Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Comentatorilor contributori

de Marin Marian-Bălașa     Contributors.ro
Sâmbătă, 25 septembrie 2021, 8:58 Actualitate | Opinii


Marin Marian-Bălașa
Foto: Contributors.ro

În prima mea intervenție pe acest sit am invitat lumea la o meditație civică, vorba fiind (sau mai exact vorba vine) despre gunoi și poluare. Considerând că un aspect foarte important a scăpat prea multora, revin. Căci tema principală se referea la „adevăratele motive” ale gunoirii, constând nu totdeauna în simpla debarasare de lest, ci adesea constând chiar în ornarea peisajului prin propria trecere, cu propria persoană, cu suvenirul marcării spațiului de către sinele personal.

Subliniez: atât acolo/dincolo cât și aici nu este vorba despre ignorarea rațiunii, a legii și a civilizației, cât despre necunoașterea realității sinelui omenesc, de rămânerea (fideli și necritici) întru atașamentele naturale/infantile, despre necunoașterea la nivel intimist a libidoului sau „elanului vital”, a bucuriei de a fi sau a multor spații/interspații și interstiții ființiale demne de etichetări mai temerare, revelatoare, egal analitice și critice.

„Să lăsăm ceva pe urmă” nu e un motto valabil sau cu referință numai postumă. Din păcate, instinct (vitalist) fiind, un asemenea mobil, impuls sau motivație „ne mănâncă” și în acum-și-aiciul fiecărei vârste, în chip cvasicotidian și cu-atât mai mult ocazional, evenimențial. Vreme de milenii și secole, de când au deprins a picta, mâzgăli sau scrie, oamenii și-au marcat trecerea, ulterior și-au scrijelit numele, peste tot pe unde ajuns-au. Inclusiv pe pereții de peșteri, în mormintele egiptene, peste fresca bisericilor catolice sau ortodoxe. În gimnaziu, cu privire la însemnarea numelor la vedere profa de franceză a repetat de câteva ori că „le nom du fou se trouve partout”, traducându-l drept (numai) „numele prostului se găsește peste tot” (+ varianta „... pe toate gardurile”). Și astfel nu doar ne-a imprimat tuturor elevilor rimata zicală în minte, ci ne-a și răscolit amorul propriu, asigurându-se (chiar eu sunt gata să mă pronunț sigur) că niciunul dintre elevii ei nu și-a mai scris/scrijelit vreodată numele pe vreun zid, gard sau copac. Nici măcar când ar fi fost cazul și de-o inimioară plus inițiala sau numele vreunei iubiri. Oricum, în ultimele 5-6 decenii s-a cam rezolvat cu tâmpenia graffitiurilor personale, „ritualul” scrierii numelui (de unul singur ori în doi) pe locurile publice începând să se rarefieze, să dispară.

Respectiva practică minoră, măruntă, plăcută pentru individ (dar distructivă pentru ziduri, fresce, garduri, copaci), reprezintă extremul „inocent” al practicii care, astăzi, a ajuns catastrofală, în sensul pericolului ecologic atins prin excesul de deșeuri lăsate de oameni pe urma fericitelor lor treceri/petreceri. Data trecută, în articolul respectiv, încercam să distrag atenția de la obșteasca moralizare de tip TV (redusă la urechirea și amenințarea celor care își aruncă deșeurile în spațiile extravilane, ale drumurilor, râurilor și pădurilor), considerând că nici amenzile, nici moralizarea publică nu au cum să fie suprem eficace. Fără a anula respectiva opinie, poziționare sau campanie școlărească (mai bine puțin decât nimic), atrăgeam atenția asupra unor mobiluri, tendințe, motivații și instincte mult mai subtile, intime, care fac pe orice om (!) să fie tentat a lăsa în urma sa varii insemne. Insemne ale sinelui personal, ADN-uri simbolice, marcaje teritoriale, suveniruri „memorabile” sau „uitate”.

Desigur, explicația era una psihanalitică, singura în stare să arate de ce oamenii „adoră” să lase în urmele lor varii forme de gunoi. Și nu se referea deloc la infractorii care deversează gunoiul (lor sau al altora) în spații „nespecifice”, care evită plata taxelor sau a transportului profesionalizat al acestor deșeuri, al nerușinării celor care adesea chiar „nu au” (?) unde să-și arunce resturile din construcții sau din gospodărie, nu-și pot permite transportul sau angajarea altora, al celor pur și simplu nesimțiți.

Dar dacă tot am folosit ultimul cuvând, merită să ne amitim că, în fond și la urma urmei, „nesimțirea” e în foarte multe privințe starea primară, primitivă, în care orice ins ne-am născut, din care părinții s-au chinuit greu de tot să ne scoată, să ne domesticească, să „ne facă oameni” în sensul cel mai elementar biologic și social. Și cu toate acestea, ce ne mai place, din când în când, măcar în privat, măcar în grup restrâns, măcar în intimitate, să redevenim (uneori, fie și pentru-o clipă) nesimțiți! Vezi, dacă nu chiar actele sau gesturile grobiene, impudice, indecente, măcar bancurile porcoase, mizerabile, tâmpite, idioate... sau cum le-o mai fi spunând vocabularul mai verde sau mai perdeluit al fitecăruia. Atât în articolul pe care v-am rugat deja să-l revedeți, cât și aici, e vorba de efectele mult mai puțin conștiente și exprimabile a ceea ce se numește academic copro- sau scato-filie.

Un foarte popular actor de stendap român are un șou pe youtube în care la final îndeamnă lumea ca după ce merge-acasă să experimenteze eliberarea supremă, exprimându-și libertatea și confortul autentic, dându-și drumul (de tot) pe ei înșiși. (Desigur, aici eu vorbesc frumos, aproape medical, aseptic și anosmic, fiindu-mi milă de ochii și nasul domniilor voastre. Actorul nostru popular o spune pe tot șleaul trivial, deloc iute ori pe scurt. Și nimeni nu se ofuschează.) Îndemnul respectiv ține drept final apoteotic, poantă supremă, specifică oricărui uanmenșou. Iar în audiența care se vede în înregistrare aplaudând foarte mulțumită nu-s deloc cocalari de mahala, nici mârlani sătești, ci tineri adulți precis fini, toți cu licență, master, joburi bune, corporatiști sadea. Așadar nu contează gradul de școlaritate sau erudiție, nici tipul de cultură, profesie și salarizare. Una din primele plăceri ale fragedei pruncii, cumpărată scump de părinți și refulată de noi toți, revine. Cultura de maximă popularitate o „cântă” când grosier, când subtil, dar constant. Specia „cântecelor golănești” n-a intrat încă în vizorul folcloriștilor, ca s-o includă, conform noii mode ideologice, chiar și în pachetele Patrimoniului Imaterial al Culturii și Identității Naționale. Nici UNESCO n-a parafat-o încă, deși ține de universalitatea umană, sau mai exact a întregului bios mamiferic. [Dar oare merită făcut vâlvă și fală din „cele de jos”? Oricum, măcar nația noastră ar trebui să fie mulțumită de faptul că – pre limbă vorbind – „fală/fălos” vine de la falus, iar testicolele se cheamă fudulii (inclusiv sau chiar mai vârtos atunci când le halim, cu elegantă poftă, chiar și în rarul restaurant urban tip „Michelin”).]

În mod conștient și mai ales public absolut nimănui nu ne plac gunoaiele. Le detestăm fățiș, ne rușinăm de ele, ne repugnă. Însă detestăm numai gunoaiele altora, expuse de alții, nicidecum pe-ale noastre personal, uneori „uitate” chiar și-n spațiul public. Iar asta fiindcă în primul nostru trecut, cel elementar infantil (care e unul pur mamiferic), gunoiul propriu și „murdărirea” trupului, hainelor și a locuinței nu ne-au displăcut deloc, ba chiar eram mândri de ele. Iată de ce nostalgiile „reîntoarcerii la origini” încă mijesc, mocnesc, refulează și se defulează mascat, în varii forme și intensități. Unora le marchează puternic ludicul și lubricitatea adultă, iar expunerea gunoiului menajer (resturi de ambalaj, obiectuțe de uz domestic sau personal, nu doar de mâncare) rezonează cu respectivele dependențe sau nostalgii obscure, rămase proprii inconștientului, abisalului „sine”. În mod ascuns, multă lume „adoră” gunoiul propriu. Iată de ce nu vocea publică, nu educația școlară, prin admonestări de etică adultă și prin amenzi de lege contravențională pot fi radical eficace. Nici măcar educația universitară sau contactul cu civilizația occidentală, nici măcar statutul profesional, fie el de top economic, social sau politic... nu ajută sigur. Din păcate doar autoanaliza critică, doar cultura psihologică a fiecărui ins poate interveni cu eficiență. Căci vorbim aici despre truda autocunoașterii de profunzime, a reeducării „copilului din sine”, a surprinderii propriului ridicol, a aberantului personal. Este vorba de actul deloc facil al debarasării de unele forme primitive de bucurie sau lubricitate intimă și de recanalizare a expresiei eului personal în alte forme de juisare, de gratificare emoțional-mintală.

Uneori mai recoltez și eu din gunoaiele altora. Mă tem ca gestul să nu atragă efectul opus, să nu încurajeze nesimțirea îngunoirii dinadins a spațiului, oamenii riscând să creadă nu doar că „așa e normal”, dar și că cineva n-are altă treabă. Gânditu-m-am și socotitu-m-am îndelung. Cum să-i agrăiesc pe-acești semeni? Cum să-i apelez? Verbal, cel puțin m-ar sictiri (după ce mi se vor fi lăudat cum că „eu nu, doamne ferește, nicidecum eu, alții!”). Cum să le scriu? Să-i îndemn „fii domn?”... Neah. Asta-i o fălășenie („eu sunt domn”, „vreau să fiu domn”, „sunt domn cu tine”) de aruncat doar în față, sonor, în public. În forul intim rupându-i-se românului de „domnie”. Noblețea omului românesc e cam doar sub răpăit de tobe, reflectoare, pozat. La nuntă și la manele darul nobleței musai trebuie strigat tare și filmat. În privat sau în sălbăticia pădurii „fii domn” sună mai degrabă a jignire. „Fii bun” (cu infantila versiune „fii drăguț”)... cam tot așa. Primul lucru venindu-i în minte, întru traducere, fiind „fii fraier”, știut fiind că „doar prostu-i bun”. În beția adrenalinei specifică pescuitului ilegal și mai ales al japcăi, a testosteronului grupului ce urlă și aleargă de la un vad la altul, cu-atâta falus azvârlit din gură la fiecare două cuvinte sau onomatopee, un „te rog frumos” ar suna mai ceva decât dracu’, invitând suduire. Iar simplul desen al unui „interzis” ca de circulație precis ar deveni țintă de scuipat, lapidare sau păruire. Zic toate astea nu că le-aș scoate din burtă. Ca să-nțelegi de-adevăratelea lumea nu tre s-ai imaginație, nici să citești cărți. Ajunge doar să stai, să vezi, să taci și s-asculți.

Fie ce-o fi, în nădejdea că atitudinea îngunoirii ar putea fi ameliorată (adică subțiată), tocmai am xeroxat, tras în țiplă și afișat următoarele planșe:

FIE-VĂ MILĂ DE GRĂDINA MAICII DOMNULUI! LUAȚI-VĂ GUNOAIELE ACASĂ!

POLIȚIA NU TE VEDE, PĂRINȚII NICI ATÂT, DAR DOMNUL ȘI NATURA LĂCRIMEAZĂ. IA-ȚI GUNOAIELE ACASĂ!

GUNOIUL TĂU ÎȚI CONȚINE ADN-UL. DU-L ACASĂ, CA PE TINE ÎNSUȚI!

DACĂ LA FEL CA NATURA, MĂMICA TA N-AR FI AVUT MÂINI, ȚI-AI FI LĂSAT GUNOIUL ȘI PRIN TOATĂ CASA? TE ROG FRUMOS, IA-ȚI PROPRIUL DEȘEU ACASĂ!

Ce părere aveți?... Cât mișto vor face cei care vor citi un asemenea gen de apel și afiș, fie gândindu-se la cu totul alții (nicidecum la ei înșiși), fie făcând din el țintă pentru a-și arunca sticla sau cutia de bere pe care altminteri ar fi lăsat-o spre a-mpânzi poiana? Cu ce cinism sau dispreț se vor gândi sau vor comenta asupra idiotului care-a atârnat așa ceva? Ce efect va avea un asemenea rapel la imaginarul numinos și la jungienele arhetipuri numite mămică, dumnezeu, pruncuț inocent, nesimțire originară, caca, murdărire, cămin, acăsucă, rai intim, eden?... Nu cumva efectul va fi opus scontării?Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















628 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by