Mişcarea talibană, cu încrengături în Afganistan şi în Pakistanul vecin, şi-a început existenţa oficială în 1993-1994, afirmându-se ca entitate sub-statală caracterizată prin lupta armată contra forţelor rămase după retragerea trupelor sovietice din ţara sud-asiatică. Avându-şi baza de recrutare mai ales în cadrul populaţiei de etnie paştună, majoritară şi concentrată în zona de sud, şi în refugiaţii afgani din Pakistan, talibanii au început să recruteze rapid adepţi, folsindu-se de ideologia lor bazată pe fervoarea religioasă, cultivând un islam sunnit radical cu pretenţia de respectare integrală a codului comportamental stabilit de Coran, şi de învăţăturile profetului Mahomed (Hadith). O parte a lor a participat la luptele contra URSS, ca parte a mişcării mujahedinilor care, cu ajutorul CIA (SUA), al Pakistanului, Arabiei Saudite etc. au reuşit să zădărnicească eforturile urmaşilor lui Lenin şi Stalin de a crea un stat comunist satelit în Asia de Sud. Ceilalţi au fost recrutaţi din şcolile religioase islamice (madrase) paştune, denumirea arabă de „taleb-talib” având sensul de student în religie islamică. Când, după plecarea sovieticilor, în ţară s-a instaurat haosul, guvernul s-a prăbuşit şi mujahedinii au devenit warlords prădători, mulahul Omar, şi el fost comandant mujahedin, a creat o mişcare disciplinată şi feroce, cu care a început cucerirea ţării. Mulţi afgani au fost mulţumiţi să vadă că se instaurează ordinea în ţară, că scapă de haos şi incertitudine, că se pot întoarce la viaţa şi munca lor de dinainte de război. Ulterior, unii dintre ei au regretat amarnic.
De la insurgeţă la guvernare, apoi din nou insurgenţă
În prima fază a existenţei lor, talibanii au practicat lupta de gherilă combinată cu tactici teroriste, ajungând să controleze cea mai mare parte a teritoriului şi populaţiei încă din 1996 (când au cucerit şi capitala Kabul), însă au făcut eroarea de a găzdui mişcarea Al Qaeda, de a îi oferi un sanctuar, lucru explicabil prin solidaritatea religioasă şi cea creată în timpul luptelor contra sovieticilor. După 11 septembrie 2001, campania militară a SUA, ajutată de aliaţi, a dus la invadarea Afganistanului şi tentativa de a distruge nu doar Al Qaeda dar şi mişcarea talibană. Dacă prima a suferit pierderi masive şi s-a relocat treptat spre Africa de Est, Maghreb, Golful Persic şi Asia de Sud, talibanii rămaşi fără mulţi combatanţi s-au retras şi s-au topit în masa populaţiei paştune, cedând controlul ţării coaliţiei internaţionale care, sub oblăduirea Washingtonului, a continuat lupta contra focarelor de rezistenţă islamiste dar mai ales a căutat să reconstruiască post-conflict ţara. Fără complicitatea Pakistanului, care a permis talibanilor afgani să se refugieze peste graniţă sau în zona de frontieră (un faimos no man’s land tribal), poate că forţele coaliţiei internaţionale ar fi reuşit să reducă mişcarea acestora la un prag de insignifianţă.
Fiind o forţă de gherilă de tip rural, cu bază de recrutare sigură şi o ideologie atractivă pentru numeroşi afgani descumpăniţi de transformările rapide pe care ţara lor le-a parcurs în ultimele două decenii, talibanii nu şi-au propus să câştige lupta cu forţele NATO ale misiunii ISAF, nici cu militarii americani şi aliaţi din misiunea Enduring Freedom (lucru de altfel imposibil, având în vedere imensa disparitate de forţe şi dotare militară) ci să reziste, să păstreze active focarele de insurgenţă, să recruteze cu o rată ceva mai mare decât rata pierderilor cauzate de război. Şi-au dat seama că era important să provoace cât mai mari pierderi americanilor şi aliaţilor lor, spre a determina întoarcerea opiniei publice occidentale contra celor care au ales să rămână în Afganistan şi să îl transforme prin binomul democratizare-modernizare socio-economică. Lecţia Vietnamului a fost cumva însuşită de talibani. Oricum, pentru ei lupta anti-Occident era de tip win-win: dacă erau ucişi considerau că Allah îi va recompensa din plin conform celor spuse în Coran, dacă învingeau obţineau puterea politică, legitimitate populară şi beneficii economice. Nu puteau fi perdanţi nicidecum.
Erau desigur enorm de multe elemente pe care talibanii nu le puteau controla, sau nu destul. Nu au putut împiedica apariţia unei armate afgane de circa 200.000 militari, dotată şi instruită după model NATO, nici a unor forţe de poliţie moderne (efective de cca. 100.000 angajaţi), dar au reuşit să recruteze (prin presiuni, şantaj, ameninţări asupra familiilor) destui militari afgani, pe unii convingându-i să tragă cu arma şi să ucidă militari şi ofiţeri ai statelor NATO (aşa numitele green on blue shooting, uniformele afgane fiind de culoare verde – aceste atacuri au devenit tot mai dese după 2011, şocând opinia publică occidentală). Nu au putut împiedica apariţia de infrastructuri rutiere şi de comunicaţii moderne, nici marile transformări sociale aduse de democraţia importată din Vest: femei care lucrau inclusiv în armată şi justiţie, ONG-uri umanitare, existenţa unor asociaţii pro-LGBT, alegeri libere (mai corecte decât în Belarusul est-european, ca să avem un termen de comparaţie). Nu ar fi putut împiedica nici o posibilă separare a sudului paştun de restul ţării, într-un stat independent (un mini-Pakistan), dacă americanii ar fi insistat pe lângă aliaţi că e singura soluţie casă împiedice revenirea talibanilor la putere în taoată ţara.
O şansă mare pentru ei a fost decizia americanilor de a demantela până în 2005 toate grupările de ex-mujahedini, combatanţii anti-sovietici atât de experiementaţi, dintre care o bună parte le era ostilă talibanilor. Trimiterea la vatră a acestor vererani, care combinau atât arta luptei cu armele Kalaşnikov şi RPG cât şi fervoarea religioasă, a lăsat talibanii fără un rival major la recrutarea de tineri radicalizaşi religios. Chiar fără a avea succes la atragerea de tineri din minorităţile nordice (tadjici, hazari, uzbeci), coloana vertebrală a regimului democratic pro-occidental creat sub preşedinţii Hamid Karzai şi apoi Ashraf Ghani, talibanii au reuşit să se menţină pe linia de plutire în ciuda prezenţei a circa 100.000 de militari străini în Afganistan (pe bază de rotaţie, in cadrul ISAF), mai ales în perioada de vârf a prezenţei occidentale, anii 2008-2014. Americanii nu au reuşit să infiltreze cu agenţi conducerea talibană, sau nu în suficientă măsură, spre a le afla intenţiile şi a le dejuca planurile. Nu au reuşit să recruteze destui tradători, care pentru bani şi alte avantaje să îi trădeze pe bărboşii ce ţin într-o mână Coranul şi în alta mitraliera. În plus, mulţi afgani rurali, conservatori, simpatizau cu talibanii, spre deosebire de păturile educate şi mai bogate din oraşe.
Ocazional, contingentele cele mai bine pregătite ale Armatei Naţionale Afgane (ANA), alături de militari din ţările NATO au reuşit să elibereze zone întregi de talibani, să le provoace pierderi mari, însă în cei 20 de ani de referinţă, ANA a pierdut circa 60.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri. E probabil că talibanii au pierdut cel puţin 30.000 şi ei, ceea ce nu i-a împiedicat să ajungă treptat la o estimare de 60.000 combatanţi. Din închisoarea Guantanamo (Cuba) au fost eliberaţi treptat lideri talibani, unii reuşind să revină în Afganistan şi să reia lupta. Afganii sunt reputaţi pentru capacitatea lor de luptă asimetrică, de gherilă, război popular, pentru curajul individual fenomenal, nu pentru lupta regulată, simetrică, specifică armatelor statale. De aceea forţele speciale afgane instruite de americani au fost vârful de lance al ANA până la final. În rest, corupţia, nepotismul, dezertările masive, drogurile, au subminat capacitatea de luptă a ANA, situaţia fiind şi mai gravă în cadrul Poliţiei Naţionale Afgane (PNA). Începerea negocierilor dintre SUA şi Talibani, în anii 2018-2019, urmate de acordul din februarie 2020, a subminat şi mai grav morala forţelor armate şi de poliţie afgane, sugerând că vor fi lăsate de izbelişte.
Noua generaţie de islamişti globalizaţi şi pericolele guvernării într-un stat eşuat
După 2014, data când NATO a încetat misiunea de luptă ISAF şi a început-o pe cea de instruire, talibanii s-au confruntat cu o nouă ameninţare, una nu la fel de puternică militar precum forţele occidentale dar periculoasă prin noutate, atractivitate la mase şi caracter insidios. E vorba de Statul islamic, filiala afgană (ISIS din provincia Khorasan, sau ISKP). Inspirat de succesele adevăratului ISIS din Iraq şi Siria, (care ani de zile a controlat teritorii întinse din acele state şi milioane de locuitori, provocând iniţial debandada armatei irakiene pregătită atâţia ani de SUA şi aliaţii din NATO), ISIS-K, descris de unii analişti ca e emanaţie a Al Qaeda locală plus luptători talibani disidenţi, a început să atace atât forţele occidentale cât şi pe cele talibane, fiind clar un rival ideologic extrem de periculos pentru talibani. Bazaţi mai ales în nord-estul ţării, de exemplu în districtul Pachiragam din provincia Nangarhar, noii islamişti au început să se extindă treptat. Talibanii nu au reuşit mereu să identifice exact şi la timp locurile de ascunzătoare şi instruire a rivalilor, nici să îi infiltreze suficient cât să le afle intenţiile şi zonele vitale. ISIS-K a mai organizat atacuri sinucigaşe cu bombă, de exemplu în 2018-2020, inclusiv în Kabul, de aceea atacul de acuml câteva zile nu e surprinzător. De exemplu în iulie 2019, trimiţând un adolescent cu centură explozivă, la câteva zile după ce, cu ocazia unei întâlniri între reprezentanţii guvernului afgan de atunci şi talibani, se decisese să se evite uciderea sau rănirea civililor şi se acceptase un plan (roadmap) de pace. Să ne amintim că SUA au folosit în aprilie 2017 contra ISIS-Q inclusiv o bombă uriaşă, MOAB („mama tuturor bombelor”), spre a le distruge o mare ascunzătoare subterană. În acelaşi timp, şi talibanii au folosit atacatori sinucigaşi de câte ori au considerat necesar, mai ales spre a ucide căpetenii militare afgane sau politicieni, dar şi contra forţelor occidentale. Mai grav e că talibanii se pare că au eliberat recent mulţi membri ISIS-K pe care americanii în ţineau în închisoarea din Bagram, sperând să îi poată coopta.
După ce campania de blitzkrieg a talibanilor a reuşit să le aducă în decurs de câteva zeci de zile controlul asupra marii majorităţi a teritoriului naţional (cu excepţia unei văi din Nord-Vest unde un urmaş al legendarului Shah Masoud a organizat o rezistenţă locală, ajutat de vicepreşedintele afgan rămas aici după fuga lui Ghani), acum interesul major al noilor guvernanţi e să vadă plecate cât mai rapid trupele americane şi cele ale aliaţilor acestora, de asemenea şi cetăţenii afgani cei mai pro-ocidentali şi înverşunaţi împotriva ideologiei islamiste. În acest fel, talibanii ar rămâne să conducă o masă umană docilă, resemnată, care le acceptă practicile, se supune şi nu crează focare de rezistenţă, încât să nu oblige noua guvernare să recruteze din nou o armată de sute de mii, pecum fusese ANA. Desigur că o parte dintre militarii fostei ANA ar accepta să îşi ia din nou salariile, chiar plătite de talibani, dar aceştia nu au deocamdată probabil destulă încredere în foştii inamici şi nici fondurile necesare, presupun.
Însă ISIS-Q are alte planuri. Atacând cu bombe la aeroportul Kaboul, ucigând nu doar civili afgani, talibani ci şi mulţi militari americani, gruparea vrea să întoarcă din nou SUA contra talibanilor (adică Biden să decidă să amâne plecarea ultimelor trupe, ceea ce ar lovi în interesele talibanilor) dar mai ales să denunţe înţelegerea dintre talibani şi americani (ilustrată recent de întâlnirea secretă dintre şeful CIA, W. Burns, şi liderul taliban Abdul Baradar), denunţându-i pe talibani ca fiind trădători ai cauzei islamice, falşi mujahedini. Acţiunea teroristă a ISIS-K, realizată de un atacator sinucigaş (marcă tipică a ISIS peste tot unde acţionează, mai ales că sinuciderea e interzisă de Coran ca şi de Biblie) a fost de la început calculată să provoace haos, panică, să arate că talibanii nu sunt apţi să guverneze şi să reinstaureze ordinea.
Acum noua guvernare preia cumva rolul fostei guvernări, fiind nevoită să recruteze o armată, să creeze din nimic servicii de informaţii, poliţie, spre a combate o insurgenţă activă prin metodele clasice de contra-insurgenţă. Simpla patrulare pe străzi a combatanţilor cu turbane şi sandale, chiar punctele de control organizate atent, nu sunt de ajuns. Contra-insurgenţa necesită profesionişti. Noii guvernanţi pot recruta dintre elementele fostului regim militari, ofiţeri de informaţii, poliţişti, care au deja experienţă de luptă. Însă nu trebuie uitat că aceştia au eşuat, altfel talibanii nu erau acum forţă de guvernare. ISIS-K e şi mai radical decât talibanii, speră să transforme Afganistan într-o provincie a marelui Califat, construcţie cu bază istorică şi care bântuie imaginarul celor mai mulţi islamişti sunniţi din Marele Orient Mijlociu. Atât talibanii cât şi ISIS doresc un stat teocratic dar la altă scară.
Adepţii ISIS-K vor continua lupta lor asimetrică, amestec de insurgenţă (în zona rurală) şi terorism (în oraşe). Unii au luptat în Siria şi Irak, deci au experienţă combativă mai mare decât camarazii care au combătut doar pe sol afgan. Având şi ex-talibani de partea lor, au ajuns să cunoască şi cum se organizează şi luptă aceştia. Poate că ISIS-K nu are mai mult de 3000 de luptători (cifra exactă e greu de cunoscut) dar are potenţial de creştere, putând recruta şi din alte segmente etnice decât paştunii, de asemenea islamişti din alte state din Asia Centrală. Pe de altă parte, talibanii au pus mâna pe mult armament convenţional occidental (american mai ales), abandonat de forţele ANA în retragerea lor rapidă din faţa atacatorilor. Au şi avioane şi elicoptere americane, dar e puţin probabil să ştie să le folosească, dacă nu le vin piloţi pakistanezi sau nu recrutează dintre foştii militari afgani. De aceea nu cred că vor reuşi să îi zdrobească rapid pe rivalii din ISIS-Q, ci se vor confrunta cu ei ani, poate decenii de acum înainte.
Pentru ca situaţia să fie şi mai dificilă, experienţa ţărilor din MENA (Orientul Mijlociu şi Africa de Nord) care au cunoscut război civil plus insurgenţă, ne arată că aproape sigur sunt implicate sau vor fi implicare şi state terţe. Cu alte cuvinte, dacă talibanii au Pakistanul în spate (şi pe această filieră poate şi China, discret, în viitor), ISIS-K e posibil să fie sponsorizat şi ajutat de Arabia Saudită, EAU şi de alţi actori privaţi potenţi financiar. Teheranul nu e indiferent la soarta şiiţilor afgani (cam 10% din populaţie). Amestecul unor state precum Iran, Pakistan, Turcia, Rusia, India, Arabia Saudită în conflictele intra-afgane (etnice dar şi religioase) poate conduce către un război civil extins, durabil, greu de finalizat, precum cel din Siria contemporană.
Vin vremuri grele pentru talibani
Orice activitate bine făcută e dificilă, cel puţin la început. Lupta de gherilă e dură, sângeroasă, necesită stăpânirea unor tehnici şi tactici specifice, nu doar curaj, de aceea treptat s-au selectat cei care erau cu devărat competenţi în acest domeniu. Dar guvernarea necesită şi ea oameni pricepuţi, însă în alt fel decât gherila. Trebuie să ai buni manageri, planificatori, executanţi corecţi şi serioşi. Care să creeze instituţii solide, neutre, inclusive, desprinse de structura tribală a ţării, vitale pentru orice stat funcţional, după cum arată experţii Daron Acemoglu şi James Robinson în cartea lor celebră Why Nations Fail?The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. Fără un minim de democraţie, alocarea resurselor la nivel naţional nu va fi una optimală. Guvernarea talibană probabil nu va performa politic şi economic satisfăcător, nu pe termen scurt şi mediu, chiar dacă va accepta să includă ţara în proiectul Belt and Road al Chinei (Noul drum al mătăsii) şi în proiectele de conducte de gaz dinspre Turkmenistan către India. Poate că talibanii se vor feri să sprijine mişcările islamiste din China şi Rusia, spre a păstra relaţii profitabile cu aceste state, dar, ca să facă pe plac Pakistanului, vor ajuta mişcarea de rezistenţă din Kaşmir, aşadar India le va rămâne un adversar implacabil. Delhi vede regimul taliban afgan ca o extensie a braţului armat al Pakistanului, marele său duşman ab origine.
