Discuţii privind preţul petrolului în statele comuniste şi metode de raţionalizare a benzinei în Ungaria şi România (1962-1979)

de Petre Opris     Contributors.ro
Duminică, 12 septembrie 2021, 8:54 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Una dintre problemele cu care s-au confruntat autorităţile politice din blocul comunist a fost găsirea de pieţe de desfacere pentru produsele proprii, în condiţiile în care acestea erau mai scumpe decât cele similare fabricate în statele capitaliste dezvoltate şi vândute la preţurile de pe piaţa mondială (alcătuite pe baza raportului dintre cerere şi ofertă). Acesta a fost motivul pentru care autorităţile comuniste au apelat pe scară largă la o subevaluare a preţului materiilor prime, a hidrocarburilor şi a energiei folosite în scopul realizării produselor proprii.

Câteva informaţii despre procedeul respectiv – utilizat iniţial doar de autorităţile sovietice şi „exportat” după anul 1945 în toate ţările în care au fost instaurate regimuri comuniste – au fost prezentate de Alexandru Bârlădeanu la 12 decembrie 1962, astfel: „Ungurii şi ceilalţi nu cer să cumpere la preţ mondial (petrol din U.R.S.S. – nota P. Opriş). Preţurile mondiale sunt mai scumpe decât cel pe care îl cer sovieticii şi cu care le-au vândut ţiţei, mai scumpe decât vindem noi produsele petrolifere pe piaţa capitalistă. Noi, ca să pătrundem pe piaţa mondială, facem un efort şi vindem mai ieftin. Ei, cehii şi ungurii se leagă de această vânzare, pe care noi n-o facem în cantităţi mari şi spun [„] vindeţi-ne şi nouă la acelaşi preţ [”].

Noi le spunem că este o situaţie deosebită [„] încercaţi şi voi să pătrundeţi şi să vindeţi maşinile voastre la preţul mondial, dar nu reuşiţi, atunci nici noi nu putem să vindem produsele noastre la acest preţ [”] (subl.n.)”.

Deoarece autorităţile din alte ţări membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc doreau să-şi dezvolte industriile proprii şi cu ajutorul unor resurse energetice româneşti, am încercat să găsim în arhive câteva informaţii despre acestea. Astfel, într-un raport referitor la perspectivele de exploatare a ţiţeiului şi a gazelor naturale în România, în perioada 1960-1980, s-a păstrat următoarea situaţie estimativă controversată, care se baza pe anumite calcule interne făcute de autorităţile comuniste de la Bucureşti:

1. Perspectivele de exploatare a ţiţeiului românesc:

- rezerve geologice descoperite: 1251 sau 830 de milioane de tone;

- rezerve industriale descoperite: 564 sau 340-350 de milioane de tone;

- producţia extrasă: 275 sau 270 de milioane de tone;

- nivelul producţiei la sfârşitul perioadei 1960-1980: 15 sau 14 milioane de tone/an;

- nivelul rezervelor la începutul perioadei 1960-1980: 156 de milioane de tone;

- nivelul rezervelor la sfârşitul perioadei 1960-1980: 445 sau 237 de milioane de tone;

- coeficientul de cost la începutul perioadei 1960-1980: 7,2;

- coeficientul de cost la sfârşitul perioadei 1960-1980: 3,4 sau 5,9;

- lucrări geologice de prospecţiuni: 2155 de echipe, anual;

- foraj de referinţă: 1013 mii de metri;

- foraj structural: 6485 de mii de metri;

- foraj de explorare: 10.000.

2. Perspectivele de exploatare a gazelor naturale româneşti:

- rezerve geologice descoperite: 667 sau 500-520 de miliarde de metri cubi;

- rezerve industriale descoperite: 667 de miliarde de metri cubi;

- producţia extrasă: 332 de miliarde de metri cubi;

- nivelul producţiei la sfârşitul perioadei 1960-1980: 21 de miliarde de metri cubi/an;

- nivelul rezervelor la începutul perioadei 1960-1980: 230 sau 406 miliarde de metri cubi;

- nivelul rezervelor la sfârşitul perioadei 1960-1980: 548 de miliarde de metri cubi;

- coeficientul de cost la începutul perioadei 1960-1980: 3 sau 5,2;

- coeficientul de cost la sfârşitul perioadei 1960-1980: 3,5 sau 5,2;

- foraj structural: 911 mii de metri;

- foraj de explorare: 2800.

Precizăm faptul că în perioada ianuarie-aprilie 1963 au fost extrase 3,959 milioane de tone de ţiţei (cu 43.000 tone mai mult decât producţia planificată) şi 2,779 milioane de tone de cărbune. Din păcate, tot atunci s-a înregistrat o producţie de carne de 71.500 de tone (cu 10,2% mai puţin faţă de aceeaşi perioadă din anul 1962, când s-a încheiat cooperativizarea agriculturii în România).

La rândul său, prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer a prezentat la şedinţa din 12 decembrie 1962 discuţiile care au avut loc între autorităţile sovietice şi cele est-germane cu privire la preţurile produselor pe care le realizau şi le livrau în mod reciproc, astfel: „Hruşciov ne-a spus nouă că a demonstrat lui Ulbricht că preţurile pe care sovieticii le plătesc sunt cele ale pieţii mondiale şi că este adevărat că, datorită neregulilor pe care le au nemţii la şantierele lor navale, mărfurile pe care ei le produc sunt mai scumpe. I-a spus că nici o ţară şi nici oamenii sovietici nu pot să înţeleagă de ce Uniunea Sovietică trebuie să plătească un preţ mai mare pentru mărfurile pe care le cumpără din Germania (de Est – nota P. Opriş) decât din alte ţări (subl.n.)”.

La acea problemă se puteau adăuga întârzierile mari înregistrate la încheierea contractelor între unităţile economice din statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. De exemplu, acordul dintre R.P. Română şi R.D.G. referitor la schimburile de mărfuri care trebuiau efectuate în anul 1962 între cele două state a fost încheiat de-abia în luna august 1962. Dacă ţinem cont de faptul că era nevoie de o perioadă de timp pentru realizarea produselor contractate, se ajunge la concluzia că autorităţile din ambele state erau incapabile să îndeplinească un principiu important în activitatea economică: oportunitatea afacerii. Mărfurile care, teoretic, erau necesare în perioada ianuarie-august 1962 se puteau expedia de-abia în ultimele luni ale acelui an (în cel mai bun caz), iar beneficiarii ar fi fost în stare de şomaj tehnic mai mult de o jumătate de an dacă depindeau de produsele respective. De aceea, preţurile finale stabilite de reprezentanţii unităţilor economice implicate în acordul de colaborare româno–est-german nu puteau să fie suficient de mari pentru a încuraja dezvoltarea de schimburi economice rentabile fără intervenţia permanentă a politicienilor şi a organelor de planificare existente în ambele ţări.

Propagandiştii şi agitatorii partidelor comuniste constatau pagubele provocate de nerespectarea unui principiu economic fundamental, însă nu îndrăzneau să precizeze public de ce se măreau stocurile de materii prime şi produse finite la unităţile economice implicate în activităţile de comerţ interior şi în operaţiunile de comerţ desfăşurate între statele membre ale Consiliului de Ajutor Economic. Creşterea anormală a acelor stocuri era o consecinţă a încheierii prea târziu a contractelor economice şi a întârzierii efectuării de investiţii, necesare pentru obţinerea produselor şi expedierea lor la beneficiari, conform termenelor de livrare menţionate în contractele semnate.

În aceeaşi perioadă, autorităţile de la Moscova încercau să obţină de la statele membre ale C.A.E.R. implicate în proiectul de construire a sistemului „Prietenia” – de transport a petrolului sovietic, prin conducte, până în R.D.G. (prin Polonia), Cehoslovacia şi Ungaria – o contribuţie financiară pentru amortizarea în comun a investiţiei respective. Decizia privind construirea de către sovietici a sistemului de conducte „Prietenia” a fost aprobată în anul 1958 de reprezentanţii tuturor statelor menţionate, în cadrul unei sesiuni a C.A.E.R., iar realizarea întregului sistem a durat aproximativ cinci ani (1960-1964). Ulterior, pentru creşterea livrărilor de petrol sovietic în ţările respective a fost construit sistemul „Prietenia 2”, în perioada 1968-1974.

În paralel, autorităţile de la Moscova şi Sofia au discutat despre construirea unei conducte pentru transportul gazelor naturale sovietice prin Ucraina şi estul României până în Bulgaria. Deoarece era nevoie şi de obţinerea acordului autorităţilor comuniste de la Bucureşti pentru acel proiect, reprezentanţii României şi Bulgariei au început în luna decembrie 1968 tratativele cu privire la conţinutul convenţiei necesare construirii în Dobrogea a unui segment al acelei conducte.

Partea română a dorit să anexeze la convenţia respectivă o listă de mărfuri pe care partea bulgară trebuia să le exporte în România pentru proiectarea, construirea conductei, pagubele pe care le provoca proiectul pe teritoriul românesc şi tariful anual de tranzit al gazelor sovietice prin România spre Bulgaria. Pe lista respectivă trebuiau precizate jumătate din mărfurile convenite de cele două părţi pentru acel proiect, restul urmând să fie incluse în protocoalele comerciale anuale încheiate între cele două ţări.

Autorităţile de la Sofia nu au fost însă de acord cu propunerea respectivă deoarece doreau să exporte în România cât mai multe mărfuri proprii mai puţin valoroase şi care nu erau neapărat necesare pentru autorităţile de la Bucureşti. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care tratativele dintre cele două părţi s-au blocat timp de un an şi jumătate.

Pentru a se ieşi impas, Nicolae Ceauşescu şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat la 14 iulie 1970 să se continue discuţiile fără întocmirea unei liste de mărfuri bulgare care să fie anexată la proiectul de convenţie. Negociatorii români urmau să accepte „ca plata să se facă prin livrări de mărfuri prevăzute în acordurile de lungă durată şi anuale. Organele de comerţ exterior vor insista însă ca în contingentele de mărfuri ce se înscriu în aceste acorduri să figureze şi mărfurile solicitate de noi (subl.n.)”.

O altă problemă care s-a perpetuat în cursul negocierilor respective a avut ca subiect nivelul tarifului anual de tranzit a gazelor naturale. În luna iulie 1970 partea română a insistat pentru „ca până în anul 1975 să fie de 1,2...1,3 mil. ruble transferabile, iar după 1975 să fie de 1,7 mil. ruble transferabile, corespunzător volumului de gaze ce se va transporta.

În tariful de tranzit nu este inclusă valoarea reparaţiilor capitale, aceasta urmând să fie suportată de partea bulgară, atunci când starea de uzură a conductei, constatată de ambele părţi, va impune acest lucru; nu se poate prevedea perioada de reparaţii capitale, ea fiind determinată de natura gazului, condiţiile de exploatare şi calitatea materialului tubular”.

Precizările respective au apărut în contextul în care partea bulgară considera că toate cheltuielile privind reparaţiile capitale ale conductei erau incluse în tariful de tranzit, iar despre nivelul său nu au menţionat nimic în timpul negocierilor. Cu alte cuvinte, autorităţile comuniste de la Bucureşti ar fi trebuit să plătească reparaţiile capitale la un segment din conducta prin care se transporta gaz sovietic din U.R.S.S. în Bulgaria.

În acelaşi timp, negociatorii români trebuiau să insiste pentru a se accepta punctul lor de vedere privind revizuirea tarifului de tranzit după 5 ani (nu după 15 ani – aşa cum dorea partea bulgară). Autorităţile de la Bucureşti considerau că „anumite elemente din componenţa acestuia îşi modifică valoarea în decursul unui cincinal. Ne referim în special la salarii şi la costul unor materiale necesare întreţinerii conductei”.

Crizele energetice mondiale care au izbucnit în anii 1973 şi 1979 au confirmat punctul de vedere românesc, însă autorităţile comuniste de la Sofia nu aveau cum să fie mulţumite de poziţia respectivă şi, probabil, au fost nevoite să reanalizeze costurile întregii afaceri privind importul de gaze sovietice, atât înainte de punerea în funcţiune a conductei respective, cât şi după fiecare modificare majoră a preţului gazelor naturale pe plan mondial.

Deşi aveau la dispoziţie nişte resurse naţionale de hidrocarburi care stârneau invidia în blocul sovietic, autorităţile comuniste de la Bucureşti nu au putut evita la rândul lor efectele negative produse de cele două crize energetice pe care le-am menţionat. Motivele acelei situaţii erau simple: dezvoltarea unei industrii energofage, parţial cu ajutorul creditelor pe care autorităţile de la Bucureşti le-au obţinut din Occident în prima jumătate a anilor ’70, pe fondul epuizării treptate a zăcămintelor de hidrocarburi uşor de exploatat existente în România.

Greşeala privind crearea unei industrii energofage a existat în toate statele din blocul sovietic şi fiecare guvern comunist a stabilit, separat, în anii 1973 şi 1979, măsuri pe plan naţional pentru economisirea energiei şi a combustibilului. De exemplu, autorităţile de la Budapesta au introdus unilateral, de la 15 iunie 1979, o autorizaţie care permitea cumpărarea de carburanţi în Ungaria. Prin măsura respectivă s-a încercat o raţionalizare a consumului de benzină şi motorină şi s-a permis colectarea unor sume de bani suplimentare pentru bugetul de stat.

Documentul respectiv era obligatoriu, se achita în forinţi, inclusiv pentru mijloacele de transport care se foloseau în micul trafic de frontieră şi a avut patru niveluri tarifare:

- pentru autocamioanele cu o greutate mai mare de 8 tone: 1200 de forinţi;

- pentru autocare şi autobuze: 700 de forinţi;

- pentru autocamioanele cu o greutate de până la 8 tone: 500 de forinţi;

- pentru autocamioanele care circulau în micul trafic de frontieră, pe o adâncime maximă de 50 km: 3000 de forinţi.

Autorizaţia trebuia procurată şi plătită şi de către conducătorii de autovehicule de transport care tranzitau Ungaria şi nu se alimentau cu combustibil pe teritoriul acestui stat.

După o lună şi jumătate a intrat în vigoare o nouă reglementare, care impunea achitarea în devize convertibile a acelei autorizaţii, astfel:

- pentru autocamioanele cu o greutate mai mare de 8 tone: 60 de dolari;

- pentru autocare şi autobuze: 35 de dolari;

- pentru autocamioanele cu o greutate de până la 8 tone: 25 de dolari.

Tot de la 1 august 1979 au fost impuse limite de aprovizionare cu carburanţi pentru toţi posesorii autorizaţiilor emise de autorităţile de la Budapesta, astfel:

- pentru autocamioanele cu o greutate mai mare de 8 tone: 150 de litri de carburant;

- pentru autocare şi autobuze: 100 de litri de carburant;

- pentru autocamioanele cu o greutate de până la 8 tone: 60 de litri de carburant.

Orice solicitare suplimentară de carburanţi putea fi onorată după ce era achitată din nou autorizaţia concepută de liderii comunişti maghiari.

În aceeaşi perioadă au avut loc la Bucureşti şedinţe de analiză şi discuţii politice referitoare la preţul carburanţilor vânduţi în România. În cele din urmă, la 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea preţului la carburanţii vânduţi pe piaţa internă (benzină şi motorină) şi instituirea unui sistem de circulaţie cu vehiculele proprietate personală în funcţie de numărul de înmatriculare al acestora, astfel: „în zilele de sâmbătă şi duminică vor funcţiona numai jumătate din autoturismele personale, urmând ca într-o săptămână să circule cele cu număr par, iar în următoarea săptămână cele cu număr impar”.

Deoarece sunt extrem de importante la analizele privind modul de funcţionare a economiilor statelor comuniste la începutul anilor ’60 şi a societăţii româneşti la sfârşitul anilor ’70, redăm în continuare un extras din stenograma şedinţei desfăşurate la Bucureşti, la 12 decembrie 1962 (în ajunul începerii Sesiunii a XVII-a a C.A.E.R.), precum şi stenograma reuniunii din 25 iulie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (în întregime).

Pentru o analiză privind consecinţele măsurilor impuse la 15 iunie 1979, în Ungaria, respectiv la 25 iulie 1979, în România, este necesar un studiu istoric separat. În acesta va trebui să comparăm reacţiile pe care le-au generat acele măsuri restrictive în ambele state, în contextul dialogului politic „peste gard” în care a fost implicată şi Televiziunea ungară (la 17 octombrie 1979).

Stenograma şedinţei din 12 decembrie 1962, în cursul căreia s-a aprobat poziţia delegaţiei române la Sesiunea a XVII-a a C.A.E.R. şi la şedinţa a III-a a Comitetului Executiv al Consiliului C.A.E.R. (extrase).

Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.

No. 1722 / 31 XII 1962

STENOGRAMA

şedinţei din ziua de 12 decembrie 1962, în cadrul căreia a fost aprobată poziţia Delegaţiei române la Sesiunea a XVII-a [a] C.A.E.R. şi Şedinţa a III-a a Comitetului Executiv al Consiliului C.A.E.R.

Participă la şedinţă tovarăşii: Bodnăraş Emil, Borilă Petre, Chivu Stoica, Drăghici Alexandru, Maurer Gheorghe Ion, Moghioroş Alexandru, Bârlădeanu Alexandru, Coliu Dumitru, Sălăjan Leontin, Răutu Leonte, Voitec Ştefan.

Au fost invitaţi să participe tovarăşii: Dalea Mihai, Cioară Gheorghe.

Şedinţa începe la ora 17.00.

Tov. Chivu Stoica: Cunoaşteţi ordinea de zi? Să înceapă tovarăşul Bârlădeanu. [...]

Tov. I.G. Maurer: Cine prezidează?


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1368 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by