Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Gânduri și amintiri despre Ion Caramitru

de Gabriel Andreescu     Contributors.ro
Joi, 9 septembrie 2021, 9:29 Actualitate | Opinii


Gabriel Andreescu
Foto: Contributors.ro

Ion Caramitru plasa „șopârle” în spectacolele de teatru în care juca în anii 1980. Spre desosebire de alte personalități ale scenei, nu declama versuri dedicate lui Nicolae Ceaușescu. Mari actori – precum Radu Beligan, Ion Besoiu și vai!, mulți alții – au făcut astfel de plecăciuni dictatorului sub presiune. În lumea intelectuală în special, Ion Caramitru era considerat un „rezistent”.

De ce Ion Caramitru nu a fost invitat, la sfârșitul anului 1989, să facă parte din Grupul pentru Dialog Social? Grupul adunase majoritatea disidenților – deși nu pe toți; nu și pe curajosul și curatul Vasile Paraschiv – și intelectuali care practicau „rezistența prin cultură”. Ion Caramitru și-ar fi găsit firesc locul în cadrul GDS și sigur, ar fi jucat un rol important în viața lui. S-a întâmplat să nu fie întrucât astfel merg lucrurile: o combinație între premeditare organizată și scăpări inexplicabile.

Am început cu acest comentariu de „aducere aminte” căci una dintre prezențele cele mai spectaculoase ale lui Ion Caramitru o leg de o întrunire ținută la GDS, atât de spunătoare despre omul a căru dispariție o deplâng acum.

Episodul Drakula Park

Cine își mai amintește astăzi că în luna noiembrie 2001, Dan Matei Agathon, ministru al Turismului atunci, a lansat proiectul Dracula Park. Acest Disney Land de tip mioritic - cum s-a spus - urma să fie realizat pe platoul Breite, lângă cetatea medievală a Sighișoarei. Inițiativa a ținut câteva săptămâni capul de afiș al dezbaterilor publice. Acel spațiu arhitectonic unic - singura cetate medievală locuită din Europa – parcă nu conta deloc pentru inițiatorii marii inginerii financiare. Guvernul a creat un „Fond pentru Dezvoltare Turistică Sighișoara” care, rapid, în luna decembrie 2001, a lansat o emisiune de acțiuni de 5 milioane de dolari, înainte ca proiectul să primească avizele Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, ale Comisiei UNESCO pentru Patrimoniu, cele ecologice etc. (O scurtă prezentare, aici.)

Acesta este contextul în care GDS a organizat la începutul anului 2012 întâlnirea lui Agathon cu specialiști ai patrimoniului. A urmat un duel al argumentelor și voințelor în care primus inter pares a fost Caramitru. El, cel mai cuprinzător și ferm a împins finalul spre o confruntare tăioasă. „Nu o să se facă Dracula Park, domnule Agathon! a rostit apăsat Caramitru. „Ba o să se facă!”, a replicat, tot apăsat, ministrul Turismului. „Ba nu o să se facă, vă promit!” a răspuns, cu o interesantă siguranță de sine, actorul-revoluționarul-fostul ministru al Culturii în Administrația Emil Constantinescu. „Ba o să se facă, domnule Caramitru!”, a terminat Dan Matei Agathon, susținând formidabilul său aplomb din timpul discuțiilor și adăugând o notă de vulgaritate care a așezat o mantie neplăcută peste întreaga întâlnire.

După evenimentul de la GDS, Ion Caramitru a contactat mulțimea potențială de aliați, între ei, de departe cel mai puternic, prințul Charles. Moștenitorul tronului Marii Britanii îl aprecia pe Caramitru într-atât, încât actorul primise, în anul 1995, distincția de Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic. Respectului i se adăuga o relație umană atinsă de afecțiune. Prințul Charles s-a implicat, la apelul lui Caramitru, în salvarea sitului Sighișoarei. Anvergura acestui „lobbyist” s-a văzut imediat. Deja în luna mai 2012, se renunțase la proiect. Impertinența guvernului corupt al lui Adrian Năstase fusese învinsă, iar la baza pasului decisiv se afla Ion Caramitru, omul pe care orașul Sighișoara a uitat să-l facă cetățean de onoare.

Gânduri și amintiri

Mandatul lui Caramitru de ministru al Culturii, între 1996 și 2000, a fost marcat de înfruntarea corupției. Chiar și sub președinția lui Emil Constantinesu, patrimoniul național a fost vânat din afara, dar și din interiorul ministerului. Un colaborator apropiat al acestei rezistențe a fost consiliera lui Caramitru, Dorana Coșoveanu, criticul de artă care a salvat în timpul revoluției operele găzduite de Muzeul Național. (Pentru detalii, această conferință din 2019 a Doranei Coșoveanu, deschisă chiar de Caramitru; iată, o ocazie de a o invoca și pe remarcabila doamnă plecată dintre noi în anul 2020.) Contribuțiile lor în apărarea patrimoniului nu reflectau o mentalitate de funcționari-gardieni publici. Ci un fundament moral care le-a marcat viața și care le-a fost ghid în mai ampla împotrivire la urâțeniile vieții.

Devenit, alături de Mircea Dinescu, emblemă a revoluției, pe 22 decembrie 1989, Caramitru va fi inclus în Biroul executiv al Consiliului Frontului Salvării Naționale – organismul principal al noii puteri executive și legislative. Însă vocea lui nu putea răzbate în gălăgia ordonată a celorlalți 10 membri ai Biroului proveniți din rândurile vizibile sau subterane ale fostului regim. Pe 29 ianuarie 1990, când 7 membri ai GDS am cerut și am avut o întrevedere cu Ion Iliescu (Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Mariana Celac, Ascanio Damian și cu mine), Caramitru ne-a întâmpinat la Palatul Victoria. Ne-a vorbit despre dezamăgirile lui și ne-a arătat textul unei demisii, pregătită pentru „momentul potrivit”. Momentul a venit la începutul lunii mai 1990, când și-a dat demisia ca protest faţă de refuzul lui Ion Iliescu de a preveni conflictul interetnic de la Târgu-Mureş. Dacă ne amintim, el este singurul care, în febra primelor declarații făcute la televiziunea devenită brusc „liberă”, s-a referit nu doar la „poporul român”, ci și la „alte naționalități”.

De-a lungul anilor, Caramitru a arătat o „radicalitate controlată” care a adăugat cuvântului prim o nuanță nobilă, de claritate a atitudinii morale însoțită de raționalitate. Și-a exprimat îndoiala cu privire la corectitudinea alegerilor din 20 mai 1990, insistând asupra fraudării lor în București - ceea ce, pentru cunoscătorii perioadei, este indiscutabil. A încercat să dezamorsese conflictul dintre liderii Frontului și Piața Universității. Până la urmă, a mers în Piață și a strigat la rândul lui „Jos Iliescu!” (pentru mai multe detalii, interviul lui de aici).

A fost consternat-indignat de aducerea comandoului de mineri care avea să însângereze Bucureștiul între 13-15 iunie 1990. A fost conștient de dezastrul adus de aventura sângeroasă a „grupului Iliescu” pentru conștiința de sine a țării și pentru locul ei în lume. Nu a încetat niciodată să protesteze și să condamne această crimă de întindere istorică. A declarat că nu îl va mai saluta niciodată pe Ion Iliescu, politicianul „care avea mâinile pătate de sânge”. Și-a respectat promisiunea, nu doar prin tăcere, ci și prin invocarea repetată, până înainte de dispariție, a responsabilității multiplului președinte post-decembrist.

A fost locomotiva UNITER, constituită în februarie 1990, inițiativă care avea să joace un dublu rol civic și profesional. În toamna anului 1990, când am vorbit cu el în timpul de derută și anxietate ce a urmat venirii minerilor, căuta un instrument politic capabil să-i facă pe cei responsabili să plătească. A aderat la Alianța Civică, unde nu se vedeau competiții intestine. Avea să intre în PNȚCD în anul 1997 când, ministru al Culturii, a descoperit că are nevoie de susținere politică. A ieșit din partid când au început să se întâmple „lucruri foarte grave în el”, culminând cu organizarea în 2000 a unei adunări publice de susţinere a lui Mircea Geoană. Se va dedica ulterior aproape (doar „aproape”!) exclusiv teatrului, în particular Teatrului Național care a devenit sub directoratul lui cu mult mai mult decât viața scenelor de spectacol. A dat însă multe interviuri, scrise sau filmate, a făcut comentarii și a semnat apeluri. Aceste mesaje i-au definit condiția de „om al cetății”.

Anticomunismul lui Caramitru

Aș sublinia în final o altă dimensiune a personalității sale: anticomunismul. L-a profesat de la început până la sfârșit. Sugerez câteva pasaje elocvente în interviul pe care i l-a luat Eugenia Vodă pentru emisiunea „Profesioniștii” (aici), dar citez videoclipul „Atunci și acum - Ion Caramitru și rolul său în Revoluția din ‘89” (aici), căci este scurt și deci sintetic. Ca să se explice, a amintit soarta familiei ai cărei membri, toți (excepția fiind chiar el, prea mic să treacă direct prin malaxorul regimului) au intrat în pușcărie, au suferit și unii au murit acolo. El duce, spunea, „o ură mărturisită și nemărturisită împotriva comuniștilor și securiștilor din această țară”. Revoluția înseamnă pentru el „memoria solidarității formidabile anticomuniste care a fost”; reprezintă, afirma în final Caramitru, „moștenirea vieții mele și cu asta defilez înainte”. La 30 de ani de la această „moștenire a vieții”, când cuvântul „anticomunist” a ajuns să fie rostit cu timiditate, iar alții au căpătat curajul să-l trivializeze (prin sau refuzând comparația), afirmarea acestui crez de către o personalitate de anvergura lui Caramitru reprezintă un capital al sănătății morale colective.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















3203 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...


Ultimele articole din Actualitate | Opinii

Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by