Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Etica este despre tine, nu despre mine. Despre creștinism și vaccinism

de Mihai Maci     Contributors.ro
Vineri, 1 octombrie 2021, 9:22 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Se spune că atunci când Michel Foucault a murit, în vara lui 1984, una din televiziunile franceze l-a omagiat dând pe post un interminabil hohot de râs cu care se încheia un interviu al filosofului cu jurnalista Christine Ockrent.

Foucault a fost unul din marii gânditori ai secolului XX; în egală măsură a fost un activist de stânga și un homosexual notoriu. Lui îi aparține, între altele, un termen straniu: ”biopolitica”. În viziunea lui Foucault, aceasta se referă la modul în care statele moderne își adaptează logica administrativă supravegherii și disciplinării sociale pătrunzând – grație reglementării sănătății publice – până la nivelul vieții personale a individului. Nașterea, la fel ca moartea, nu mai sunt lucruri naturale ci – grație certificatelor eliberate de stat – devin părți ale procesului administrativ (care antrenează altele: indemnizații, încadrări sau scoateri din drepturi etc.) și, comasate statistic, ale actului decizional al statului. Tot sistemul medical, cu identificarea bolnavului, izolarea lui într-un mediu aseptic, intruziunea (chirurgicală sau chimică) în corpul lui, reglementarea statutului lui post-internare etc. nu fac nimic altceva – în optica lui Foucault – decât să creeze bolnavi. În ”lumea tradițională” suferința fizică e o încercare; o probă de rezistență, deopotrivă a corpului și a sufletului, în care ceea ce contează nu e vindecarea primului, ci purificarea – în vederea mântuirii (a) – celui de-al doilea. Iar această purificare presupune niște ritualuri societale în care bolnavul e integrat și pe parcursul cărora e însoțit de famile și, eventual, de comunitate. În lumea modernă, boala – adevărata boală – începe cu izolarea (și, implicit, anxietățile pe care aceasta le induce asupra) celui pe care un mecanism neutru – numit ”știință” – îl scoate din lumea lui și îl închide în ”sistemul carceral” spitalicesc. Care – deasemenea, pentru Foucault – e doar copia ”în alb” a închisorii în care oamenii sunt disciplinați (sau – cum se spune mai nou – reeducați) în vederea productivității economice, care Molohul societățiilor contemporane. În spatele deținutului ce-și face plimbarea, sau a bolnavului ce-și poartă sonda, se profilează figura impenetrabilă a gardianului sau a asistentului, care nu e nimic altceva decât obiectivarea punctuală a Statului omniscient și omnipotent. Om de stânga consecvent, Michel Foucault a fost un critic al statului capitalist (pe vremea aceea încă ”al bunăstării”), pe care-l considera a fi exponentul unei clase privilegiate (ce mixa puterea și politica) și căreia cei disciplinați – ”oamenii muncii de la sate și orașe” – trebuiau să i se opună prin toate mijloacele și, la modul ideal, s-o dărâme, emancipându-se printr-o revoluție carnavalescă.

Astăzi, cel puțin această idee a lui Foucault a devenit un bun comun. Nimeni nu-i mai citează paternitatea căci, cu excepția unor intelectuali din ce în ce mai irelevanți, pe nimeni nu mai interesează notele de subsol în epoca fusion-ului și a rețelelor sociale. Partea cea mai stranie e aceea că cei care-o proclamă cel mai zgomotos nu sunt marxiștii impenitenți ai Occidentului, ci fundamentaliștii creștini din Est și din Lumea Nouă! Un motiv în plus, ca – dincolo de ecran – să auzim hohotul de râs al lui Michel Foucault! O mare parte din cei ce-și zic ”creștini” nu cred c-au citit (sau măcar au auzit) – în funcție de confesiunea lor – de personalismul relațional al lui Stăniloae, de creștinismul anonim al lui Rahner sau de rezonanța abisală a Cuvântului divin în pustiul lumii contemporane de care vorbește Bonhoeffer. Însă, grație filmului în primul rând (începând cu clasicul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” până la distopiile /science/ fiction-ului actual) și pasiunilor încrâncenate ale social-media-ei, fiecare dispune acum de un ”Foucault al săracului” la purtător. A devenit un soi de modă – în mediile ”conservatoare” – să descărcăm toate relele prezentului pe seama ’68-ului francez (la care Foucault a participat entuziast, chiar din Tunisia – unde preda în epocă). Dar, cu toate acestea, aceeași oameni ce critică mai-ul parizian proclamă sus și tare antietaismul și rezistența la biopolitică soixantehuitard-zilor (uitând – sau poate nu – antipsihiatria, cu ”iarba” și cu LSD-ul ei). Pentru cineva care privește lucrurile cu detașare, fundamentaliștii de azi sunt mai puțin creștini și mai postmoderni decât își imaginează ei. Sau, poate mai corect, sunt niște postmoderni care se legitimeză printr-o credință old fashion.

Odată cu pandemia și campaniile de vaccinare antietatismul a devenit mainstream. Dacă există un lucru care să întrunească un consens general, acesta e acela că Statul – și reprezentanții săi (autorități publice, oameni politici, adminsitrație) – nu fac(e) nimica altceva decât să ne mintă și să ne fure. Până acum, se știa că dacă nu ne plac cei care guvernează, îi putem schimba la următoarele alegeri. Mai nou, s-a încetățenit ideea că nu (mai) avem ce schimba, pentru că la toate nivelele spectrului politic e același gen de personaje (corupte, impostoare și indiferente la problemele celor guvernați) și, pe cale de consecință, alegerile sunt inutile pentru că nu e nimic de ales. De aceea și sfârșesc în blocaje (fără majorități clare), care – în fapt – mărturisesc lipsa de convingere a electoratului. Pe scurt, Statul nu e nimic altceva decât o birocrație venală condusă de niște politicieni necinstiți și imorali. Pe vremea lui Foucault o asemenea atitudine purta numele de poujadism (de la Pierre Poujade – un parlamentar francez al anilor ’60 ce-și acuza colegii din ”clasa politică” de toate relele cu putință); azi se numește populism. În numele acestuia din urmă, poporul – care se vede pe sine ca fiind bun, drept și cinstit – are dreptul (dacă nu cumva datoria) de-a se opune permanent Statului ticăloșit. Din păcate, de multe ori statul e chiar așa (ori chiar mai rău) decât îl descriu populiștii. Și mai avem – în plus – media, care, din rațiuni mercantile, amplifică orice disfuncționalitate (umană sau instituțională) la dimensiunile unei ”crize sistemice”. Morala tuturor acestora e aceea autoritatea statului e din ce mai fragilă și guvernarea tot mai greu de realizat. S-a crezut un timp că o soluție ar fi ”comunitarismul” adică un soi de autoguvernare a diverselor comunități în virtutea logicii subsidiarității. Însă, din păcate, s-a văzut destul de repede că o asemenea formulă alimentează tribalismul, mai ales la nivelul minorităților de tot soiul și, foarte repede, se poate trece de la stat la o federație de baronii ale unor potențiali seniori ai războiului. Așa că, până la urmă am rămas la formula clasică a lui Herbert Spencer: ”Individul împotriva statului”; un fel de nesupunere civică pasivă, al cărui ultim criteriu e ”fac ce vreau eu!” Problema e aceea că dacă toți (sau, în orice caz, majoritatea) sunt împotriva statului, când e vorba să facă ceva, greu se-adună doi cu doi. ”Fac ce vreau eu!” e, până la urmă, expresia unui individualism (mai mult sau mai puțin libertarian) care atomizează rezistența față de stat și – în mod paradoxal – îi permite să coabiteze cu acesta. E și una din rațiunile pentru care statul evită tot mai mult să impună norme sau măsuri (iar atunci când le impune legal, le aplică destul de lax), preferând să recomande ce e de făcut. Unii vor face, alții nu vor face lucrurile recomandate; firește că – între cele două tabere – vor fi întotdeauna fricțiuni pe care media le va transforma în spectacol. Dar tocmai aceasta e modalitatea prin care statul câștigă: spectacolul înscrie în memoria colectivă și transformă în practică un anumit comportament. Nu doar atunci când e cumpărată în mod manifest, ci și atunci când e (relativ) independentă, media e aservită statului.

”Rezistența” civică a ultimului an e cea împotriva vaccinării. Aici sunt două lucruri care, adesea, funcționează împreună. Mai întâi o ostilitate – mai mult sau mai puțin vocală – împotriva unei științe invazive (cine nu s-a temut de injecție și de ”albinuța” stomatologului?) și tot mai ininteligibile (pe fondul unei școli proaste și a unei medii impregnată de politic și incapabilă să mai livreze altceva, cine mai înțelege lucruri atât de non-intuitive precum fizica particolelor elementare, genetica, imunologia, ori teoria neuronilor artificiali?). Ubicuitatea și eficiența acestei științe – pe care le mărturisește telefonul din mâna noastră – ne lasă, literalmente, muți. Or, am avea și noi spus de spus ceva; părerea noastră – că doar e ”libertate de expresie”. Poate că lucrurile acestea, pe care nu le înțelegem, nici nu există. Sau sunt produsele unor minți malefice care – fie economic, prin Big Pharma, fie administrativ, prin Stat – vor să ne controleze, să ne reducă la mașini sau să ne subordoneze acestora. În treacăt fie spus, e aici – în negativ – felul în care se pune problema trans- și post- umanismului: într-o lume a protezelor tot mai complexe, a Inteligenței Artificiale, a roboților și a mașinismului apoteotic nu mai suntem atât de siguri de propria noastră identitate. În epoca transplantului de organe, a by-pass-urilor, a stimulării cerebrale cu electrozi, a delocalizării online, a photoshopping-ului și mai ales a subiectelor de discuție pe care media le furnizează și le schimbă de mai multe ori pe zi ce mai sunt eu? Voință pură și credință genuină.

De partea cealaltă e, așa cum spuneam mai sus, rezistența față de stat. O măsură medicală profilactică – vaccinarea – a devenit simbolul intruziunii statului în viața individului și a constrângerii lui la conformitate socială. Onest vorbind, și acest lucru e curios. Lucrez – de 21 de ani – într-o Universitate și, în tot acest interval, am avut de-a face cu nenumărate secvențe de arbitrariu instituțional al statului: ni s-au impus regulamente fără nici o noimă, ni s-a cerut să facem formulare care trebuiau trucate, ni s-au dictat ”criterii” și ”norme” ininteligibile și, o spun cu toată sinceritatea, n-am avut – niciodată! – ocazia de-a vedea un obiector de conștiință care să spună: ”aiasta nu să poate!”; Statul nu ne poate impune așa ceva! Sigur, ”în dulcele stil clasic”, oamenii au mormăit pe coridoare, și-au împărtășit – cu voce șoptită – nemulțumirile în doi, la o cafea, dar au făcut tot ce li s-a cerut și au votat tot ce era de votat. În Universitatea în care lucrez eu sunt vreo mie de cadre didactice. Cu toții, la toate universitățile din țară, bănuiesc că suntem peste 20 de mii. Și nici un obiector de conștiință, nici un rezistent împotriva arbitrariului statului! Un ”concurs pe post”, ”o sarcină de conducere” sau ”o majorare de salar” și conștiința tace. Încă ceva: într-o mie de oameni, într-un oraș cu patru episcopii și două culte neoprotestante puternice, bănui că sunt oameni de toate confesiunile. N-am auzit niciodată unul care să spună că credința lui îi interzice să scrie lucruri fără acoperire prin diverse ”fișe” și statistici. Tot așa cum – repet, în 21 de ani – n-am avut nici un student, de nici o confesiune, care la un examen să-mi spună, onest: ”Îmi pare rău, nu știu acest subiect, dar credința mea îmi interzice să copiez.” Dimpotrivă, oamenii păreau a nu avea nici o problemă, de parcă una era copiatul, alta era credința. Încă odată: mie mi se pare straniu că obediența care a funcționat atât de bine în n asemenea situații (și cred că fiecare dintre d-voastră cunoaște o mulțime de la locul lui de muncă) s-a transformat în rebeliune, acum, cu vaccinarea. Cine știe?, poate era nevoie doar de conținutul unei seringi pentru a umple paharul.

Și mai e încă un lucru care mă uimește: cum se face că – dintre reprezentanții atâtor confesiuni (dar și cei ai mediului intelectual) – nu s-a găsit unul singur care să ne spună un lucru banal: etica nu e despre mine, ci despre tine. Fundamentul eticii nu e plăcerea sau confortul meu, ci responsabilitatea mea față de tine. Ni s-a repetat, de mii de ori, că – în urma vaccinului – există posibilitatea unui caz la nu știe de mii de pacienți care să facă o complicație (legată de tromboză sanguină, de probleme cardiace, de accentuarea cine știe cărei comorbidități). Și acest caz atât de rar ne era servit ca argument în favoarea ”periculozității” vaccinurilor. E ciudat și faptul că ”formatorii” de toate culorile nu ne-au spus că încă, cu excepția morții, nu există nimic sigur în lumea asta. Bănuiesc că un pacient la câteva sute de mii (poate prin spitalele noastre chiar la cifre mai mici) moare de pe urma unei banale anestezii. Care ar fi concluzia? Să nu mai anesteziem oamenii înainte de operații și să-i tăiem pe viu? Sau să-i adormim, ”tradițional”, cu pălincă? N-am văzut încă nici o statistică a oamenilor care-au fost accidentați pentru că le-au căzut țigle în cap, dar bănuiesc că unuia la câteva sute de mii i se întâmplă și asta. Aici cum procedăm? Nu mai facem case cu țigle, sau nu mai ieșim din casă? În orice facem există un risc, iar riscul acesta ne aduce aminte de fragilitatea noastră constitutivă. Or, dacă nu mă înșel, fragilitatea aceasta e o temă a teologiei, indiferent de confesiune.

Eu m-aș fi așteptat, dimpotrivă, să văd argumetul răsturnat și un om al credinței să ne spună apăsat: dacă există o șansă, oricât de măruntă, ca vaccinul pe care-l fac eu (indiferent de efectele pe care le are asupra mea) să te protejeze pe tine – părintele sau fratele meu (în sensul cel mai larg) – atunci el e bun și recomandabil. Căci nu la mine mă gândesc când îl fac; ca om ce crede, eu trebuie să am socotelile făcute în fiecare zi, pentru a mă înfățișa Domnului atunci când mă cheamă. Eu mă gândesc la tine; mi-e dor să stăm de vorbă, față către față, și n-aș putea trăi cu gândul că – jucându-mă cu ideea libertății mele – te pun pe tine în primejdie. Căci – nu? – parcă așa se cântă prin biserici: ”Nu este mai mare dovadă de iubire decât să-ți dai viața pentru aproapele tău”. Nu mă vaccinez ca să fiu eu ”în siguranță” (căci – ca om ce crede – știu că-n lumea asta nu e nimic sigur), ci ca nu cumva, fără voia mea, să-ți fac ție un rău. Și, în fapt, acesta e începutul eticii: să refuzi a face răul, atunci când îl poți face. E ușor să refuzi răul pe care nu-l poți face (dacă ai fi în locul lui Stalin, n-ai omorî ca el), dar e greu să-l refuzi, atunci când făptuirea lui e anonimă și nesancționată (de pildă, să copiezi când toți copiază).une că, aici, accentul cade pe ”cumpăr”; ca să cumpăr trebuie să lucrez și, așa, din salar în credit, ajung sclavul unei economii ce sfarmă vieți în malaxorul productivității ei.


Citeste continuarea pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2270 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by