Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

INTERVIU cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.”

de Lucian Popescu     Contributors.ro
Marţi, 5 octombrie 2021, 12:12 Actualitate | Opinii


Angela Gheorghiu
Foto: Hotnews

Angela Gheorghiu este acum cel mai cunoscut artist român din lume. Notorietate cuantificabilă, clară, neîndoielnică. Prestigiul ei este imens, cel puțin în afara României. Vocea sa a fascinat publicul pe toate marile scene de operă din lume. Personalitatea sa este înscrisă in istoria muzicii ca una dintre vocile cele mai importante ale sfârșitului de secol XX, început de secol XXI.

Fraze precum cele de mai sus, probabil că sună cam răsuflat. Sunt cuvinte mari, iar cuvintele mari le auzim mai ales despre tot felul de mediocrități locale. Poate, cu momentele lor trecătoare de glorie. Și nu mai avem încredere în cuvintele mari, s-au falsificat prin abuz de utilizare, sunt demonetizate. Ele nu se potrivesc aproape niciodată celor despre care se spun. În edificarea unei vanități naționale exagerăm merite și izbânzi. Iar asta îi nedreptățește tocmai pe cei carora li se potrivesc.

Dar, Angelei Gheorghiu cuvintele mari i se potrivesc. Sunt îndreptățite. Sunt dovedite, după cum spune ea.

Ea însăși folosește când vorbește despre sine cuvinte mari. Dar cum ar fi putut avea atâta putere și voință să reușescă de una singura în fața lumii întregi, dacă nu ar fi gândit grandios toată viața?

Acum cateva săptamâni, a apărut pe piață volumul lansat „Angela Gheorghiu. O viaţă pentru artă” cuprinzând interviurile sale cu foarte cunoscutul jurnalist britanic John Tolansky și cu Sorana Savu. Cartea a apărut la Editura Curtea Veche.


O viață pentru artă, acesta este titlul cărții dvs. E o parafrază la vestita arie din Tosca pe care ați interpretat-o deseori?

Vissi d’arte, Vissi d’amore… Nu, nu m-am gândit la asta. Este o coincidență, ați făcut dvs. o corelare, dar eu nu m-am gândit la asta. E o întâmplare. Pentru că în carte este vorba, sincer, despre viața unui copil care a devenit mare, care și-a propus de când este mică să facă tot ceea ce a făcut după aceea.

Și de unde ar veni acest titlu, ”O viață pentru artă”, atunci?

Am pus acest titlu pentru că este purul adevăr. Nu am trăit nicio secundă în viața mea fără a mă gândi că fac parte dintr-o mică familie, cea a artiștilor, a artelor, a muzicii, universal vorbind. Niciodată nu m-am gândit că voi face o carieră doar națională, am luat în calcul doar cea mai mare carieră posibilă. Asta mi s-a spus c-o să fac, în asta credeam, toți mă făceau să cred asta de când eram mică. De la primul meu cântecel, un cântec clasic, un cântec de leagăn de Brahms, pe când eram la grădiniță. Din momentul acela, toți cei care m-au întâlnit - din familie, profesori, învățători, educatori, în ordinea pe care o vreți, până la Liceul de artă și Conservator - toți oamenii din jurul meu s-au comportat cu mine altfel, pentru că eu eram altfel. Și m-au ajutat. Voiau să mă ajute. Mulți insistau să mă ajute. Țin minte, chiar când terminam Conservatorul, am primit un telefon de la o soprană româncă faimoasă, Ileana Cotrubaș. Auzise c-o să fac La Traviata la Covent Garden și s-a oferit să mă ajute. I-am spus politicos că eu nu funcționez așa. Și că nu aș mai vrea să mai am profesori. Și nici nu am avut. Până la 18 ani am avut profesori de canto – dar apoi nu am vrut să copiez sau să mă las influențată. Am învățat singură.

Singură am studiat, de la 18 ani, toate rolurile vieții mele, tot ce-am făcut. Toate deciziile pe care le-am luat în cariera mea – o carieră pe care eu am visat întotdeauna s-o fac - toate au fost luate doar de mine. N-am întrebat niciodată pe nimeni nimic, nici ce să fac, nici ce să nu fac, sau ce părere au. Nu. Niciodată. Am făcut totul de capul meu, cum se spune. De fapt, nu cu capul, ci cu instinctul. Iar instinctul meu are o forță inimaginabilă. Nu numai pentru mine, și pentru alții. În artă eu simt cum stau lucrurile, intuiesc calitatea oamenilor. Mi s-a dovedit, în cei 30 de ani de carieră, că întotdeauna am avut dreptate. Când sunt, de exemplu, competiții artistice de orice fel, eu întotdeauna voi ști cine este number one. Mai am eu o vorbă: mă pot înșela la mediocri, dar la cei mai buni, niciodată.

Le puteți intui viitorul?

Da, îi pot anticipa. Ca să folosesc expresia profesoarei mele, Mia Barbu, „simt focul sacru”. Bine, „focul sacru” e deja prea mult spus pentru cele mai multe competiții. Chiar și la concursurile făcute de televiziuni, chiar și la concursurile de frumusețe, orice fel de competiție, pictură, orice ce ține de vizual, de acustic, de film. Simt calitatea… nu numai calitatea, simt marele talent. Am această abilitate.

Ați lucrat cu cei mai buni, de-a lungul timpului…

Orice am făcut eu, totul a fost filmat și totul a fost înregistrat. Nu vorbesc doar de înregistrările făcute în studiouri. Și am lucrat în studiourile cele mai mari, cu orchestrele cele mai importante, cu dirijorii cei mai importanți. Am avut mână liberă și mi-am împlinit visurile de a-i avea pe cei mai buni de pe pământ. Când aveam un proiect mă gândeam cine e cel mai bun dirijor, care e cea mai bună orchestra, care e cel mai bun teatru? Îmi place genul acesta de muzică sau nu, vreau genul ăsta de orchestra? Am cunoscut toate figurile politice mari din ’92 până azi. Și mi-am făcut așa, o idee cum funcționează această lume. Dar toată ființa mea a fost dedicată sută la sută muzicii, de când mă știu pe lume.

Exact la mijlocul cărții relatați acel faimos episod al montării operei La Traviata, în 1994, de la Convent Garden, cu faimosul dirijor Georg Solti. E acolo o frază foarte interesantă în care comentați interpretarea rolului Violettei : „Cuvântul dă culoare… dar nu voci diferite pentru fiecare act, ci aceeși voce.” Puteti explica un pic, pentru cititori, această idee.

Există o legendă, unele artiste, poate și unii critici, au spus că ai nevoie de voci diferite pentru a interpreta acestă opera. Partitura asta a fost cântată de atătea soprane, și atât de bine. Și chiar și de românce, foarte bine. Virginia Zeani, de exemplu, prima Traviată pe care am descoperit-o, când eram mică. M-am dus la Biblioteca Centrală de Stat, si când am văzut-o în fotografii, Dumnezeule! ce frumusețe, mi-am spus, e și româncă și mai și cântă, și arăta ca un star de cinema. M-a copleșit.

Să revenim la întrebare, mulți spuneau că ai nevoie de trei voci diferite, pentru că este o operă foarte dificilă. Pentru că sunt trei stări extraordinar de diferite ale personajului. Prima, în care apar extazul și îndrăgostirea unei femei. O femeie întreținută, la Paris. Povestea este scrisă de Alexandre Dumas, o știe toată lumea. După aceea, Giuseppe Verdi s-a gândit să facă o opera, și a scris un text mult mai comasat, mult mai scurt. În primul act se vede Violeta Valery în plinătatea gloriei, înconjurată de baroni, de lumea cea mai bună din Paris. Personajul nu este fictiv, încă se spune că și Alexandre Dumas a fost îndrăgostit de o anume Marguerite Duplessis. În al doilea act, Giuseppe Verdi a vrut să exprime o stare foarte dramatică. Bine înțeles al treilea act se încheie cu moartea ei iminentă, pe care o simțim chiar din primul act.

Nu am folosit niciodată în cariera mea mai multe voci, n-am avut genul acela de tehnică, în care să nu mă recunoști. Timbrul meu este atât de clar și de definit și niciodată nu-mi schimb tehnica. Dar culorile în a crea un personaj - dacă asculți toată discografia mea, și inclusiv La Traviata - pot să le fac precum un pictor. Sigur, asta în funcție și de regie de multe ori, în funcție chiar și de dirijor, pentru că întotdeauna un spectacol se creează altfel pentru că ești pus într-o altă condiție. Altă producție, alt regizor, alți parteneri, alt dirijor, altă orchestra, alt teatru, alt public. Așa că, eu nu am folosit trei voci.

În ce cred eu cel mai mult în operă? Eu cred în text. Când studiez, eu citesc ca o actriță. Citesc textul. Și-l citesc, și mi-l asum. Și după aceea pun notele. Vocea mă ajută să colorez personajul pe care l-am citit și văd prin ce stări trece. Violeta Valery a murit la 21 de ani.

Sunteți o conservatoare când vine vorba de montări moderniste, ca să le spun așa, de reinterpretări ale libretului într-o cheie modernă, contemporană, cu personaje care poartă de pildă blugi…

Montările moderniste nu există pentru mine. Le refuz din start. Nu există așa ceva. Sunt singura artistă de operă din lume care refuză să distrugă opera. Plec pur și simplu. Nu accept.

De ce acest lucru? Care e motivul?

Am realizat într-o bună zi că eu am un contract. Primesc invitații pentru spectacolele, în toată lumea, am sute, mii de contracte. Pentru fiecare spectacol, am un contract. Pe contractul meu, indiferent că scrie sus Metropolitan sau alt teatru - doar două nume proprii există, numele meu și al compozitorului. Și titlul operei, bineînțeles. Despre aceste lucruri este vorba în contractul meu. Îi sunt datoare acelui compozitor. Sunt un om care a făcut muzică, dar a făcut si actorie, aveam cursuri de actorie în conservator. Sunt înnebunită după filme, de pildă. La operă noi avem un tempo, totul trebuie spus conform partiturii. Eu am un stil de executat. Să luăm un alt titlu, Romeo și Julieta. Tu trebuie să simți acea perioadă, acea stare. Vă dau mai multe exemple, de ce nu se pot schimba. Ce nu se poate schimba într-o lume a noastră, astăzi. În Traviata vine tatăl băiatului și spune, te rog frumos să-mi lași băiatul în pace, pentru că și fata mea se căsătorește și dacă este împreună cu tine, îmi strici familia. Astăzi dacă se întâmplă așa ceva, îi spui tatălui, îmi pare bine, ia-l pe fiul, la revedere, vorbiți afară, n-am nicio treabă. Da? Asta, astăzi…

Pentru că textul si contextul unei opere e important. Compozitorul nu a scris muzica și după aceea a pus textul. Compozitorul a scris muzica în funcție de text. Pentru el textul, drama și cuvintele contează. Pentru că acești compozitori nu au luat toată lucrarea unui mare scriitor. Există un libretto care preia doar esența. Și esența aceea eu trebuie s-o simt când fac un personaj. Dacă eu în Violetta Valery aș fi în bluejeans, cu totul altfel aș vorbi. Dar eu, Violetta, sunt o fată educată - și ea era foarte educată, era doar în compania societății înalte, doar cu baroni, cu oameni care plăteau să fie în compania ei, ieșeau cu ea în lume, în sălile de baluri, la teatre șamd. Este o lume anume. Eu nu zic să nu se întâmple și regii moderne, nebune. Dar dați-mi motivația. Dați-mi subiectul. Dați-mi muzica. Despre asta e vorba. N-am spus că nu vreau să fac. Fac ce-mi spuneți.

Doar un alt exemplu să vă mai dau ca să înțelegeți, cu Romeo și Julieta la Viena, în timp ce Holender era director. I–am spus lui Holender, nu te supăra, eu într-o astfel de producție nu pot juca. Regia era în bluejeans. Există o arie acolo, e foarte cunoscută, se numește, toată lumea o știe, Je veux vivre… care are o noblețe, și o spontaneitate și o mare puritate. Fata aceea are o educație a epocii aceleia. Eu nu pot să o redau în bluejeans… Este absolut imposibil. Nu pot să-mi bat joc de text, nu pot să-mi bat joc de muzică.

Să ne întoarcem la prima parte a cărții, la capitolul care se intitulează „România comunistă și calea muzicii”. E un capitol mare, întins pe multe pagini. Aș vrea să vă întreb cum a fost pentru dvs. detașarea de comunism, ieșirea din coșmar? Cum vă amintiți acea perioadă din vremea în care ați trăit în comunism?

Eu nu am cântat operă decât o dată în România. Atunci când mi-am dat examenul de diplomă în anul 1990, la Cluj. L-am dat la Cluj pentru că la București nu voiau. Profesorul de operă de la Conservator, se numea Arbore, Ionescu Arbore, mă obliga să învăț La Bohème în limba română. Asta în timp ce eu aveam deja contractul pentru La Bohème la Covent Garden. Iar ei m-au obligat să învăț La Bohème în limba română, pentru că așa voiau comuniștii să cântăm în limba română. I-am spus, eu vreau să cânt în original, nu-mi trebuie în limba română, n-o să cânt în viața mea decât în limba originală. M-a refuzat la Conservator cu spectacolul. La Opera Română din Bucuresti, un dirijor Trăilescu, căruia i-am cântat cântece patriotice compuse chiar de el, cu niște cuvinte care nu pot fi reproduse acum, și pentru care nu mi-a mulțumit niciodată, - el își lua drepturi de autor și pentru cuvinte, și pentru muzică - mi-a spus în anul 1990, când eu deja aveam contractul cu La Bohème la Royal Opera House –Covent Garden, că eu nu sunt pentru La Bohème, nu pot cânta La Bohème. M-a refuzat și pentru acest lucru m-am dus la Cluj. Ăsta este unul din exemple.

În carte, am vorbit aceste lucruri, nu cu John Tolanski, ci cu Sorana Savu, o doamnă care m-a ajutat mult în scrierea cărții. Este o doamnă care odată a scris un articol despre mine și mi-a plăcut mult modul ei de gândire. Am înțeles că este un fan de operă și un admirator, mă cunoaște, cât poate să mă cunoască, dar oricum mai mult decât mulți alții din mass-media din România. Cu ea am putut să vorbesc liber despre amintirile mele legate de România.

Așa că, amintirile mele legate de România sunt la poluri opuse, de la oameni din jurul meu care au vrut să mă ajute, să-mi dea și meditații, vorbesc de profesori care n-au vrut bani pentru lecții, la alții de o factură jalnică. Mai târziu, când am ajuns la conservator, Iosif Sava mă adora și mă voia în toate spectacolele. Pe vremea aceea eu făceam spectacole în afara Conservatorului. Am avut o viață dublă, pe cand eram studentă la Conservator, adică o viață artistică pe bune în afara Conservatorului, și una în Conservator cu profesoara mea, Arta Florescu, ce m-a luat la clasă ei în mod forțat. La Conservator făceam muzică românească, patriotică și romanțe. Și, bineînțeles, aveam examenele lunare. Era mai important ce făceam în afara Conservatorului, cu Luminița Constantinescu la televiziune, Liviu Tudor Samuilă. Nu știu dacă vă mai spun numele acestea ceva. Iosif Sava mi-a făcut prima filmare când eram în primul an de Conservator în ’84, ’85, în prima lună….

Vorbiți mult în carte de experiențele negative cu această Arta Florescu, despre care spuneti că era sau se comporta ca un agent al Securității.

Revin la idee, din România am amintiri de paradis, și altele în iad. A trebuit să mă fofilez, să mă comport cu mare diplomație și cu mare grijă șase ani, cel puțin, de Conservator, a trebuit să fiu foarte atentă, ca să pot termina Conservatorul cu vocea nealterată. Pentru că această cântăreață, Arta Florescu, care era profesoară de canto distrugea pe aproximativ toată lumea. Și am văzut în fața mea cum o făcea cu o dezinvoltură și cu o plăcere… Prima poveste pe care am auzit-o a fost despre cum profesoara Arta Florescu a pus două colege să facă, cum s-o numesc, o hârtie în care le cerea să scrie că o alta colegă a lor ar fi fost lesbiană. Și pe vremea aceea lesbianismul însemna închisoare. Acestor colege le-a spus „dacă nu semnați asta ieșiți afară din Conservator”. Genul ăsta de atmosferă creea Arta Florescu. Odată, în 1990, m-am dus să-i spun că plec la un concurs international. În curriculum vitae scrisesem că luasem lecții de canto cu profesoara Mia Barbu. Și atunci ea a țipat la mine. Eram atunci cu primul meu soț, cu Andrei Gheorghiu. Țipa că va ieși ea din țară și o va distruge pe cutare - nu spun pe cine, ca să nu audă pentru că este ceva trist. Pe o colegă de-a mea. ”Iar tu să te duci la Mia Barbu…” a strigat.

Există o tipologie psihologică a comuniștilor și a securiștilor, cred. Nu doreau decât să te umilescă, o răutate complicată, un ghem de frustrări de nedesfăcut, de neînțeles…

Da, o dorință de a te pune în dificultate perpetuă. Dar nu știu unde încăpea în capul ei atâta răutate… își făcea tot felul de gânduri, totul pe negativ. Totul era greu. Mi-aduc aminte, am și scris în carte despre lucrul ăsta, cum mi-a spus o vorbă foate urâtă chiar la prima lecție de canto. În loc să-mi spună un bun venit. Eram în primul an de conservator, aveam 18 ani, eram un înger și la propriu și la figurat, pe vremea aceea. M-a șocat cu o frază absolut oribilă. Dar eu eram foarte sigură pe forțele mele, de faptul că voi munci și voi studia pentru a putea cu propriile forțe să ajung acolo unde vreau să ajung. A fost o luptă continuă în Conservatorul care se numea și… pardon, asta trebuie să spun, se numea Ciprian Porumbescu. Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puține lucruri… Aici este o problemă în România. O problemă cu George Enescu, cu Ciprian Porumbescu… Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceștia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulți alți compozitori români. Bietul de el nici n-a avut timp pentru că a murit tânăr din cauza tuberculozei. După aceea am început să auzim despre George Enescu. Mai târziu, la sfârșitul Conservatorului, am aflat și eu, prima oară de la Sergiu Celibidache, că nu numai istoria de la școală, istoria României, politică sau socială, dar și istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt așa de mari. Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importanta în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artiști mari erau atunci pe planetă? Vă puteți imagina?

Există și artiști și compozitori mari români care nu sunt cunoscuți publicului românesc…

Ce vreau eu să spun este că în România s-au creat false legende. De exemplu, nu se vorbește de Dinu Lipatti, de Clara Haskil, adică artiști care contează pe plan mondial, care contează cu adevărat. Mai departe, Sergiu Celibidache, Radu Lupu care încă mai trăiește și a făcut o remarcabilă carieră internațională, Haricleea Darclée, la începuturi, pentru că a prins o perioadă în care încă mai trăiau marii compozitori, Virginia Zeani sau Ileana Cotrubaș. Cred că unul dintre cei mai mari artiști români, care au făcut o adevărată carieră, este Radu Lupu. Și Clara Haskil. Dinu Lipatti a trăit mai puțin, n-a avut posibilitatea unei cariere mari. Ideea este că sunt alte nume despre care România nu știe - vorbesc de criticii din România, care serveau partidul, cei care au studiat muzicologia, cei care s-au ocupat de muzică. Ei nu au avut până astăzi curiozitatea și dorința să vadă cine este într-adevăr un adevărat mare compozitor. Pentru că sunt compozitori din România care au lucrări mai importante decât George Enescu.

Și care ar fi ei?

Să vă dau două exemple. Unul este Nicolae Bretan, care a scris opere absolut superbe. Un alt compozitor care a trăit în România și țin minte că operele lui chiar se cântau la Operă - a scris un Hamlet foarte bun - este Pascal Bentoiu. După aceea, un alt compozitor, Paul Constantinescu. Lucrările lor trebuie studiate și arătate și explicate în primul rând profesioniștilor pentru a explica mai departe publicului adevărații și adevărata față si a istoriei muzicii. M-ați înțeles ce vreau să spun?

Lucrurile astea înainte nu se puteau studia foarte bine, dar astăzi avem posibilitatea de a vedea, de a studia exact cine e cu adevărat. Un click distanta.

Foto: HotNews.ro

Într-adevăr, există o proastă evaluare a valorilor, a oamenilor de calitate în România în toate domeniile…

Eu vreau să spun lucrul aceasta pentru că nimeni nu are curaj aici, în România, să spună aceste adevăruri esențiale pentru cultura română. În plus, aș mai adăuga, am mai spus în interviurile mele internaționale, nu întotdeauna marii artiști au ales să meargă la Paris. Dacă te-ai dus la Paris nu înseamnă că ești cel mai mare artist. Nu este adevărat. Sunt și artiști care au rămas în România și sunt foarte buni. Dar nu știe nimeni de ei. Și aici trebuie să se facă o distincție foarte serioasă. Ce înseamnă să faci o carieră mondială, ce înseamnă să fii un mare compozitor, ce înseamnă să fii un mare dirijor? Adică, prin munca pe care tu o poți demonstra? Despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall. L-a înlocuit, deci nu l-a invitat nimeni initial pe el. Și după aceea a fost a doua oară. Deci de două ori, cu două ori nu faci carieră, da? Trebuie spuse lucrurile așa cum sunt. Când s-a dus a doua oară a cântat într-un muzeu. Nu vreau să vă supărați pe mine, că distrug legende, dar trebuie să îi aducem în lumină pe adevărații mari artiști. Există mari și mici artisti români și în afara României și există mari și mici artisti și în România. Aceste adevăruri trebuiesc studiate și expus doar adevărul dovedit.

Nu poți să spui că Maria Tănase a fost și a cântat la New York. Artiștii de muzică populară nu cântă în săli mari. Cântă doar la comunitățile de români. Și cântă în restaurante. Sau în mici săli pe care reușesc ei să le închirieze. Trebuie spuse lucrurile pe nume. M-ați înțeles ce vreau să spun?

Asta nu înseamnă că artiști precum Maria Tănase nu sunt mari…

Legendele care s-au format în România sunt exagerate, s-au construit false legende comandate. Sunt nume și istorii construite. Nu poți să spui că Maria Tănase cânta la New York, dacă ea a cântat printre mese. Este adevărat. A cântat, într-o expoziție probabil internațională din moment ce i-a invitat și pe români acolo. Oamenii stăteau la mese și ea a cântat printre acei oameni. Dar trebuie înțeleasă nuanța pe care eu vreau să o arăt.

Toate lucrările de început ale lui Enescu sunt de fapt muzică populară românească orchestrată. Vladimir Cosma a facut la fel pentru muzica filmelor, în Franta. Mă înțelegeți ce vreau să zic? Lucrările cu adevărat ale lui Enescu sunt doar acelea care sunt foarte moderne și foarte speciale în stilul muzicii franțuzesti al epocii sale. Foarte, foarte interesante, e adevărat.

Toată istoria noastra de manual e plină de legende… De ce nu ar fi și în muzică?

La început și eu credeam în aceste legende. Dar apoi am trăit în lumea adevărată, aceea în care este socotit omul de valoare, omul care poate demonstra de-a lungul anilor cu exactitate la ce nivel este. Și cine este. În toată lumea există treaba asta. Minus România. În România am învățat o falsă istorie muzicii, fabricată și comandată. Din păcate.

De acord, se spun multe ori lucruri fără sens despre personalități, în manuale, în mass media …

Nu numai fără sens, fără sevă, fără suport. Mai nou, acum, în expresiile moderne, spunem fără content, fără conținut, așa este? De cele mai multe ori, în România, subiectul este înfrumusețat, construit, deci este fals. De ce spun toate lucrurile astea? Pentru că eu consider, în 2021, că sunt singura voce din România care are poziția și astfel obligația, după 31 de ani de carieră internatională, să atrag puțin atenția și să-i rog pe oameni sa fie mai atenți la falsele legende.

Acum ce legături aveți cu instituții românești de cultură? Cum vedeți această colaborare?

Unde? Ce? Cine? Păi, eu nu-i văd, eu n-am cum să văd vreo colaborare, pentru că n-am nicio legătură.

Această carte iese la Editura Curtea Veche, e o editură privată. Nu m-am legat de nici o instituție muzicală, cu toate că eu sunt muzician, pentru că nicio instituție muzicală din România, nu mi-a făcut vreodată, până în ziua în care vorbim astăzi, vreo propunere serioasă. Nu am semnat niciodată vreun contract oficial cu vreo instituție muzicală sau artistică din România, până în septembrie 2021.

Arta Florescu, profesoara dvs, era omagiată la Cotroceni, pentru întreaga carieră. Prin 1996, cred…

Ce fel de carieră? O carieră extrem de modestă, doar în țările comuniste. Era o făcătură. Era jenantă. Dar, acum nu știu cum s-au legat treburile, există totuși două-trei soprane care i-au rezistat și care au făcut ceva carieră internațională și au rămas în relații, și tot timpul, doamnă-n sus, doamnă-n jos. Mi-aduc aminte când m-am dus odată la conservator, iar ea era acolo, am intrat la secretariat, secretariatul rectorului, și am întrebat: aș putea să vorbesc cu domnul rector? Imediat ea a sărit: cu tovarășul rector! Iar ea pretindea să îi spuneam doamnă. Ceva de o ipocrizie fără seamăn.

Aveți mai multe piese foarte frumoase de muzica bizantină, de muzică liturgică. Ați avut colaborări cu Biserica Ortodoxă Română?

Am vrut la un moment dat să introduc orchestră într-o biserică la Catedrala de la Timișoara. Mi s-a părut că ar fi fost un pas în evoluție și-n deschiderea sufletelor oamenilor. Chiar m-am dus odată, la Timișoara, la invitatia Mitropolitul Nicolae Corneanu, și mi-a citit in lacrimi o scrisoare de la Patriarhul Teoctist, chemându-l chiar atunci la București. Și nu i-a dat voie să stea la Timișoara. Mi-a sugerat Mitropolitul să cânt fără el, dar eu am refuzat și am plecat. Extrem de laș și părintele Nicolae Corneanu… Oameni care se complac în involuție. Se complac. Sigur că au făcut și ei fapte bune, e cert. Au avut și ei lucruri pe care le-au construit, au lăsat ceva în urmă. Nu neg deloc. Dar Biserica Ortodoxă Română este în Evul Mediu, până astăzi, nu-și dau seama că o data cu trecerea timpului își îndepărtează noile generații, îi îndepărtează de credință, prin comportamentul ierarhilor lor. Ei se bazează încă pe oamenii care sunt la țară, oamenii care nu au educație șamd. Eu întotdeauna am crezut în evolutie, în deschidere și evident în armonie.Citeste continuarea pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















34318 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by