Plagiatul şi noua nobilime de robă. Spre o sociologie a fenomenului

de Silviu Petre     Contributors.ro
Joi, 30 septembrie 2021, 8:07 Actualitate | Opinii


Silviu Petre
Foto: Arhiva personala

În ultimii ani, spaţiul public românesc a fost serios zguduit de o serie de scandaluri de plagiat în care au fost implicaţi oameni politici, tehnocraţi şi conducători de instituţii. Jurnaliştii de investigaţii au developat reţele şi piramide politico-academice determinate să facă trafic de influenţă sau să asigure reproducerea elitelor de o manieră necinstită. În afară de cazurile celebre, fenomenul copy-paste se dovedeşte mult mai larg, răspândit la nivel de şcoală generală, liceu şi facultate, elevii şi studenţii intrând în această capcană a reuşitei facile.

Cazul nu se restrânge la România, ci se conjugă cu tendinţe care au loc în întreaga lume. Fie că vorbim despre piratarea de muzică, furtul de tehnologie şi spionaj industrial sau de tezele celor de la vârf, ne confruntăm cu o serioasă punere în discuţie a drepturilor de autor. Cu cât avansăm dinspre Occident spre Orient, observăm practici şi filosofii diferite. Astfel, în ceea ce priveşte fostul spaţiu sovietic, Ucraina şi Federaţia Rusă au lăsat să se dezvolte o întreagă modă a plagierii şi însuşirii oneroase a diplomelor de către parlamentari, miniştri şi chiar preşedinţi. În ceea ce priveşte furtul de tehnologie, în China şi India practica însuşirii invenţiilor occidentale a atins un rafionament cu efecte geoeconomice şi geopolitice, întrucât explică parţial succesul celor doi giganţi şi difuziunea puterii dinspre Vest către Restul lumii.

Revenind la plagiat, acesta a fost adesea tratat punctual, diferiţii politicieni fiind arătaţi cu degetul, dar fenomenul în sine a fost prea puţin tratat cu instrumentele politologiei, economiei sau sociologiei. De notat că acest eseu nu se doreşte o scuză pentru cei vinovaţi sau o încercare de a le diminua vina. Cred că, aşa cum o ilegalitate nu înseamnă doar autorul său, ci o întreagă conjunctură, tot astfel plagiatul nu se reduce la făptaşi şi complici, ci se dezvoltă într-un context facilitator. Studiind scena pe care se desfăşoară piesa de teatru şi nu numai actorii, putem scrie scenarii mai bune. În speţa de faţă, o sociologie a plagiatului ne-ar ajuta să reflectăm la cadrul legal actual şi măsurile ce trebuie luate pentru a-l îmbunătăţi.

Plagiatul şi marginalizarea autorului

Când vorbim despre plagiat, vorbim despre însuşirea unor idei şi date care nu sunt ale noastre, fără a preciza sursa şi autorul acestora. Importanţa autorului şi a autoratului sunt diferite de la: a) cultură la alta; b) epocă la alta; c) de la un domeniu la altul.

  • În cultura vestică (vorbim de greci şi de romani), individualismul a fost mai puternic, iar conştientizarea sa le-a fost transmisă inclusiv modernilor, fără a muri odată cu Antichitatea. Culturile orientale, adică spaţiile chinez şi indian, au pus accentul pe colectivitate şi pe respectul strămoşilor. În China, spiritul mandarin stipula că cel care vrea să acceadă în corpul birocratic trebuie să-şi însuşească o serie de cunoştinţe moştenite de la înaintaşi →reverenţa faţă de înţelepciunea acestora fiind mai importantă decât inovarea.
  • Dincolo de arealul cultural trebuie să adăugăm şi cronologia. Fiecare civilizaţie are momente şi momente, trăsăturile fiind modulate de la o epoca la alta. Astfel, chiar şi o civilizaţie individualistă cum a fost cea occidentală a avut perioade în care autoratul a fost preţuit, alternate de altele în care a fost marginalizat. Evul Mediu a fost un astfel de interval. Scriam într-un eseu anterior şi comparam Wickipedia cu catedralele medievale ai căror autori rămân necunoscuţi. Figura autorului devine tot mai importantă odată cu Renaşterea şi creşte în semnificaţie în cadrul modernităţii. Revoluţia industrială şi capitalismul se bazează pe inovaţie continuă. Inventica posedă un caracter aproape religios, totemic. În concepţia capitalistă, meritocraţia pune preţ pe abilitatea de a aduce soluţii noi, de aici şi greutatea autorului. Pentru a-i stimula pe oameni să creeze, trebuie să îi recompensăm pe campioni prin bani, funcţii şi celebritate. Drepturile de autor au fost stabilite pentru a reglementa aceasta cursă neobosită între antreprenori. Spre deosebire de spiritul mandarin, reverenţa modernilor faţă de strămoşi se manifestă prin apentenţa noastră de a ne situa dialectic faţă de ei → adică de a-i depăşi şi a le duce, astfel, moştenirea mai departe.
  • Şcoala a fost la rândul ei anexată acestui amplu proces de distrugere creativă, pentru a prelua o formulă a lui Joseph Schumpeter.[1] Aşa se face că fiecare elev este îmboldit să devină autor, să-şi exprime propriile gânduri cu propriile cuvinte; mai târziu, să scrie texte originale, iar nu să le preia fără discernământ pe ale altora. Autoratul ca vehicul al autorităţii minţii asupra sinelui nostru capătă rolul unui ritual de trecere spre omul adult, responsabil de mai târziu. Specificului cultural şi celui cronologic trebuie să îi adăugăm pe cel al diviziunii muncii. Cerinţele acesteia interferează cu factorii mai sus enunţaţi. Aşa se face că există activităţi în care sunt preţuite autoratul şi inventica şi activităţi în care se pune preţ pe imitaţie. În această a doua categorie intră cele mai multe meserii şi sarcini profesionale. Inclusiv cei care brevetează sunt obligaţi să intre într-o rutină şi să se supună unor tipare prestabilite şi pentru care nu şi-au dat acordul, cel mai adesea. Majoritatea produselor pe care le consumăm au avut un creator, au pornit de la o revoluţie tehnică, dar ulterior au intrat în fabrica de masă. Noi înşine aşteptăm ca un cozonac sau un telefon mobil să fie identic cu milioane de alte articole produse de o anumită firmă.

După consideraţiile de mai sus, putem trece la subcapitolul următor pentru a încerca să creionăm o sociologie a plagiatului (deşi mai potrivit ar fi să vorbim despre o socioeconomie sau econosociologie).

Educaţia – motor al mobilităţii sociale

În Franţa, pe vremuri, nobilimea se împărţea în două categorii după activitatea prestată. Era nobilimea de spadă- la noblesse d’épée, care îşi dobândise rangul pe câmpul de luptă şi care era compusă din vechile familii nobiliare cu rădăcini în Evul de Mijloc. Alături de ea se găsea nobilimea de robă- la noblesse de robe, categorie mai nouă care îi grupa pe înalţii funcţionari publici. Cu timpul, aceasta a ajuns tot mai importantă, reflectând drumul spre birocratizare parcurs de statul naţional modern. Astăzi, chiar şi în instituţiile de forţă (armată, poliţie) majoritatea angajaţilor desfăşoară activităţi birocratice rutinate, procentul celor cu experienţă de luptă propriu-zisă fiind unul redus (mai ales dacă în cazul respectivei naţiuni armata nu a trecut printr-un război sau poliţia nu se confruntă cu un mediu infracţional deosebit de periculos - cazul Mexicului, Venezuelei etc.). Accederarea în corpul nobilimii de robă se face prin educaţie, prin însuşirea unor cunoştinţe şi dobândirea expertizei validate prin examene. De aici importanţă sacrosantă a educaţiei. Anii de şcolarizare şi reducerea analfabetismului sunt două tendinţe corelate la nivel mondial (chiar dacă există societăţi particulare unde aceste două tendinţe nu se validează).

Procentul persoanelor alfabetizate din totulalul populaţiei în ultimele trei secole la nivel mondial

Creşterea alfabetizării a fost însoţită de creşterea numărului de publicaţii, aşa după cum arată graficele de mai jos:

Sursa: Eltjo Buringh and Jan Luiten Van Zanden, Charting the "Rise of the West": Manuscripts and Printed Books in Europe, a Long-Term Perspective from the Sixth through Eighteenth Centuries, The Journal of Economic History, Vol.69, No.2 (June 2009), pp. 409-445

Educaţia este luată în considerare când se alcătuieşte profilul unei ţări, pentru a i se estima forţa inovatoare şi puterea de atracţie/soft power. Ca parte a acestui soft power, universităţile joacă rolul de actori politici şi economici, completând statisticile de mai sus prin numărul de premianţi Nobel pe care îi aduc şi găzduiesc sau prin numărul de preşedinţi şi premieri cărora le-au fost alma mater.

Într-o societate în care cunoaşterea posedă o astfel de importanţă, este de înţeles de ce indivizii caută să-şi sporească ştiinţa şi să obţină diplomele doveditoare. Cei care ajung în funcţii publice cu atât mai mult doresc să fie stimaţi şi să apară apţi pentru înaltele îndatoriri puse pe umeri. Graficul de mai jos ne indică prevalenţa studiilor superioare în rândul oamenilor politici din diferite ţări:

Procentajul miniştrilor cu studii superioare din totalul efectivului guvernului diferitelor state europene: 1946-1984 vs 2016

M. A. P. Bovens, Anchrit C. Wille, Diploma Democracy: The Rise of Political Meritocracy, Oxford University Press, 2017, p.118

Plagiatul şi autoritatea fără de autor

Societatea contemporană este fracturată de două tendinţe opusă: prima este tendinţa spre individualizare şi particularizare; cea de-a doua tinde către masificare. Cele două tendinţe se referă atât la stiluri de viaţă, opţiuni de carieră, activităţile desfăşurate şi fabricarea de obiecte materiale. Acest tablou ambivalent îl putem explica mai bine dacă aducem în dialog doi gânditori: unul este sociologul francez Émile Durkheim (1858-1917), celălalt este antropologul american Leslie H.White (1900-1975), de altfel, discipol al primului. Conform lui Durkheim, în arhicunoscuta sa lucrare „Diviziunea muncii” (1893), societatea evoluează dinspre solidaritatea mecanică spre cea organică. Prima, mecanică este caracteristică lumii arhaice, tribale în care fiecare individ face aceeaşi muncă precum vecinii şi rudele sale. Diferenţele dintre indivizi sunt minimale, iar concepţia lor de viaţă pune accent pe traiul în comun. Pe măsură ce evoluţia îşi urmează cursul, asistăm la diviziunea muncii, ale cărei atribut este specializarea. Indivizii ajung experţi pe câte un domeniu. Specializarea îi face interdependenţi, întrucât conştientizează că au nevoie unii de ceilalţi şi doar împreună pot ajunge să execute sarcini complexe. Odată cu rafinarea diviziunii muncii şi psihologia individuală capătă greutate, cristalizându-se personalitatea şi fiecare individ definindu-se în funcţie de o serie de cunoştinte, trăsături şi scopuri unice, iar nu ca un simplu atom într-o masă amorfă.

În schimb, White constată procesul opus à creşterea în complexitate a societăţii uşurează reproducerea. Nici un produs nu mai este realmente unic, el putând fi replicat în mii, dacă nu chiar milioane de copii. În acest caz, talentul individual şi geniul îşi pierd din importanţă. Poate că White duce structuralismul său mult prea departe şi elimină aportul personalităţii în schimbările sociale, dar nu i se poate refuza o doză mare de pertinenţă.

Aducând împreună cele două puncte de vedere opuse precum jumătăţile unei foarfeci, obţinem imaginea unei lumii deopotrivă individualiste/individualizate cât şi supuse producţiei de masă. Fiecare dintre noi rămâne o persoană unică, irepetabilă, dar în acelaşi timp reprezentăm statistici calculabile într-o medie (vârstă, înălţime, greutate, ani de studii, preferinţe politice, frecvenţa cu care consumăm un aliment etc.). Contrapunerea celor două perspective polare duce la o diviziune a rolului/ a posturii, dincolo de cea a muncii. Astfel, în anumite contexte sociale ne comportăm ca simpli atomi, purtători ai contextului (locurile oficiale), în altele ne demonstrăm unicitatea, distincţia (un picnic, un concert, întâlnirile cu prietenii). În primul tip de contexte suntem purtători sau executanţi ai unei autorităţi; în al doilea tip suntem autori. Adesea, acesta din urmă serveşte ca supapă de refulare pentru ce nu putem face în cadrul primului tip. (ex: la birou nu au voie cu părul vopsit albastru sau să fumezi în interior, iar ţinuta obligatorie nu-ţi permite un grad mare de libertate; la picnicul duminical cu amicii mai sus amintiţi ai cu totul altă marjă de acţiune).

Bun, după toate explicaţiile de mai sus, care este rolul educaţiei? Păi, educaţia îţi dă posibilitatea să recuperezi autoratul în viaţa ta. Cum hârtia suportă orice, pe ea poţi imagina acele lumi posibile, acele scenarii interzise în viaţa de zi cu zi. Să scrii o disertaţie mediocră este mai uşor decât să produci de unul singur un stilou sau o masă de lemn. Camil Petrescu descria scrisul drept o voluptate pe care o simţi crescând din tine şi o plăcere mai mare decât opiumul. Subscriu! Eu unul mă simt liber şi împlinit atunci când scriu.

Acum să ne reîntoarcem la situaţia politicienilor şi să răspundem la întrebarea: „De unde nevoia de a poseda diplome?” În minte ne vin intuitiv o listă de răspunsuri: dorinţa sinceră de a-şi spori bagajul cunoaşterii, aspiraţia de a fi un mai bun profesionist, stimulentul sporului de doctorat, nevoia de a-şi lărgi cercul cunoştinţelor respectabile în mediul universitar, acolo unde îşi pot găsi un post de profesor după expirarea mandatului şamd. Dincolo de toate acestea, avansez ipoteza numită Durkheim-White¨ sau autoritatea fără autor à în linia celor de mai sus, argumentul este că puţini oameni ajunşi în frunte au fapte meritorii concrete şi pe care să le poată revendica. Multe dintre proiecte în care sunt angrenaţi, legislative sau de alt fel, nu îi reliefează, votul sau alocuţiunea lor confundându-se cu partidul sau scăpând totalmente atenţiei publice. Afirmaţia trebuie citită şi în cheie statistică, democraţiile rulând elitele cu o viteză mai mare decât monarhiile de odinioară sau regimurile autoritare din secolul trecut. Schimbarea devine un slogan care degenerează adesea în instabilitate. Un studiu realizat în 2017 de către Centrul pentru promovarea Participării și Democrației (CPD) din cadrul SNSPA reliefa că România deţine recordul în privinţa instabilităţii ministeriale din interiorul UE, fiind urmată la mare distanţă de Polonia şi Italia. Din 1990 până în 2017, ţara noastră a schimbat 150 de miniştri, de trei ori mai mult decât Germania, reprezintă una din concluziile cercetării.

Tabloul nu este nicidecum unic. Peste Ocean, mandatul lui Donald Trump a rulat personalul din jurul preşedintelui cu o viteză mai mare decât a oricăruia dintre predecesorii săi.

Rata de schimbare a membrilor echipei Trump (2017-2021)

Sursa: Kathryn Dunn Tenpas, Tracking turnover in the Trump administration, Brookings Institute, January 2021

Prin raportare la graficele alese, o disertaţie masterală sau o teza de doctorat oferă debuşeul pentru ceea ce nu se poate în concret cele mai multe cariere politice. Şi astfel, scrisul ajunge unul dintre puţinele vehicule onorabile prin care poţi lăsa ceva durabil în urma ta.

Gânduri de final

Articolul prezent a încercat să umple un gol, anume cel legat de tratatea plagiatului în termini exclusivi sau aproape exclusivi morali, iar nu sociologici sau economici. Credinţa care subtitreaza rândurile citite este ca normele morale sunt mai bine respectate dacă înţelegem umorile şi tradiţiile unei colectivităţi (mores- în lb. latină). Ipoteza propusă aici şi numită autoritatea fără autor consideră că una dintre cauzele care facilitează plagiatul porneşte de la lipsa de relevanţă a individului contemporan, inclusiv a celor sus puşi. Obligat să accepte tipare pentru care nu şi-a dat acordul, acesta găseşte în diplome un vehicul pentru a se valida şi a revendica statutul de autor. Însuşirea creaţiei altora reprezintă formă extremă, culpabilă a angoasei tocmai descrise. Pentru ca ipoteza să devină o teză, ar fi necesară şi o cercetare bazată pe interviuri care să confirme sau infirme argumentele mele.

Ce-i de făcut? apare ca întrebare firească. Scriind predilect în termeni explicativi, nu mi-am propus şi un plan de redresare a situaţiei în afara de o schiţă care include atât factori subiectivi, cât şi instituţionali:

  1. Prima recomandare se adresează celor care, persoane publice sau private, urmăresc diplome. Acestia nu trebuie uitate că diplomele sunt punctul terminus al unei călătorii întru cunoaştere. Acumularea de ştiinţă ar trebui să fie căutată drept adevărata recompensă.
  2. Doi se învecinează cu punctul 1. Pentru seriile recente de studenţi care aleg să prelungească ciclul de licenţă studiile masterale, doctorale si postdoctorale, motivaţiile sunt multiple şi adesea înrădăcinate în găsirea sensului vieţii. Un parcurs masteral sau doctoral s-ar putea să nu te ajute neapărat să-ţi orientezi busola interioară, să te suporţi pe tine însuţi/însăţi mai bine ori să întâlneşti sufletul-pereche. Dacă motivaţia scrierii unei disertaţii masterale sau doctorale este împovarată de astfel de nevoi psihologice, omeneşti şi de înţeles, energia necesară cercetării este prost folosită. Ne putem gândi la analogia unor marinari care în loc să conducă nava, îi peticesc chila fugind de colo-colo cu găleata de smoală.
  3. Profesul coordonator joacă, fără doar şi poate un rol aici, ca model şi mentor. Mă aventurez să spun că 50% din succesul unei teze depinde de relaţia cu coordonatorul. Ca model prin reputaţia acumulată; ca mentor prin calitatea şi solicitudinea faţă de studentul masterand/doctorand. El/ea poate alege să se implice, să fie prezentă/-ă sau să se comporte ca un latifundiar absent în relaţia cu studentul. Cu privire la subiectul tratat aici, profesorul ar trebui să îl sfătuiască pe cel aflat sub coordonarea sa: 1) să aleagă o temă realistă; 2) să stabilească termenii colaborării. Ceea ce presupune şi trasarea unor linii roşii cu privire la ce studentul are şi nu are voie să facă (ex. regulile eticii academice).
  4. În atenţia candidaţilor care intră la master sau doctorat dintr-o postură publică à însuşirea necuviincioasă a muncii altora poate fi verificată astăzi mult mai repede decât în trecut. Chiar dacă la momentul absolvirii fapta rămâne necunoscută, dacă făptaşul este promovat mai târziu, plagiatul hibernat va fi descoperit de jurnaliştii de investigaţie.
  5. Ultimul punct este poate cel mai greu de pus în aplicare întrucât el ţine de zona legislativ-instituţională. Aici ar trebui să ne gândim la cât de adecvate sunt legile şi regulamentele după care se ghidează educaţia şi cât de mult ţin ele cont de modul real în care funcţionează şcoala şi cercetarea. Fără a intra în detalii, am în mintea necesitatea unei dezbateri serioase despre recomandările ciclului Bologna, mai ales cu privire la etapa doctorală. Poate că 3 ani reprezintă un interval prea scurt pentru derularea şi închegarea unei teze de succes!

    Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2076 vizualizari

  • +4 (4 voturi)    
    Nu cred ca putem stopa plagiatul (Joi, 30 septembrie 2021, 9:11)

    DomnuTrandafir [utilizator]

    Armata de fabrici de diplome si ma refer la facultatile particulare dar si la diferite facultati de stat gen ASE de Ploiesti Brasov, Buzau, unde vin nume sonore din mediul universitar sa predea.

    Vom observa ca de aici se livreaza an de an mii de absolventi care merg prin sistemul Pile, cunostinte si relatii in sistemul bugetar.

    Ce plusvaloare poate sa aduca societatii un absolvent de Spiru, Cantemir,etc daca el a facut cursuri cu "profesorii" din BNR sau Asocia Romana a Bancilor?

    Sau daca una din aceste "somitati" a fost indrumator de lucrare doctorala?

    Sau a facut cursuri cu faimosii generali de securitate trasi pe linie moarta si acum acestia coordoneaza 40 sau 50 de absolventi pentru lucrarea de licenta.

    Evident plusvaloare zero!

    Aceasta e problema care trebuie rezolvata!

    De ce mai trebuie ca un viceguvernator de banca sa sustina 100 sau 200 de studenti absolventi cu lucrarile doctorale?
    Nu au bani la serviciul lor?
    Se poate vorbi de coruptie morala?
    Sau e degradarea speciei la care contribuie si dansii!

    Nu ar fi corect ca in spatiul public sa apara o lista cu acesti pseudo profesori din banci spitale, Guvern& Agentii, Academii care coordoneaza plagiate?

    Am auzit studenti vorbind: "fac doctoratul cu profesorul Yy care mi-a dat tema si o lucrare mai veche din care sa ma inspir".

    Cine crede ca treaba asta se face pe ochi frumosi?


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by