– Știi bancu’ cu Tokyo? – Nu. – Dă-mi banii să ți-i toc, io!
(vechi de tot/post-Olimpiada 1964, sec ori doar slab)
Nu mă pricep la sport; nu-s nici măcar microbist. Tocmai de-aia (normal!) mă și pronunț:
România–Koreea de Sud: 0 la 4. Ei și? Ce-avem noi cu koreienii ăia? Că ne-au invadat țara cu mașinile lor, cu ceasurile, cu telefoanele lor?... Dac-ar fi fost vorba de Koreea de Nord... ehe, era altceva! Cu ăia ne-nțelegeam bine, mai ales că puteam porni pe picior egal, adică cu dreptu’ capitolului Trecut Politic. (Că mult ne mai datorează și ăia, și încă din anii 50, când ce i-am mai ajutat noi, la greu!) Deci precis acuma ne-nțelegeam onorabil și la scor. S-ar fi putut chiar să ne lase să-i batem.
România–Noua Zeelandă: 0–0. Descalificare. Pe-a cui vină, de nu a tuturor șefilor și organizatorilor internaționali?! Ba chiar și a românilor, a sportivilor! A fotbaliștilor! Păi de ce-ați acceptat fraților să jucați cu Noua Zeelandă? „Noua Zeelandă!” Ce rușine. Ne-am descalificat moral de la bun început. Mult înaintea meciului. Adică noi... getodaci de 4000 de ani, creștini de 2000, să jucăm cu d-ăia de vreo 200 de-ani? Nu mai avem demnitate, nu știm ce-i aia onoare? Nu trebuia s-admiteți așa ceva! Naționala noastră trebuia să ceară, să pretindă, să le impună cum că ea joacă NUMAI cu „Vechea Zeelandă”!
Așa precis apucam și noi măcar locu’ 4. Ce, ne deranja? Ca la Cupa Mondială din `94, când pentru locu’ ăla Regele, singur cu mingea în fața portarului american, brusc se împiedică și cade grămadă la pământ. Ce-are dac-o făcuse pentru prima și ultima oară în viață? Când aterizează în România toată țara din stradă uitase gestul, scandând: „Hagi preșe-din-te, Hagi preșe-din-te!” El replicând în megafon, simplu și clar: „noi nu facem politică, nu ne interesează politica”... Pefect adevărat. Nu noi facem politică. Cu sau fără precizii de șpiț, noi doar executăm politicile altora.
Anamaria Brânză, spadasina. Că nu s-a antrenat decât cu pensionari de 43 de ani, că d’-alții nu e!... Fleoșc! Ei și? Când crema întregii țări e călăuzită de academicieni integri (80+), trage la doctorate cu profesori emeriți (70+), o ține langa cu sovietizarea forțată și teroarea comunistă din 45-64, vorbește o engleză de anii 50, ne prețuim cu sfințenie strămoșii, înaintașii și toți predecesorii, să te plângi că te antrenezi cu inși de 40 e mare nesimțire. Da’ nu se formează experiența, înțelepciunea, gândirea tactică și tăria de caracter în ani și ani buni? Normal și de bun simț ar fi ca absolut toți olimpicii – deh, te duci acolo ca să-ți reprezinți țara, nu? – să fie antrenați și pregătiți numai de inși peste 60!
Cică cald, prea cald, umiditate mare... Ba chiar și mâncare proastă... Măi, băieți, măi... Și fete... Vouă vi s-a cam urcat la cap, măi... La olimpiadele de iarnă ce-o să faceți? O să vă plângeți de frig? Da beți oameni buni, ca Djokovici, tot felul de sucuri ca la mam’-acasă. Naturale, frecate manual, la temperatura mediului! Ori duceți de-ale gurii de-acasă, cum fac foarte mulți turiști și muncitori români, la fel de patrioți și naționali ca și voi.
Unui boxer, că, cică nefiind sac de antrenament în nuștiuce sală i s-a recomandat să boxeze imaginar. Să dea-n gol; sau în vânt. Pumni cu umbrele... Ei și? Mai bine i se recomandau muștele, țânțarii? Mare scofală!... Băiatule, ascultă la mine: țara asta a fost făcută de oameni în opinci, cu căciuli și cu mâinile goale. Noi am luptat cu sape, furci și topoare (de guri nu mai vorbim) pân’-am ajuns aici, unde ajuns-am...
De data asta ne-am dus cu canotori o grămadă, la toate probele. Cine-a ajuns între primii la selecții, în sferturi și-n semifinale, a ajuns și-n finale pe podium. În rest, echipaje întregi s-au dat la fund încă din primele faze. S-a văzut foarte clar: unii s-au prefăcut obosiți încă din primu’ minut. Totuși, aurul celor două fete, argintul cuplului bărbătesc și-al grupului de 4 rămari: jos pălăria!
Și nu e foarte bine și așa, fără public? Nu e frumos, civilizat, calm, concentrat?... Fără urlete, bere, tăbălău, petarde, gunoie? Nu e mult mai comod în fața televizoarelor, leptopurilor, telefoanelor? Iar pariurile... chiar merg foarte bine în riăl taim, onlain.
A fost urât că ploaia sau zăpușala au fost respectate mai mult decât oamenii. De pildă, aruncarea discului trebuia oprită și amânată imediat ce prima competitoare și-a azvârlit obiectul muncii în plasă. A fost nevoie să mai greșească tot așa încă trei, iar a patra chiar să se-mprăștie toată pe jos, riscând fracturi capitale. Ploua, iar băieții de tușă au încercat (à la roumaine!) să șteargă ploaia cu prosoape călcate-n tălpi. Natural, organizarea și programul au fost exacte, draconice. Dar cum a așteptat toată Olimpiada și tot mapamondul un an de zile, câteva ore pierdute/suspendate, ba chiar și-o zi adăugată-n final, n-ar fi omorât pe nimeni.
Cea mai spectaculoasă victorie, cea mai mare și totodată măreață, incredibilă chiar, mi s-a părut aceea a cuplului fetelor de la tenis de masă, Samara și Dodean-Monteiro, împotriva perechii din Hongkong. Nu doar teribil tot meciul, de luptă minunată, cruntă și rară. Dar dacă te gândești că româncele, reprezentate a unui pumnuț de 20 de milioane, performând un sport de nișă, deloc popular, au jucat și câștigat împotriva reprezentantelor a peste 1 miliard de oameni (plus uriașa diasporă), pentru care pingpongul e extrem de popular, sport național propriuzis... În mod normal faptul acesta ar trebui să te pironească, să te crucească, să-ți stea mintea-n loc. Logic, rațional, așa ceva nu-i posibil. Iată ce-nseamnă miracol!
Evident, atunci când concurezi în jocuri în care există reale monopoluri naționale sau regionale și continentale – funcție de popularitatea și performanțele anterioare (ale unor sportivi care se reliefează din mase populaționale de excelență specifică) – atunci apariția sau surpriza unor afirmări din partea unor nou-veniți, autsaidări (morali) e revelație curată, e Incredibilul Întâmplat. Un alergător polonez alături de doi kenyeni pe podium (800 m, bărbați) e ceva la fel de neprevăzut și șocant precum a fost și victoria celor două românce (locul 4 olimpic, pe echipe, locul 5) la pingpong.
Foarte frumoasă evoluția mentală a sportivilor. Declarațiile celor două canotoare după ce ajunseră la finiș pe ultimul loc au fost admirabile. Nu numai excelente din punct de vedere intelectual, dar și impecabil emoțional, psihologic, sufletesc. Imediat după ieșirea din bazinul fără niciun premiu, gâfâind, și micul geniu acvatic Popovici a fost de spontaneitate și optimism șarmante, de-o simplitate și eleganță de aur. Și toți au rămas fără ranchiuni mărunte/absurde, toți s-au declarat mulțumiți/satisfăcuți că vor fi participat.
„Pe vremuri”, când sportivii de maximă performanță făceau mai multă militărie decât sport propriuzis, iar medaliile contau nu „la bani” ci în avansarea cu steluțe de epoleți, dialogul sau răspunsurile lor erau un 0 barat, automatisme sacadate, clișee tâmpe și timorate, slogan de tip „servim patria!”, inhibiție absolută. Abia de 10-20 ani încoace, tot mai mult, din capul și gura lor se vcde libertate de spirit, lejeritate în a gândi și vorbi, frumusețe.
În sfârșit, după cinci decenii comuniste și cel puțin două para-/meta-/cripto-comuniste, începe să conteze pe-aici nu doar sportul, ci și sportivii. Nu doar fudulia patriotică, ci și omul.
Totuși-totuși... să nu ne pripim cu emanciparea capetelor și nici cu umanismul în țara scărilor și-a scărarilor! În aeroportul întoarcerii, șeful șefilor autohtonici a fost antologic. Mirabolant. Că noi trebuia să venim cu sacii plini de medalii, dar absolut nicio federație nu și-a respectat planul, nu și-a atins „obiectivele”! C-o să vadă ele „analiză”! Că să se gândească bine și să-și facă temeinic autocritica! Nu cumva propunându-și fiecare și terminalele consecințe? Oricum, sugera omul, stați să vedeți „urmări”, tăieri de capete, sinucideri asistate. Bravo tinere! De erai tot sub Ceaușescul cel maoist-kimirsenic le și indicai să-și plătească cu anticipație glonțul de execuție. Dar fiindcă ți-ai arătat olimpiana descedență și educație în toată splendoarea, demn fiind de ștanga tradiției 1946-1989, bine ducând pe mai departe ștafeta istoriei, cu prisosință meriți medalia de aur a recunoștinței Poporului.
Oricât s-ar vrea să nu existe politică în sport, așaceva nu-i cu putință. Oare cele două chinezoaice cu insigna lui Mao pe piept s-ar fi expus ca atare de n-ar fi avut ordin expres? Sau să fi fost chiar dizidente, dorind a arăta lumii că Mao n-a murit, că mintea sa încă domină China? Cineva ar trebui să se întrebe dacă insigna cu pricina era omagiu, ori dincontră, depoziție tragică. Care a fost comunicatul oficial al ștabilor chinezi și ce li s-a întâmplat femeilor ulterior? Chiar nu-l freacă grija pe nimeni? Oricum, faptul că România n-a revenit să zică ceva serios față de porcăriile comise în această perioadă de ticăloșii dictatorului Lukașenko (inclusiv în cazul unei sportive a Olimpiadei) nu-i spre cinste și onoare, nici admirație.
