În diminețile mele în drum spre școală mă opream în fața casei bunicilor unde mă întâmpina, lângă tăietorul de lemne, profesorul de franceză, care mă întreba cu o curiozitate vie: Dis-moi ce que tu as rêvé! Urma ca până ajungem la școală să-i povestesc ce am visat în franceză. Niciodată nu am fost atât de motivată să învăț ceva ca atunci limba franceză și niciodată nu am visat așa de mult ca să am ce-i povesti lui. Tohati, așa se numea profesorul, stătea la bunica în chirie, iar tratamentul acesta fusese aplicat tuturor nepoților bunicii, cei mai mari dintre noi și mai norocoși l-au prins pe profesor mai mulți ani, alții, printre care și eu, doar doi sau trei ani. Am crescut printre profesori, nu pentru că aveam profesori în familie, ci pentru că atunci când bunicii au mai slăbit în puteri şi au fost nevoiţi să-şi vândă oile, sursa lor principală de venit a devenit camera liberă pe care o închiriau profesorilor trimişi cu repartiție comunistă la noi în sat. Bunica le zicea Domnii, iar noi, cei nouă nepoți, copiii celor doi fii ai bunicilor, nu aveam voie să pășim în camera aceea care mirosea a lavandă și era plină de cărți. Dacă eram prin preajmă atunci când se apropia ora întoarcerii lor de la școală, ora la care bunica își schimba hainele ca să le pună masa, ne trimitea cu asprime pe la casele noastre ca să le ofere intimitate. Domnii veneau la noi în sat de peste tot din țară, de pildă Tohati era din Sibiu. De obicei împărțeau camera câte doi, dar s-a întâmplat să fie și trei, puteau să plece acasă foarte rar, era școală și sâmbăta, așa că rămâneau acolo chiar și în vacanțele de peste an. Mi-i amintesc iarna purtând cojoacele de oier ale bunicului când era ger sau citind lângă lampa cu gaz când se întrerupea curentul electric. Adesea povesteau îndelung cu bunicii la lumina focului din sobă sau se jucau cu noi pe afară. Unii dintre ei au rămas acolo în satul din munți pentru totdeauna, alții au plecat după ispășirea anilor obligatorii ai repartiției, dar toți au dorit să revină, în vizită, până la moartea bunicilor. Noi, nepoții, eram elevii lor la școală, iar bunica ne ruga să nu o facem de râs. Nu era cazul pentru că invariabil sfârșeam toți prin a-i admira pe Domnii care ne învățau tot felul de lucruri, dar, cred că, fără să știm atunci, ne erau dragi pentru că le păsa de noi și nu ne lăsau să vedem niciodată că, de fapt, tânjeau să plece acasă, că le era dor de ai lor și că le era greu în izolarea aceea din munți printre oameni străini. Asta urma să înțeleg eu însămi mai târziu fiind profesoară printre alți străini pentru că, mai ales, asta au făcut Domnii bunicii pentru noi: ne-au făcut să visăm să fim Domni, adică profesori.
Acum suntem noi înșine o familie de profesori, surorile mele predau franceză și română în sat, iar majoritatea nepoților mei sunt profesori sau învățători titularizați sau în curs de titularizare. Situația asta mă face să mă gândesc cât de mult a contribuit vocația de profesori a Domnilor și cât a contat contextul în care trăiam și felul în care ne educau părinții, astfel încât să-i admirăm și să ne dorim să fim și noi profesori. Mai întâi, se cuvine să precizez că am crescut într-un loc în care chiar și în cei mai negri ani ai comunismului încă era viu ecoul participării localnicilor la Regimentul satelor grănicerești din zona Năsăudului, oamenii aceia încă știau ce înseamnă Virtus Romana Rediviva, iar colegii mei de clasă se numeau Pompei, Augustin, Terentius, Matroana sau Antonia. Apoi, la noi acasă fiecare pauză de la orice fel de muncă însemna o pauză pentru citit, relațiile dintre noi erau marcate de un fel de microb al dăscălirii reciproce, poate că moștenit de la străbunicul care fusese dascăl la biserică într-un sens pe care l-a convertit în a da mai departe înțelesuri, a împărtăși revelațiile tale cu ceilalți prin povești, nu prin dezbateri și argumente. În vacanțele în familie, când ne reuneam la casa părintească, între noi circula încă acel mod de a ne împărtăși cărți sau idei. În această atmosferă s-a insinuat treptat duhul titularizărilor, fiind mulți profesori/cadre didactice în familie, inevitabil în fiecare vară cineva dă examen de titularizare, fără să existe o catedră vacantă, ca să fie suplinitor și ca să o ia de la capăt vara viitoare.
Titularizarea prin concurs pe catedre vacante se introducea în România pe la începutul anilor 90, fix în anul în care am terminat facultatea, o facultate umanistă pe care, eu și colegii mei, o începusem cu gândul că trebuie să învățăm ca să fim printre primii la repartiție. Repartiția după media de absolvire dispărea tocmai când să punem mâna pe o catedră, așa că aveam de dat examen pentru o eventuală catedră scoasă la concurs. Aveam la dispoziție aproximativ o lună în care să convertim ce am învățat sau, mai degrabă ce am citit pe cont propriu, încât să încapă în tiparele programei pentru titularizare. Totodată, trebuia să ne familiarizăm cu limbajul didacticii care nu însemna nimic pentru niciunul dintre noi întrucât profesorul de pedagogie, un om incompetent cu aură gri, ne-a profețit platitudinea cu care ne iluzionam toți: Profesoratul este o chestie de har, har pe care îl ai sau nu. Pe mine șutul în fund al absolvirii m-a trezit, nu la realitate, ci la condiția mea, drept urmare am realizat că nu voi reuși să supraviețuiesc citind și analizând cărți. Așa că am hotărât, conștientă de iluzia liberului arbitru, să învăț pentru concursul de titularizare niște informații care restrângeau și operaționalizau tot ce citisem și aprofundasem anterior. Atunci când am mers la facultate diferența dintre profesor și cadru didactic îmi era indiferentă, am luat, încă iau, act de diferența respectivă pe drumul de la visul de a fi profesor la efortul zilnic de a mă adapta să fiu cadru didactic. Acesta a fost pentru mine „lungul drum al zilei către noapte” care a însemnat la nivel formal trei examene de titularizare: o dată ca să intru în sistem și să ocup o catedră vacantă; a doua oară ca să mă mut în alt județ care mă adopta prin căsătorie; a treia oară ca să pot obține o catedră pe care suplinisem și care acum chiar era scoasă vacantă. Examenele de titularizare în sine nu au însemnat nimic, doar aveai o programă cu teme pe care le pregăteai și luai notă pe măsură, nu știu de ce a devenit o mare problematizare asta. Însă, ușa pe care mi-o deschideau acele titularizări era invariabil poarta spre o „buclă stranie” care îmi confirma mereu gândul că viața mea e în altă parte. Fiecare dintre aparițiile mele, în postura de cadru didactic titular, a fost de neuitat la nivel de conținut, încă meditez asupra acelor întâlniri.
Primul examen de titularizare, pe care l-am dat imediat după absolvire, m-a îndreptățit să obțin o catedră într-un orășel stațiune din județul meu. După vacanța de vară a fost musai să mă prezint la şcoală. Am ajuns la poarta şcolii venind din satul meu din munți, fără autobuze sau trenuri, cu căruţa cumătrului Ilă care avea drum la târg în orașul în care era liceul. Am descălecat de pe capra vizitiului ajutată de cumătrul care cu o mână mă ţinea galant, iar cu cealaltă manevra biciul printr-un gest care, inconştient, dar simbolic, mă livra sistemului educaţional. Nu știam atunci că acela era primul descălecat. În faţa şcolii unde eram titulară mă întâmpina un domn mustăcios şi hâtru care aveam să aflu că este directorul școlii. În curând am constatat că simpla mea arătare l-a inspirat să-şi amintească bancuri porcoase la care nu am ştiut reacţiona, fapt care l-a înduioşat, a scurtat întrevederea şi m-a condus înspre sala profesorală. Ei, aici mă aştepta adevăratul şoc... În încăperea plină cu fum, era aşa o linişte încât mă întrebam ce prag trecusem? În ce „buclă stranie” intrasem? Noroc că în clipa următoare am ghicit o mişcare şi apoi am văzut clar că la mesele ce formau un careu, veșnicul careu, se aflau vreo douăzeci de domni. Şocul acum vine: domnii păreau identici, efectiv toţi erau de aceeaşi vârstă târzie, toţi purtau haine uzate de piele şi absolut toţi aveau privirea rătăcită şi gesturi de o irealitate copleşitoare. Am auzit din spatele meu vocea directorului: Domnii profesori, colegii dumneavoastră! Ulterior am realizat, plină de uimire, că domnii aceia s-au organizat astfel încât, în fiecare zi, în pauza mare, unul dintre ei renunţa la „tăria” cu colegii şi mă conducea, peste drum de şcoală, la barul Miraj ca să ne bem cafeaua împreună. Mi-au povestit amintiri din dictaturi, din epoci şi dimensiuni pe care nu le bănuiam, îmi cântau doine şi balade sau declamau din poeziile personale încât m-au convins să mi-i amintesc pe fiecare cu duioșie și regret. Dar am plecat de acolo, căci mă căsătorisem.
Următorul examen de titularizare m-a adus în patria cimentului, era al doilea descălecat prin care schimbam școala, orașul, județul, viața. Am ajuns acolo la sfârşitul unei veri caniculare într-un peisaj ars de uscat, deasupra căruia stătea un cer înnegrit de ciori. Un autobuz mare şi gol ne-a lăsat indiferent într-o staţie pustie, acea pustietate pe care o pot avea numai oraşele mici vara. Am plecat din staţie pe prima stradă tot înainte, iar strada ne-a dus într-un parc rotund care gravita în jurul unor broaşte imense din ciment, verzi, cu limbi roşii atârnânde şi ochi nebuni. Broaştele erau pe punctul de a sări într-un lac, numai că, întrucât în faţa lor era o gaură plină de crăpături şi încinsă de soare, saltul încremenit evoca, fără dubiu, dorinţa broaştelor de a se sinucide. Cu imaginea asta în minte am ajuns la grupul școlar unde era catedra mea, acolo nu mă aştepta nimeni, dar au fost nevoiţi să mă primească. Întâi m-a primit directorul, un domn amabil cu figură de bard care m-a predat şefei de catedră, o doamnă spălăcită şi mioapă aflată în culmea agitaţiei. La prima noastră întâlnire s-a uitat la mine milos şi meditativ şi apoi mi-a şoptit precipitat: Aici toţi sunt nebuni! Musai să-i lăsăm să facă ce vor ei! Nu am apucat să mă prind de subtext că m-a şi condus în faţa profesorului cu care împărțeam orele din catedră. Omul s-a simţit sabotat deja de biata mea prezență, așa că reacţia domniei sale a fost: Cine eşti şi ce dracu vrei? Eu am crezut că e ceva replică celebră, iar domnul elegant, impozant şi distins dealtfel, îşi va reveni şi mă va saluta normal. Am tot aşteptat asta 13 ani. Între timp am dat iar examen de titularizare pe catedra care era acum scoasă vacantă, m-am titularizat, imediat după aceea am luat și Definitivatul. Eram cadru didactic titular și definitiv pe catedra care îmi mijlocea întâlniri cu mințile strălucite ale unor elevi care mă făceau să uit alte inconveniente din patria cimentului. Însă, majoritatea experiențelor de acolo m-au făcut să simt că dintre toate blestemele posibile eu căzusem sub cel din Muntele vrăjit căci intrasem în această „buclă stranie” cu gândul că plec după câteva luni, dar îl întrecusem pe Hans Castorp. Cam astea erau gândurile mele când am decis să umblu după dosare din care să reiasă că merit să ajung profesoară în Centru. Nu mai mergeam la examen de titularizare, exista varianta transferului pentru titulari și vânam o catedră în municipiu, în Centru.
Am obținut catedra într-un liceu situat central, eram la al treilea descălecat didactic și, plină de entuziasm, m-am prezentat la noua școală, însă entuziasmul era iar doar al meu. După primirea într-un birou luxos (aici fusese școala de partid) de către un director curtenitor și dezinvolt, urma să cunosc în sfârșit tărâmul didactic, acel topos în care regula desființează omul. Nu a trecut mult timp până să-mi dau seama că era altă „buclă stranie”, dar una care m-a făcut să le regret nostalgic pe cele anterioare. Pe scurt, au urmat șapte ani de magie neagră care au pecetluit drumul meu de la visul de a fi profesoară la a mă mulțumi să funcționez drept cadru didactic. În fiecare zi intram într-o școală pe care scria O ȘCOALĂ PENTRU VIAȚĂ; în fiecare zi priveam lumea în pătrățelele în care o fărâmițau gratiile de la ferestrele școlii; în fiecare zi schimbam replici de o formalitate kafkiană cu profesori și elevi albaștrii (nu numai de la uniforme) care urlau de fericire când se termina programul-detenție. Și, dat fiind contextul, în fiecare zi muream de dorința de a o auzi înjurând în baie, deopotrivă dracii si sfinții, pe femeia de serviciu. A fost ușor să înțeleg că sursa magiei era „biroul” din care răzbăteau ecouri diafane și ieșea în valuri fum de tămâie cu miros de transcendent. Acolo se afla directorul, în ciuda Celor șapte îngeri păzitori care declara că se ocupau de el, omul acela absorbea orice urmă de viață în Școala pentru viață înlocuind-o cu disciplina. Au urmat șapte ani printre forme goale, rostind cuvinte goale și făcând gesturi goale ca într-un ritual absurd, iar singura breșă posibilă era mintea câte unui elev cu care stăteam de vorbă în ore și chiar în pauze. Mai erau acolo și cele trei profesoare de română, vii și interesante, care erau o raritate în peregrinările mele. Numai că în ochii acelui director fiecare întâlnire reală pe coridoarele disciplinei era o prezumtivă sabotare a ordinii impuse. Cel mai tare simțeam nevoia de a trăi sau de a vorbi firesc după câte un consiliu profesoral la care directorul ne convoca în sala festivă. E greu de închipuit sala aceea imensă şi friguroasă în care stăteam risipiți şi chirciți, iar directorul se urca pe podiumul din faţă, exact ca pe un tron, de unde ne adresa cele mai aberante sfaturi şi porunci câte două sau trei ore... până când i se terminau rezervele. Nu mai eram mirată de puterea cu care, înainte de a ajunge eu acolo, îl învestiseră colegii, ci mă miram de puterea lor de a rezista pasiv. Cu mirarea asta transformată în revoltă am luat decizia să salvez rămășițele mele de profesor ascunse prin cadrul didactic care devenisem, așa că au urmat alte probe și dosare prin care să demonstrez că merit să plec de acolo. Acum mă gândesc că drumul meu de la prima titularizare până la colegiul actual unde o colegă m-a întâmpinat exact cu salutul de care aveam nevoie: Welcome to democracy! a fost și drumul pe care l-am parcurs în răspăr de la tăietorul de lemne al bunicii unde se contura visul de a fi profesor în clasa a doua.
Am scris aceste rânduri cu gândul că poate mai atenuăm judecata de apoi asupra unor situații pe care le vedem din exterior sau din interiorul unor interese personale. În România, în fiecare vară, se vorbește despre titularizarea cadrelor didactice ca despre un fenomen de sezon transformat în știre senzațională de mediile de informare. Se vorbește în procente dramatice despre pregătirea slabă a profesorilor, se vorbește despre contestații și lipsa de profesionalism a celor care evaluează, tot profesori. Aflăm că președintele, cadru didactic și el, e nemulțumit; că ministrul, alt cadru didactic, e neplăcut surprins, iar societatea se folosește de titularizare ca pretext să repete: rușine pentru profesori! Dar, de fapt, cine sunt oamenii aceștia pe care îi analizăm în procente? Doar 44% au obținut nota 7? Da, pentru că acei candidați la titularizare nu sunt profesori, sper că nici nu mai visează vreunul har, vocație sau daruri speciale pentru a preda, ar fi cu atât mai rău pentru ei. Vorbim despre viitori funcționari la catedre într-un sistem declarat falimentar aruncând vina unii pe alții. Sunt absolvenți de facultate, uneori aleasă la întâmplare, care constată că au nevoie de un loc de muncă. Mare parte dintre candidații la titularizare merg la examen ca să primească ore, să poată suplini, nu neapărat pentru a fi titulari. Societatea este indignată de notele luate pentru că are judecata întunecată de un imaginar colectiv bântuit de profesorii cu vocație, însă această profesie va dispărea curând în forma pe care o știm, iar școala online ne-a arătat că e necesar să fie așa. Nici măcar elevii nu vor asemenea profesori, ci vor o implicare minimală din partea celui de la catedră, astfel încât să-și ia examenele. Așa că e simplu: absolvenți ai diverselor facultăți au obținut o varietate de note ca să poată avea un loc de muncă. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
