"România nu mai contează în sport, în general (locul 46 la Olimpiadă), în fotbal, în gimnastică, în handbal, în atletism și în curând – în câțiva ani, după retragerea Simonei Halep – probabil nu va mai conta nici în tenis. Este grav, dar și mai grav este că se tace în legătură cu asta; nimeni nu dă socoteală, nimeni nu răspunde, nu se întâmplă nimic. (...) Tineri cu nume românești reprezintă deja la vârf țările lor de adopție. Este normal să facă asta pentru că în România cea fără sistem nu se susțin nici baza și nici vârfurile sportive."[1]
Marian Preda, Rector al Universității din București
Olimpiada de la Tokyo s-a încheiat. A fost un festival sportiv atipic, întrecerile din arenele sportive, din bazine sau de pe șosele au avut loc, cu foarte puțin excepții, fără spectatori; spectatorii au avut "privilegiul" de a aplauda evoluțiile sportive din fața televizorului sau urmărind transmisiile pe telefoane sau tablete, în funcție de ce au avut la-ndemână.
Sportivii români s-au întors de la Tokyo cu patru medalii, obținute la două discipline sportive: scrimă și canotaj. În clasamentul final pe medalii, România s-a clasat pe locul 46 între națiuni. De aici începând, opiniile sunt împărțite, dar impresia generală este că toată lumea percepe bilanțul succeselor românești ca semn al unei umilințe naționale.
Mai multe canale media au ajuns la următoarea constatare: "Spre comparație, România s-a clasat mult mai slab față de alte țări din regiune precum Ungaria (locul 15), Polonia (locul 17) sau Cehia (locul 18), Croația (26), Serbia (28). Bulgaria (30) și Ucraina (44)."[2] Eu cred că bilanțul sportivilor români la Tokyo reclamă o analiză mult mai nuanțată, înainte de a formula public mari dezamăgiri.
Totuși, pentru conformitate, corect ar fi să prezentăm mai întâi câteva opinii ale celor direct implicați în întreceri, cum ar fi:
(i) Mihai Covaliu: "Haideți să spunem că am reușit să oprim acest declin. Există această concluzie. Eu mă gândesc, dacă nu făceam ceea ce am făcut până acum, unde am fi fost la Tokyo? În afară de canotaj, care a reușit să își îndeplinească obiectivul și să îl depășească, doar scrima a reușit să aducă o medalie, deși celelalte federații sportive și-au fixat obiective foarte, foarte clare și din păcate nu au reușit să și le îndeplinească. Au timp o lună de zile să facă această evaluare, această analiză foarte serioasă."[3]
Cred că Mihai Covaliu are o abordare corectă, de manager. Înainte de a explica de ce cred acest lucru, aș vrea să parcurgem tabelul de mai jos, unde sunt prezentate sintetic participările României la cinci olimpiade, trei din ultimii zece ani și două selectate din proximitatea anului 1989: Seul (1988), Barcelona (1992); apoi Londra (2012), Rio de Janeiro (2016) și Tokyo (2021, amânată din 2020).
Sursa: cosr.ro
După cum putem lesne observa, în anul 1988, penultimul al dictaturii comuniste personale a lui Nicolae Ceaușescu, sportivii români au participat la întreceri la un număr redus de discipline, mai precis 10, și la aproape toate au obținut cel puțin o medalie. La acel moment reîntoarcerea cu o medalie era target-ul (ținta) fixat(ă) de puterea politică, deși tot ce se afla în spate (infrastructură, nivel de trai) erau ca nivel mult sub cele din lumea civilizată.
Revenirea la o societate deschisă a produs mutații masive de competitivitate în plan sportiv. Prima dintre acestea: libera circulație. Vârfurile au putut să plece și au și făcut-o. Nu puțini sportivi extrem de competitivi au ales să părăsească România și, chiar dacă nu au concurat sub alte drapele, au ales să nu mai concureze nici pentru România.
Să mergem cu logica pe urmele președintelui COSR și să convenim că, prin prisma rezultatelor, olimpiada de la Tokyo cu 1 medalie de aur și 3 de argint ar fi un câștig față de Rio de Janeiro, pentru că deși avem tot o zestre de patru medalii, acestea sunt mai strălucitoare. Doar că la Rio am avut medalii la 4 discipline (scrimă, tenis de câmp, canotaj și lupte), în timp ce la Tokyo medaliile obținute contează doar pentru două (scrimă și canotaj).
(ii) Marian Drăgulescu: "N-a fost să fie! Dacă stăteam la prima săritură eram în finală. Asta a fost. Dar să vă uitați cu atenție că în finala de la sărituri sunt doi sau trei gimnaști care vor face săritură
(iii) Ana-Maria Popescu: "Am citit toate comentariile și toate declarațiile din ultimele zile. Am rămas cu același gust de la Rio, din 2016, înainte să luăm aurul. Nu e OK, oameni buni, pentru că indiferent dacă ne întoarce de acolo cu medalii sau fără, noi muncim la fel, și noi, dar și antrenorii noștri."[5]
(iv) David Popovici: "Eu sunt destul de sigur că mă voi întoarce de la Paris cu o medalie, dar până la Paris mai sunt destul de multe concursuri. Toată lumea își dorește câte ceva de la noi, numai că noi nu avem timp să îndeplinim dorințele altora, avem timp doar să îndeplinim ceea ce vrem noi și eu cred că am îndeplinit cu vârf și măsură. Eu mi-am atins obiectivul la Tokyo, am fost peste. Acum scrie toată lumea ce vrea, dar eu mi-am îndeplinit cu mult obiectivele și suntem mai mult decât satisfăcuți, atât eu cât și antrenorul meu."[6]
Am lăsat la final declarația acestui adolescent inteligent și promițător nu doar ca sportiv, pentru că avem multe de învățat din ea, noi, cei de pe margine. Dacă întrebai pe cineva înainte de 1989 ce părere are despre regimul politic, în cazul în care alegea să-ți spună adevărul, nu putea afla altceva decât că îl detestă cu asupra de măsură.
Totuși, când venea vorba de întrecerile sportive, țintele fixate sportivilor de liderii politici comuniști se suprapuneau până la identificarea completă cu dorințele națiunii. Nimeni nu se întreba dacă acei sportivi plătesc cumva un preț pentru performanțele lor, dimpotrivă: un sportiv performant era invidiat pentru că putea să vadă lumea, iar nivelul său de trai îl depășea pe cel al majorității.
Acum sportivii ne spun, sunt liberi în sfârșit să o facă: știți ce? noi suntem în primul rând oameni ca și voi! Avem visuri pe care dorim să ni le împlinim. Dacă aceste visuri se potrivesc cu ale voastre, este foarte bine. Dacă nu, de ce stăruiți să cereți de la noi mai mult decât vă pute oferi?
"Simt că nu mă distrez ca înainte. Știu că acestea sunt Jocurile, am vrut să le disput, dar în realitate particip pentru alții, mai mult decât pentru mine. De îndată ce pășesc pe platformă sunt doar eu și capul meu... Și sunt demoni cu care trebuie să mă confrunt."[7] Este declarația gimnastei americane Simone Biles, reprezentanta unei adevărate mașini de produs campioni. Drama pe care ne-a descris-o nu este doar a ei, iar David Popovici ne atenționează cu inocența vârstei sale fragede că nu are în intenție să ajungă vreodată să fie pus într-o astfel de situație.
Dar noi, de pe margine, care nu pricepem prea mare lucru din aceste drame, ce credem? Ce cred eu, am să dezvolt în câteva idei cât de curând. Dar mai înainte de toate mă întorc la articolul publicat pe edupedu.ro de domnul profesor universitar Marian Preda, cel din care am citat în introducere, ca să expun în citat câteva dintre soluțiile pe care le întrevede domnia sa pentru a opri declinul sportului românesc, acel declin la care făcea referire și Mihai Covaliu.
Domnul Marian Preda, după ce face o analiză a situației sportului românesc, extrăgând trei cauze ale insucceselor, propune patru soluții de redresare, și anume:
(i) "Numit un comitet național de criză format din cele mai competente și bine-intenționate minți din managementul sportiv care să facă o analiză (o diagnoză) a situației actuale și să propună un plan strategic de redresare pe termen mediu și lung.";
(ii) "Elaborarea unei Strategii naționale pentru dezvoltarea sportului în România pe termen mediu și lung pe baza Raportul-diagnoză al Comitetului de criză.";
(iii) "Elaborarea unei Legi a Sportului de masă în România ca instrument de implementare a Strategiei.";
(iv) "Crearea unei piramide a competenței manageriale de la vârf spre bază (pe principiul dependenței de cale conform căruia șefii cu adevărat competenți numiți la vârf își vor alege subalterni competenți).".
Well, I'm not buying it! At least not entirely!
De câte ori aud de soluții birocratice în zone de activitate în care performanța înseamnă talent și inspirație, precum și efort individual, respectiv sinergie interpersonală, mă cutremur. Cum vom reuși oare să înghesuim în strategii birocratice visurile lui David Popovici, săritura lui Drăgulescu sau performanțele inspiraționale ale Anei-Maria Popescu? nu pot să nu mă întreb.
Da, sunt federații conduse de personaje pe cât de incompetente pe atât de predispuse la corupție, dar pentru ele avem deja o strategie, și ea se numește anticorupție. Dar nu cred că avem antrenori incompetenți, pentru că altminteri nu am mai avea sportivi calificați în competițiile internaționale.
În fine, prin definiție, performanța sportivă ține de individ, chiar și atunci când vorbim de sporturile pe echipă. Iar forma sportivă și inspirația pot fi antrenate doar până la un punct, mai departe totul ține de sportiv și exact aici se și face diferența atunci când vine vorba de a obține o medalie.
Ce cred eu este că România are în sport performanța pe care competitivitatea generală a națiunii o recomandă. Facem pași tot mai apăsați pentru a deveni un stat dezvoltat economic, iar societatea românească devine pronunțat una de consum și aspiră ca un nivel de trai tot mai bun să îi hrănească visurile și hybrisul. Iar sportivii sunt și ei oameni.
Într-o astfel de societate mobilizarea individuală pentru a obține performanțe sportive supreme ține de motivația intrinsecă a individului, de dorința sa intimă de a dovedi că este nu doar competitiv, ci și cel mai bun, și de dispoziția către sacrificiu. Aici sportivul nu se deosebește de corporatist: este capabil de sacrificiu, dar cere să i se ofere condițiile pentru a performa pe măsura puterilor și talentului său.
Sursa: worldcompetitiveness.imd.org[8]
În anul 2020, în raportul competitivității globale întocmit de Forumul Economic Mondial (WEF), România a ocupat locul 51, iar estimările pentru anul 2021 indică un progres, către locul 48.
Acest loc 48, ca medie a competitivității naționale a mai multor sectoare de activitate, ne duce izbitor cu gândul că la olimpiada de la Tokyo am ocupat un loc, 46, ceva mai bun decât cel al competitivității generale.
Dacă este să ne întoarcem la raportul WEF, constatăm că: (i) la performanța economică ocupăm locul 40; (ii) la performanța guvernului ocupăm locul 44; (iii) la dezvoltarea infrastructurii locul 48 și, în fine, (iv) la performanța sectorului de afaceri locul 52.
Dacă intrăm și mai profund în analiză, luând în calcul acei indicatori care creează cadrul în care un sportiv de performanță se poate forma și apoi își poate crea dispoziția de a concura sub culorile țării sale pentru obținerea de performanță, iată ce putem găsi la nivelul anului 2021 în România:
(i) Competitivitatea în materie de educație: locul 51;
(ii) Competitivitatea în materie de sănătate și mediu: locul 45;
(iii) Competitivitatea în materie de atitudini și valori: locul 46;
(iv) Competitivitatea în materie de cadru societal: locul 47;
(v) Competitivitatea în materie de cercetare și tehnologie: locul 44;
(vi) Competitivitatea în materie de productivitate: locul 36;
(vii) Competitivitatea în materie de cadrul instituțional: locul 51;
(viii) Competitivitatea în materie de practici manageriale: locul 56;
(ix) Competitivitatea în materie de infrastructură de bază: locul 58.
Suntem productivi, avem potențial, dar atitudinea și valorile ne dau exact măsura locului pe care îl ocupăm în lume și pe care l-am ocupat și la Tokyo. Doar că, să observăm, la educație, management și cadru instituțional suntem cu performanța mult sub media națională. Deci răspunsul la întrebarea "cum ne îmbunătățim performanța?" nu este în niciun caz un nou set de strategii, planuri de măsuri, organisme și alte instituții.
Trebuie să schimbăm paradigma. Și dacă noi nu știm cum, măcar să nu acționăm după schemele moștenite de la guvernele comuniste, pentru că mai mult stricăm. Să lăsăm inerția să ne ducă spre generația din care face parte David Popovici, pentru că pare că ei știu mai bine ce au de făcut!
Până atunci, să nu uităm: "Mai repede, mai sus, mai puternic!" Așa ne ocupăm locul în lume! Restul sunt vorbe în vânt.
