Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Războaiele din Peninsula Indochina şi poziţia critică exprimată de Nicolae Ceauşescu după o emisiune a Televiziunii ungare (1967-1979)

de Petre Opris     Contributors.ro
Luni, 6 septembrie 2021, 8:02 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

Iniţial, am intenţionat să intitulăm studiul nostru „Dispute ungaro-române la nişte mese rotunde (17-25 octombrie 1979)” sau „Batista pe ţambal în mijloacele de propagandă comuniste din Ungaria şi România, privind relaţiile bilaterale”. Deoarece Nicolae Ceauşescu a renunţat după două zile la ideea sa de a se organiza la Bucureşti o masă rotundă, în cursul căreia să se răspundă propagandistic şi polemic la temele discutate într-o reuniune similară difuzată de postul de televiziune din Ungaria, am stabilit un titlul de faţă pentru studiul nostru.

Informaţiile despre masa rotundă organizată la Budapesta şi despre transmisiunea televizată a acelei reuniuni (la 17 octombrie 1979) au fost trimise lui Nicolae Ceauşescu de la ambasada României din capitala R.P. Ungare. După citirea notei respective, politicianul comunist a considerat că este cazul să discute cu membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi să obţină aprobarea formală a acestora pentru a se pune în aplicare următoarele măsuri:

„- Ministerul Afacerilor Externe va atrage atenţia ambasadorului R.P. Ungare la Bucureşti asupra atitudinii cu totul neprietenească, inadmisibilă, manifestată de autorităţile maghiare de a favoriza şi permite ca prin intermediul mijloacelor de informare în masă să se desfăşoare o campanie tendenţioasă şi rău voitoare împotriva României, de calomniere a politicii acesteia şi de dezinformare a opiniei publice din Ungaria.

- În scopul restabilirii adevărului şi informării corecte a opiniei publice, atât din ţara noastră, cât şi din Ungaria, televiziunea română va comenta în cadrul unei emisiuni problemele în cauză şi va explica în mod obiectiv, fondul lor real (subl.n.)”.

Printre participanţii la masa rotundă de la Budapesta s-au aflat Várnai Ferenc, comentator de politică externă la ziarul „Népszabadság” şi Chrudinák Alajos, jurnalist cunoscut pentru criticile pe care le formula la adresa sistemului comunist de conducere din Ungaria şi a liderilor politici comunişti maghiari. Cât de mult a fost deranjat Nicolae Ceauşescu de ideile exprimate de cei doi ziarişti se poate afla din stenograma reuniunii din 23 octombrie 1979 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din care vom reda un extras, cu minime şi tacite intervenţii asupra formei originale în scopul corectării unor greşeli de ortografie şi de punctuaţie.

Comentariile care au stârnit nemulţumirea lui Nicolae Ceauşescu au avut ca subiecte situaţia în care se afla Kampuchia, după înlăturarea de la conducere a dictatorului Pol Pot, problemele create turiştilor străini de regimul comunist de la Bucureşti (la sfârşitul lunii iulie 1979), începerea activităţii la consulatul general maghiar de la Cluj-Napoca şi livrările în Egipt de muniţii româneşti şi de piese de schimb pentru tehnica militară sovietică pe care o deţinea armata egipteană.

Singurii politicieni care au îndrăznit să îl întrerupă, pentru câteva secunde, pe Nicolae Ceauşescu din prezentarea comentariilor respective şi a măsurilor pe care dorea să le aplice imediat au fost prim-ministrul Ilie Verdeţ, Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, în acel moment) şi Gheorghe Rădulescu (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) – exact în această ordine.

Deoarece Nicolae Ceauşescu a început discursul său critic despre acea masă rotundă cu comentariul lui Várnai Ferenc privind problemele din Kampuchia, considerăm că este necesar să explicăm mai întâi situaţia politico-militară existentă în Asia de Sud-Est după vizita efectuată de Lê Thanh Nghị la Bucureşti. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri al R.D. Vietnam a fost primit la 22 august 1967 de către Nicolae Ceauşescu şi a precizat că unităţile nord-vietnameze de apărare antiaeriană au utilizat cu succes armamentul şi muniţiile livrate de România împotriva avioanelor americane care au bombardat în special capitala ţării şi portul maritim Haiphong. Totodată, Lê Thanh Nghị a solicitat un nou sprijin militar din partea României pentru guvernul de la Hanoi.

Acea declaraţie generează mai multe semne de întrebare deoarece în România nu se fabricau deloc rachete antiaeriene şi autorităţile de la Bucureşti erau nevoite să le importe din Uniunea Sovietică pentru dotarea propriei armate. În acei ani, statul român era capabil să ofere Republicii Democrate Vietnam, fără intermedierea autorităţilor de la Moscova, doar mitraliere antiaeriene sovietice ZPU-2 şi ZPU-4 (redenumite în România MR-2, respectiv MR-4 şi omologate în anul 1957 pentru fabricarea lor la Cugir, sub licenţă) şi, eventual, muniţii pentru armele respective şi piese de artilerie antiaeriană care se scoteau din uz de către armata română.

În asemenea condiţii, chiar dacă autorităţile de la Hanoi doreau să primească rachete antiaeriene din România şi din alte ţări comuniste din Europa pentru a doborâ avioane de luptă americane, doar autorităţile de la Moscova erau capabile să le furnizeze, iar reexportul acelor arme, din statele menţionate în Republica Democrată Vietnam, trebuia să primească mai întâi aprobarea militarilor şi a politicienilor de la Kremlin. În acelaşi timp, existenţa Organizaţiei Tratatului de la Varşovia presupunea întărirea continuă a acelui bloc politico-militar creat de sovietici, nu diminuarea capacităţilor sale de ripostă împotriva statelor din NATO prin trimiterea de mijloace antiaeriene în Republica Democrată Vietnam. De aceea, este bine să privim cu rezerve declaraţia de la Bucureşti a lui Lê Thanh Nghị şi să căutăm în continuare în arhive documente care să conţină informaţii detaliate privind exporturile româneşti de armament, tehnică de luptă şi muniţii efectuate în Republica Democrată Vietnam începând din anul 1966. (Pentru alte informaţii pe această temă, vezi şi studiul nostru Prima vizită în România a unui preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi războiul din Vietnam (1967-1969), în contributors.ro, marţi, 13 august 2019, http://www.contributors.ro/sinteze/prima-vizita-in-romania-a-unui-presedinte-al-statelor-unite-ale-americii-si-razboiul-din-vietnam-1967-1969/).

Problemele politico-militare din Asia de Sud-Est au fost abordate şi în cursul discuţiilor de la Belje (Iugoslavia), din perioada 3-4 ianuarie 1968, dintre Iosip Broz Tito, Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer. Acestea s-au desfăşurat în contextul în care relaţiile dintre R.P. Chineză şi U.R.S.S. erau foarte tensionate şi autorităţile sovietice nu puteau trimite armament, tehnică de luptă şi muniţii în R.D. Vietnam folosind căile de transport chineze. Deoarece liderul comunist iugoslav a dorit să discute pe acea temă cu prim-ministrul român, atunci a avut loc următorul dialog:

Iosip Broz Tito: M-ar interesa dacă aţi putut să vă daţi seama acolo, ce vor chinezii: vor să lupte până la ultimul vietnamez, sau sunt gata să se angajeze ei mai mult? Aţi observat cumva că tocmai din cauza sovieticilor chinezii nu vor să se angajeze mai mult acolo? Urmăresc chinezii să-i împingă pe sovietici într-un conflict cu americanii, iar ei să stea de o parte şi să aplaude? Cam acestea sunt unele din problemele care mie nu-mi sunt clare şi mă interesează dacă dumneavoastră vă sunt clare.

Ion Gh. Maurer: O să vă deziluzionez, pentru că mie nici una din aceste probleme nu-mi sunt clare. Cum China este foarte mare, este greu să o cunoşti chiar şi când e liniştită şi când totul merge ca pe roate. În momentul de faţă, în China, dv. ştiţi, se petrece revoluţia culturală. Nici ce este această revoluţie culturală nu ştiu, după două călătorii în China.

Iosip Broz Tito: Aceasta înseamnă un fel de război civil parţial între comunişti.

Ion Gh. Maurer: Cu toate că ni s-a explicat de mai multe ori ce reprezintă revoluţia culturală şi noi am citit aproape tot ce se scrie în China despre aceasta, ca impresie personală, nu ştiu dacă în China sunt oameni mulţi care să poată defini perspectivele Chinei. Este o impresie a mea”.

Doi ani mai târziu, ambasadorul Constantin Băbeanu a discutat la Hanoi cu viceprim-ministrul Nguyên Con despre problemele deosebite create de inundaţiile care au afectat România. Demnitarul nord-vietnamez a amintit la 1 septembrie 1970 şi despre lupta poporului său împotriva S.U.A. şi l-a rugat pe ambasadorul român acreditat la Hanoi să transmită o scrisoare lui Ion Gheorghe Maurer, din partea prim-ministrului Pham Van Dong. În acel document s-a solicitat acordarea unui ajutor economic şi militar nerambursabil Republicii Democrate Vietnam, în cursul anului 1971. Printre produsele dorite de guvernul de la Hanoi s-au aflat 21.000 de arme de infanterie, 70.000 de lovituri pentru aruncătoarele de grenade antitanc, 1000 de aruncătoare de grenade antitanc, 20.000 de complete de echipament militar, 1000 de tone de trotil, 50 de autobasculante, 30 de buldozere, 200 de camioane, câte 100 de autoturisme de teren şi tractoare cu remorcă, câte 30 de autosanitare şi autocisterne, 35 de autopompe şi motopompe, 3000 km de cablu telefonic de campanie, echipament pentru 400 paturi de spital (la fel ca în anul 1967), medicamente, instrumente medicale etc.

Membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au aprobat la 7 septembrie 1970 să se analizeze solicitările nord-vietnameze şi Gheorghe Rădulescu a fost desemnat conducător al delegaţiei economice care urma să ajungă la Hanoi în luna octombrie 1970.

În acel moment, România se afla pe locul al treilea – după Uniunea Sovietică şi R.P. Chineză – în ceea ce privea ajutoarele care se acordau Republicii Democrate Vietnam de către toate ţările comuniste din lume. Totodată, volumul schimburilor economice ale României cu S.U.A. era mai mic decât al altor state socialiste (inclusiv R.D.G.) cu cea mai mare putere economică a planetei şi cel mai mare pericol ideologic pentru toţi comuniştii.

Din păcate, problemele din Asia de Sud-Est erau grave şi din cauza infiltrării în Laos şi în estul Kampuchiei a unităţilor nord-vietnameze. Începând din anul 1963, acestea treceau ilegal frontiera în Vietnamul de Sud pentru a ataca unităţile guvernului de la Saigon, iar din anul 1966 şi forţele americane trimise de preşedintele Lyndon B. Johnson în acea ţară.

Tolerarea acelei situaţii de prinţul kampuchian Norodom Sihanouk (şef al statului) a condus în cele din urmă la declanşarea unui război civil, în care nord-vietnamezii au cooperat cu forţele Partidului Comunist din Kampuchia („Kmerii Roşii”) împotriva guvernului condus de generalul Lon Nol. La rândul lor, autorităţile americane au aprobat bombardarea aeriană a bazelor comuniste din Kampuchia (18 martie 1969 – 15 august 1973) şi raidurile combinate efectuate de unităţi proprii şi ale armatei sud-vietnameze împotriva forţelor nord-vietnameze infiltrate în sud-estul ţării (29 aprilie – 22 iulie 1970), iar Norodom Sihanouk (refugiat la Beijing) s-a aliat cu „Kmerii Roşii”, autorităţile nord-vietnameze, Armata Populară de Eliberare a Laosului (Pathet Lao) şi forţele Viet Cong din Vietnamul de Sud împotriva guvernului condus de generalul Lon Nol.

Războiul civil s-a complicat după ce liderul „Kmerilor Roşii”, Pol Pot, a intrat în conflict cu autorităţile de la Hanoi şi cu prinţul Norodom Sihanouk la începutul anului 1974, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre liderii comunişti de la Beijing şi Hanoi. Deoarece chinezii şi-au reafirmat sprijinul pentru Pol Pot, nord-vietnamezii i-au acuzat de faptul că aţâţă controversele dintre ei şi „fraţii” Kmeri. În acelaşi timp, aveau loc discuţii între autorităţile de la Beijing şi Hanoi, în contradictoriu, şi pe alte teme sensibile: frontiera comună a celor două state, asistenţa tehnică pe care au oferit-o chinezii şi problemele de propagandă (în condiţiile conflictului ideologic dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză care se perpetuase).

Cu toate acestea, forţele conduse de Pol Pot au reuşit să cucerească la 17 aprilie 1975 capitala ţării, Phnom Penh, şi să proclame „Kampuchia Democrată”. Acel succes politic şi militar a fost însă urmat de o mutare forţată la sate a cetăţenilor din localităţile urbane, pentru a lucra în ferme colective. De aceea, o parte din populaţia ţării a murit de malnutriţie şi din cauza asistenţei medicale foarte precare în perioada 1975-1978.

Impunerea modelului de societate socialistă agrară de către Pol Pot şi represiunile dictate împotriva cetăţenilor suspectaţi de legături cu fostul regim politic şi cu cetăţenii străini, precum şi împotriva profesioniştilor, intelectualilor, călugărilor budişti şi minorităţilor etnice din Kampuchia s-au realizat în condiţiile în care regimul politic respectiv a fost sprijinit de autorităţile chineze. Acestea au considerat că liderul „Kmerilor Roşii” era foarte util pentru blocarea creşterii influenţei în Asia de Sud-Est a Uniunii Sovietice şi pentru lupta împotriva vietnamezilor – care au fost acuzaţi de imperialism de către autorităţile de la Beijing şi de Pol Pot după semnarea la 18 iulie 1977 a trei tratate între Republica Democrată Populară Laos şi Republica Socialistă Vietnam: unul despre prietenia şi cooperarea dintre cele două state, al doilea despre acordarea de asistenţă economică, pe o perioadă de trei ani, de către guvernul de la Hanoi, iar al treilea privind stabilirea frontierei comune a celor două state.

La rândul său, guvernul de la Hanoi a promovat public o viziune naţionalistă şi a iniţiat discuţii despre perioada de circa 1000 de ani de ocupaţie chineză a nordului Indochinei. În acelaşi timp, ajutorul politic, militar şi economic oferit de către autorităţile de la Beijing comuniştilor vietnamezi începând din anul 1949 a fost minimalizat de propagandiştii de la Hanoi după unificarea oficială a ţării în anul 1976. Aceştia nu au uitat faptul că Mao Zedong l-a sfătuit pe Hồ Chí Minh în noiembrie 1965, la Wuhan (R.P. Chineză), să majoreze solicitările sale de ajutor economic trimise ţărilor socialiste europene considerate bogate de liderul chinez şi să nu ceară de la acestea arme pentru dotarea armatei nord-vietnameze. Echipamentul industrial şi utilajele europene trebuiau depozitate temporar în R.P. Chineză şi, după încheierea războiului din Vietnam, autorităţile de la Beijing le puteau trimite celor de la Hanoi pentru crearea unei industrii, înlocuindu-se utilajele uzate moral şi cele distruse de bombardamentele aeriene ale inamicului.

Atunci, Hồ Chí Minh a fost extrem de dezamăgit de recomandarea lui Mao Zedong şi de respingerea ideii sale privind trimiterea de voluntari chinezi în R.D. Vietnam, aşa cum s-a întâmplat în 1950, în războiul din Coreea. Liderul de la Beijing i-a spus că era prematur să se apeleze la o asemenea măsură şi a subliniat faptul că naţiunea vietnameză era alcătuită din 30 de milioane de oameni care nu şi-au dezvăluit încă întreaga forţă de care erau capabili, iar sacrificiile lor ca urmare a acţiunilor militare şi a bombardamentelor efectuate de forţele inamice erau mici.

Ocuparea capitalei Kampuchiei de către forţele conduse de Pol Pot şi a Saigonului de către armata nord-vietnameză în luna aprilie 1975 nu au pus capăt conflictelor militare din Indochina. Liderul „Kmerilor Roşii” a considerat că era momentul potrivit să atace insulele vietnameze Phú Quốc (4 mai) şi Thổ Chu (10 mai 1975). Riposta autorităţilor de la Hanoi nu s-a lăsat aşteptată şi Thổ Chu a fost eliberată în perioada 24-27 mai 1975 de sub ocupaţia regimului comunist de la Phnom Penh.

O altă acţiune militară majoră declanşată de Pol Pot împotriva ţării vecine a început la 30 aprilie 1977 şi guvernul de la Hanoi a răspuns la sfârşitul acelui an cu o operaţiune de pedepsire a foştilor aliaţi comunişti. Aceasta s-a încheiat în ianuarie 1978, însă Pol Pot a reuşit să se menţină la putere după acţiunea militară vietnameză şi conflictul dintre cele două ţări a continuat în anul 1978. Autorităţile chineze au încercat să găsească o soluţie pentru a linişti ambele părţi, însă au eşuat în tentativa lor de mediere.

Acesta era contextul general în momentul în care Nicolae şi Elena Ceauşescu au ajuns la Phnom Penh şi au fost primiţi de Pol Pot. Vizita oficială de prietenie a durat trei zile (28-30 mai 1978) şi s-a încheiat cu semnarea unui tratat de prietenie şi colaborare între R.S. România şi Kampuchia Democrată. Ceea ce surprinde la actul respectiv este asimetria reprezentativă: Nicolae Ceauşescu a semnat în calitate de secretar general al P.C.R. şi (Nota bene!) preşedinte al României, iar Pol Pot în calitate de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Kampuchia şi prim-ministru al ţării sale. Nu cunoaştem încă de ce şeful statului, Khieu Samphan (preşedintele Prezidiului de stat), nu a semnat tratatul respectiv împreună cu Nicolae Ceauşescu. Ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că prim-ministrul Manea Mănescu se afla în acel moment la Bucureşti, iar preşedintele român a sprijinit, prin vizita sa la Phnom Penh şi documentul semnat atunci, regimul criminal al lui Pol Pot.

Nu a fost însă prima dată când Nicolae Ceauşescu a procedat astfel după pensionarea prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer. Spre deosebire de succesorul său, Manea Mănescu, Maurer a ridicat de câteva ori obiecţii de natură juridică la acţiunile diplomatice iniţiate de către cel pe care l-a pus în fruntea partidului în luna martie 1965 şi a comentat, în reuniunile la care a participat, despre nerespectarea de către Nicolae Ceauşescu a procedurilor şi cutumelor existente în relaţiile internaţionale la nivel înalt.

Vizita respectivă a fost pentru Nicolae Ceauşescu doar o etapă din turneul politic pe care l-a întreprins în Extremul Orient şi în Asia de Sud-Est şi în cursul căruia a purtat discuţii cu autorităţile din Iran (la 14 mai, la Teheran, în timpul escalei tehnice efectuate cu avionul Boeing 707, înmatriculat YR-ABB), R.P. Chineză (15-20 mai), R.P.D. Coreeană (20-23 mai), R.S. Vietnam (23-26 mai), Republica Democrată Populară Laos (26-28 mai), Kampuchia Democrată (28-30 mai) şi Republica India (la 30 mai, unde Nicolae şi Elena Ceauşescu au făcut o escală tehnică pentru a se îmbarca la bordul avionului Boeing 707 şi a se înapoia direct în ţară).

În scopul deplasării cuplului prezidenţial român pe traseul Hanoi – Vientiane – Phnom Penh – New Delhi a fost utilizat un avion Il-18 (YR-IMZ). Pentru vizitarea oraşelor chinezeşti Guangzhou şi Hangzhou (în perioada 17-18, respectiv 18-19 mai), autorităţile de la Beijing au pus la dispoziţie un avion special.

În mod firesc, pot fi formulate două întrebări: Ce anume a dorit să obţină Nicolae Ceauşescu prin efectuarea turneului respectiv? Exista vreo intenţie privind implicarea sa în disputele care existau între autorităţile de la Beijing, Hanoi şi Phnom Penh? Răspunsul la prima întrebare este scurt: statul român avea nevoie de materii prime şi de mărfuri care se importau din Extremul Orient, precum şi de pieţe de desfacere pentru produsele care se fabricau în România.

Pentru a răspunde la cea de-a doua întrebare revenim la Beijing, unde a fost semnat acordul de colaborare economică şi tehnică pe termen lung dintre R.S. România şi R.P. Chineză (în seara zilei de 19 mai 1975). După ceremonia respectivă, Nicolae Ceauşescu a participat împreună cu soţia sa şi cu câţiva membri ai delegaţiei care îl însoţeau la conferinţa de presă organizată de gazde. Jurnalistul Hans Bergmann (corespondent al postului de radio vest-german A.R.D.) a pus atunci o întrebare: „Am auzit că dumneavoastră faceţi o vizită în Vietnam şi Kampuchia. Vă gândiţi să mediaţi conflictul dintre aceste două ţări”. Nicolae Ceauşescu a răspuns astfel: „Este adevărat că voi face vizite de prietenie în Vietnam şi Kampuchia, însă acestea au drept scop discutarea problemelor legate de relaţiile dintre ţările noastre. Considerăm că problemele dintre Vietnam şi Kampuchia trebuie soluţionate de către cele două ţări interesate pe calea tratativelor (subl.n.)”.

Acel răspuns a rămas valabil după invadarea Kampuchiei de către armata vietnameză (25 decembrie 1978), ocuparea capitalei Phnom Penh (7 ianuarie 1979) şi înlăturarea de la putere a regimului condus de Pol Pot, precum şi după declanşarea războiului de graniţă dintre R.P. Chineză şi R.S. Vietnam (17 februarie 1979). Nicolae Ceauşescu a adăugat la acel răspuns o formulă devenită clasică în diplomaţia românească, referitoare la retragerea tuturor trupelor aflate pe teritoriile altor state şi revenirea la stadiul negocierilor paşnice între ţările implicate în conflicte militare.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2094 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by