analiștii agențiilor de rating și ai instituțiile financiar-monetare internaționale, avertizează că o mare incertitudine cu privirea la conduita politicii economice afectează comportamentul întreprinderile și al populației în materie de cheltuieli de producție și de consum, investiții, crearea de noi locuri de muncă etc. În consecință, efectele sale asupra economiei sunt negative.[1]
Teoria economică oferă de mult timp analize elaborate ale canalelor prin care se transmit în economie efectele incertitudinii: investițiile ireversibile, economiile făcute din motive de precauțiune, fricțiunile financiare etc. În ultima perioadă, marcată, după cum se știe, de creșterea incertitudinii politice ca urmare a unor împrejurări ce merg de la suspiciunile privind manipularea monedei de către China până la Brexit, tot mai mai mulți economiști utilizează elementele teoriei deciziilor publice (public choice theory) și ale teoriei jocurilor (game theory) pentru a înțelege mai bine de ce anumite țări optează în anumite perioade pentru anumite politici macroeconomice specifice. Combinând aceste analize cu rezultatele a numeroase cercetări empirice efectuate în ultimul timp, literatura economică recentă propune o serie de tehnici de măsurare a incertitudinii politice și a efectelor sale economice, cu ajutorul cărora relevă modul de funcționare și importanța acestor mecanisme în diverse țări și perioade.[2]
În acest cadru, analiza relației dintre incertitudinea politică și eficacitatea politicii monetare menite să tempereze inflația relevă că o creștere a incertitudinii determină reducerea activității economice și creșterea ratei inflației anticipate pe termen lung. O altă concluzie este că incertitudinea cu privire la politica economică exercită efecte contradictorii asupra structurii temporale a ratelor inflației anticipate. Astfel, ca răspuns la șocurile în materie de incertitudine, rata inflației anticipată pe termen scurt se reduce, pe când rata inflației anticipată pe termen lung crește. Acest rezultat sugerează că efectele pe care anticipațiile cu privire la inflație le exercită asupra inflației efective sunt contradictorii și ambigui. Explicația rezidă în faptul că există cel puțin două canale de transmisie a influenței anticipațiilor cu privire la inflație asupra inflației actuale, și anume vulnerabilitatea economiei și tăria ancorei pe care se bazează anticipațiile (de exemplu, anunțurile băncii centrale cu privire la ținta de inflație). După părerea noastră, în cazul României, evenimente recente, menționate la începutul articolului, arată că acest din urmă canal este slab și efemer.
Se constată, de asemenea, că băncile centrale își reduc ratele dobânzilor directoare ca răspuns la creșterea temporară a incertitudinii, în scopul compensării efectelor negative ale acestui șoc asupra economiei. Ele se preocupă, de asemenea, de menținerea anticipațiilor cu privire la inflația pe termen lung bine ancorate (la un nivel compatibil cu ținta lor de inflație), considerând că însuși acest lucru constituie un răspuns la șocurile economice temporare.
Rezultă că băncile centrale se confruntă cu o alegere dificilă între stabilizarea anticipațiilor privind inflația pe termen scurt, pe de o parte, și stabilizarea anticipațiilor pe termen lung, pe de altă parte. Acest rezultat sugerează că pentru a stabiliza economia, banca centrală plătește un anumit preț, și anume pierderea ancorei anticipațiilor privind inflația pe termen lung.
În general, literatura de specialitate arată că chiar dacă angajamentul băncilor centrale de a menține inflația la cote joase și stabile rămâne neschimbat, o puternică incertitudine cu privire la politica economică îi face pe agenții economici să creadă că băncile centrale nu sunt capabile să-și realizeze obiectivele. După părerea noastră, acesta este un pericol real și pentru Banca Națională a României, având în vedere crizele actuale (energetică, sanitară, politică), problemele create de importantele deficite bugetare efective și așteptate pentru viitorul previzibil și repetatele acuzații nefondate și nesăbuite ale politicienilor la adresa băncii centrale.[3]
Faptul că în ultimul deceniu rata inflației a fost mult mai redusă comparativ cu alte perioade din epoca postcomunistă, iar anticipațiile privind inflația au fost și ele mult mai optimiste, nu pare să elimine, deci, pericolul ca incertitudinea referitoare la politica economică să ducă la pierderea ancorei anticipațiilor cu privire la inflație și, în consecință, la diminuarea credibilității Băncii Naționale.
