(sau despre valorile noiciste versus liicene)
INTRODUCERE
Rândurile de față reprezintă niște inocente panseuri, generate de lectura „Toleranței 0”, semnată Gabriel Liiceanu. Și care, cu sau fără legătură, mi-au reamintit de rafturile mele cu Noica, cu Limita, Jurnalul, Lichele. Așa că n-am putut să nu repun mâna pe anii 90, rememorându-mi inclusiv recunoștința de a fi purces chiar atunci, Gabriel Liiceanu însuși, la republicarea scrierilor din anii 30-40 ale maestrului Noica. În care – total adecvat naționalismului hormonal, trufaș și compromițător istoric – acesta îndemna la originalitate sau specific românesc ad aeternum, în absolut toate cele. După două decenii respectivul „patriotism interbelic” (& ex-beligerant) revenise a pica excelent la inimioara Epocii de Aur. De-acum lipsite de patosul și biblicele sau profetismele de odinioară, cărțile lui Noica, proslăvind cu cele mai mirabolante sofisme potențialitățile (mai că-ți vine a zice supra-potențialitățile) ființiale ale gândirii, trăirii sau (măcar) vorbirii românești, foarte bineprimite fiind de către orice cenzori, edituri, tiraje și librării ale patriei. Drept urmare (nici având alternative), destul de mulți tineri aspiranți la performanță culturală/intelectuală vom fi putut fi prostiți, căzând în capcana respectivului excepționalism (bazat nu doar pe un axiomatic + aporetic românism ideologic, dar și pe totala ignorare/sfidare a altor neamuri, limbi/culturi sau vecini măcar).
Așadar și prin urmare, vă rog mai întâi să admiteți că, printre altele, România este (și) țara „vinelor din culpă”, adică a celor mai bune intenții, accidental pavând poteci înfundate, varii iaduri (particulare ori generale), ca și a tot felul de miliții transcendento-transcendentale, pedepsind binefaceri trecute și mai ales inadecvări la realuri (mult mai) profunde.
Aburcată astăzi peste un fundament de tradiționalism intelectualist (de care nici catarii păltinișeni nu s-au detașat foarte simțitor, ba pe care chiar l-au invocat mereu în ultimele decenii), încadrată de-un front grozav de ariviști politic-patriotarzi, rulată pe sub legiuni de studenți ai teologiei care au devenit funcționari publici (care de gen transpartinic și parlamentar, care ministeriali), țara asta nu are cum să fie decât aceea a secolelor trecute, românul majoritar „neputând” a fi ajutat să adere la „valori care nu îi sunt proprii”.
VALORI IMPROPRII ROMÂNULUI
Vă rog să rețineți preafrumoasa și preacinstita expresie, deoarece, citind epistola publicată de curând chiar pe-aici de către dl. Gabriel Liiceanu, ia ghiciți la cine mi-a zburat pișicher-pârdalnicul gând (= imediat mi-am amintit despre)!
Ghiciți?...
Nu, precis nu! (Nici într-1000 de ani de eternitate specific românească!)
Ei bine, vă zic. Taman de Dimitrie Cantemir mi-am adus aminte!
Căci, răsfoind una din cărțișoarele lui Noica (tipărită princeps în 44, retipărită chiar de Liiceanu, la începutul afacerii sale editoriale), am admirat printre altele și perdaful pe care Maestrul îl trăgea, bine mersi, taman bătrânului Cantemir. Că cică era prea european. (De unde normal că va fi derivat, logico-deductiv/inductiv, că era prea puțin român. Mă rog, moldovean, vlah/valah.) În scurta lui viață trăise prea mult în curtea Țarigradului, va trăi prea mult la curtea Țarului, cât pe ce să-i reproșeze Noica și că scrisese prea mult în otomană, latină, germană și rusă (poate și greacă, slavonă – n-am chef să verific acum). Una peste alta, oricine ar fi putut extrage din analiza lui Noica și ceva mai grav (pentru unele urechi), și-anume cum că Domnitorul vremii era și-un pic cam trădător-de-neam. Cantemir „hainul” – cum (foarte corect) l-au denumit turcii, cum (abuziv/ticălos) l-ar fi numit toți comuniștii care-l simpatizau pe Noica, cum și astăzi unii dintre cei cu studii în străinătate ori doar ceva mai citiți sunt numiți de către foarte mulți șefi cu trecut comunist de mare eficacitate.
Revenind, însă, în anii 40 (republicat în 1991, foarte probabil și mai târziu), Noica a găsit de cuviință să-l certe pe bătrânul Cantemir deoarece, fiind acesta prea european, în latineasca sa „Descriere a Moldovei” îi muștruluia pe români pentru câteva tare mentalitare. Ca atare Cantemir fiind „critic”, „aspru”, „nedrept” și „exagerat” (față de români). Afară de aceste calificări Noica mai făcând un minunat balet sofistic, „demonstrând” că „valorile europene” nu erau proprii românilor, că n-aveau cum să fie, că n-aveau ce căuta printre români. Și găsind cu limbă de miere tot felul de scuze pentru respectivele micimi sau rușini caracteriale, astfel dând un „admirabil” exemplu de desființare a oricărei critici (+critic), a oricărui criticism omenesc (cu privire la semeni, clan, neamuri, nații), a oricărei amendări înțelepte.
[Nota Bene. Noroc că Noica nu știa, sau se făcea că nu, despre „Istoria ieroglifică”. Căci de-acolo ar fi putut ajunge a profesa și mai multe urecheli la adresa multpreacriticului și atotdezvăluitorului de ticăloșințe Demetrius Cantemirus alias Kantemiroğlu.]
Așadar – după Noica atunci, după mulți alții astăzi – „valori” și optici, judecăți, năravuri și comportamente europene (sau clamate de un european/europenizat cum era bietul Cantemir) nu ni se potrivesc, nici n-ar trebui a fi luate în seamă. Dar care vor fi fost (sau fiind) „valorile românilor”, Noica neprecizând absolut niciodată, dealtminteri nici măcar folosind vreodată, în dreptul românilor, termenul/conceptul de „valori”. Vede-se, după pledoariile (interbelice, synbelice și postbelice) ale lui Noica, românii nici n-a fost să fie să aibă, nici nu avuseseră, n-aveau, nu vor fi avut, nu vor avea, deci nu vor fi fiind ca să aibă... așa ceva. Corect, de altminteri, deoarece conceptul de valoare nu există în mentalitățile populare de absolut niciunde, aparținând doar unor elite intelectuale (sau monastice) foarte subțiri, fără impact la nivel de mase. Majoritatea oamenilor de pe mapamond trăiesc doar de-azi-pe-mâinele supraviețuirii cât mai confortabile cu putință, frecventând așazisele „valori” doar prin consum (cultural sau eclesiastic) ocazional, într-o periodicitate care nu le ameliorizează cu aproape nimic cotidianul „suflet natural”.
Apud Noica, la români domină „primatul posibilului”. Existența românească e în/întru „împărăția posibilului” (nicidecum „a realului”). Ca nație, de fapt ca masă populațională majoritară, românii aveau doar potențialități, posibile deveniri întru ființialități imponderabile. Un picuț mai concret: o „suflare”, „simțire” și „suflet” (din care, Noica aprecia mult, Blaga va fi fabricat conceptele superioare ale „matricei sufletești” și „stilisticii” ființiale, originalul stil/tip ondulatoriu al „spațiului mioritic” desfășurat temporal). Și mai ales o eternitate an- (ba chiar anti-)istorică. Iar când pica, exemplificativ/sugestiv, și mai întru concretitudini, Maestrul păltinișenilor (ex-maestrul distant/livresc și al multor altor naivi) chiar că risca enorm să enumere (deși ar fi făcut-o numai voalat) aceleași hibe, inconsistențe, ambiguități, ipocrizii, porcării sau mizerii pe care le vor fi spus și oameni cinstiți precum Cantemir (niciodată citat sau citit integral), Rădulescu-Motru (niciodată citit sau citat), plus alții, puțini, marginalizați (așadar anonimi).
Scuzați cuvintele dure! (Alții, tot din patriotism, precum Țuțea, vorbeau și mai și.) Noica însuși, în schimb, avea mare grijă (în tinerețe, din cauza iubirii față de naționalismul de tip fascist, la bătrânețe, din cauza conivenței/cooperanței sau temerii față cu naționalismul de tip ceaușist). El se referea la „neajunsurile” mentalităților românești folosind termeni dulci și voalați, chiar în dezmierdătoare sintagme/frazări, așadar rămânând efectiv protector și încurajant. Nu-și permitea a-și certa neamul (precum Cantemir, Rădulescu-Motru & Co.). Susținea grosier-fudulul „prin noi înșine!” (chiar de evita vechiul slogan), insistând mult pe „ființarea-n etern” respectiv conservarea/perpetuarea specificității/originalității românilor (pe un parcurs transistoric sau anistoric... al istoriei).
Nu e vorba doar că filosoful va fi scris în anii 40 ce-a gândit sincer, cum văzut-am. În 1978, terminându-și sinteza „maladiilor spiritului” (în genere), analizâd incidența celor 6 boli (dominând până la exagerare doar alte popoare, desigur), infirma/confirma toate tarele, prejudecățile, criticile și minusurile sau ipocriziile caracteriale ale românilor cu vorbele cele mai mieroase, împăciuitoare, chiar laudative. Ca o mamiță ce-l duce pe dl. Goe la mare cu fiece repetență, ca un bunic ce-și cumpăra simpatia nepotului cu cele mai zaharisite bomboane. Așa edulcorări și răsturnări ale criticii în flatarisire, taxabile chiar și unui chelner sau slugă, se perorau cu similară adulație doar Ceaușescului chiar pe-atunci. Cu lipsă de măsură întru adularea „măsurii românești”, a zăbavei în orice hotărâre, a dorului și individualismului (ș.m.a.), în absolut toate și multe asemenea compromisuri și vicii Noica vedea doar virtute. Câtă poezie, fantazare, irealism... Câtă asmuțire a copilului care – vorba lui Solomon – nebun fiind, adoră lauda și urăște certarea.
Volumașul din 78 se încheia cu eseul „Cumpătul vremii și spiritul românesc” (p. 148-166), plin tot de pledoarii similare (propriul său „idealism obiectiv”, de care cerea filosofilor să se ferească, propriul său românism excepționalisto-profetic). Într-o contemporanitate globală care acutiza, deodată și laolaltă, toate maladiile identificate de Noica, „a fi întru” îi părea cea mai cea... ori cel puțin singura formulă la care se oprea conferindu-i o veritate salutară („contribuția noastră rodnică în cumpătul vremii”). Și iar invoca proverbe sau zicători țărănești de șagă, însuflețindu-le cu cele mai subtile/supreme ponderalități metafizice. Vezi de pildă exaltatele interpretări ale sintagmei „nu are nimic sfânt în el”, care pentru Noica era doar un „indice al acatholiei”, în vreme ce particularizările/înconcretizările cotidiene ale blasfemiilor comportamentale actuale (cum e și carierismul pseudointelectual prin doctorate) ar merita doar diagnoze dure, tranșante, eficace. Vorbind frumos și inutil, Noica plăcea inclusiv securiștilor, de alminteri ca mulți alți intelectuali care le făceau jocul cu tembelă inocență, prin cufundarea-n sofisme și hieratisme din care respectivii culegeau zaț de trufie și osanale.
Acum, spre deosebire de Noica, pentru lucruri derivând direct din același „fascinant” conținut ținând de „eternitatea românilor” (revedeți textele din anii 40 ai lui Noica, ba chiar și pe acelea din 70-80, nu vă împiedicați de caricatura de față!), Gabriel Liiceanu a devenit, spre cinstea sa, un fel de Cantemir. Prozaic, precum involuntarul Jourdain, el frizează critic chiar elemente ale etnopsihologiei schițate de-alde Cantemir, Rădulescu-Motru + alți destui jurnaliști actuali. Și lovește fudulul românism... chiar nedându-și seama cât de elemental, adânc sau departe.
Folosind termeni gravi, duri (după modesta-mi opinie: adecvați, meritați, eficace), oare nu înțelege că, din moment ce nu ne tragem din elite aristocrate și intelectuale, ci dintr-o populație majoritară (preț de multe secole) foarte săracă și necitită, majoritatea românilor „trebuie” să-și trăiască „ceasul istoric” al parvenirii materiale și sociale cu orice preț? Nu vede că, din moment ce toată lumea vrea muncă de birou, de laptop și de conducere (țăranul agricultor sau pastoral, cândva majoritar și poate noician, e statistic cvasi-microscopic), „e normal” ca toată lumea să vrea și diplome, să se vrea Doctor? Nu vede că plagiatul pentru care se fărâmă amaranic reprezintă doar una din fațetele (contemporane) ale aceluiași „oportunism kairotic” (ca să nu vorbim ca ignoranții despre „scopul scuză mijloacele”) din cadrul „eternei” (și evident fascinantei!) economii a descurcărelii cotidiene și a furtișagului mai mult sau mai haiducesc? Nu vede că rectitudinea sa de spirit/atitudine/mentalitate „nu e specifică”, nu e „românească” (cum fără jenă chiar afirmă mulți alți intelectuali, nu doar în privat, ci chiar și-n public)? Nu se vede ca fiind un Cantemir insidios ori utopic, împotriva căruia se găsesc tone de inclusiv noicieni actuali, mari oameni de cultură și artă, „colegi de la academie” și de la universitate, oricând aliabili contra?
ÎNCĂ NIȚICĂ RĂBDARE, PENTRU O LĂMURIRE ZERO
„Toleranță Zero”, pe românește, e de fapt o funcție (aritmetică) original românească: 0,10000. Adică, pentru foarte puțini ( l din 10000), toleranța poate fi 0. Pentru enorm de mulți (alții), toleranța e cosmică. Sacrificăm unul, lăsăm trecuți/nevăzuți 10000. Vezi situația pușcăriilor: pline numai de găinari și borfași mărunți, dintre mulții milionari, maxim 1-2 la 10-20 de ani. Concret: 1 ministru pentru caltaboși, 1 priministru pentru-n termopan. Iar să te rogi de un președinte (proactiv nevoie mare, jucător gen Băsescu/Johannis) e exact cum se rugau naivii țărani ardeleni de Iosif II & Franz Iosif, cum sperau partizanii montaniarzi din partea avioanelor americane, cum își imaginau revoluționarii din partea lui Iliescu, cum visa Ticu Dumitrescu legea lustrației. În România cea specifică orice lege ambițioasă (precum cele anticorupție) va ajunge de tipul respectivelor aspirații, adică adusă la ridicol și eficiență jenantă. Aceasta e contribuția românească la cumpătul sau spiritul vremii.
„Toleranța zero” înseamnă atac direct nu doar la batalioane de galonați foarte puternici, ci și la o clasă academică înfumurată + una de nenumărabili intelectuali ariviști. Vorbind aici nu doar de mulții carieriști tineri, ci mai ales de înșiși seniorii universitari. Căci ameințate sunt nu doar interesele lor pecuniare, ci și insațiabilul lor standard de prestigiu (fudulii cosmice). Așadar, mulți, școliți și răi fiind, respectivii nu au decât două opțiuni. 1: să-l cumpere pe Gabriel Liiceanu. Ministru al Educației. (+ liberatea de a-și aranja câteva rude or’ preteni.) Numai că a sa compromitere și mai ales desăvârșita „nelăsare” să „facă ceva” l-ar delivra iute demisionar. Iată de ce opțiunea nr. 2 mi se pare mult mai fezabilă: împușcarea lui Liiceanu. Care deloc n-ar trebui să mire pe cineva, pe de o parte fiind atât de simplu posibilă, pe de altă parte postura de martir aranjându-l personal destul de fain și bine.
Asasinatul politic n-a lipsit din nicio epocă – vezi nu doar istoria factologică a patriei, ci și autohton-tradiționala propensiune pentru „lipsa oricărui dumnezeu” (recte scrupul). Iar istoria e manual nicidecum „ca să nu se mai repete” (slogan ipocrit, minicinos ca umbra nocturnă), ci dimpotrivă, pentru ca, rafinându-se, la fel ca hoția neprinsă ce rămâne negustorie cinstită și crima nepedepsită să treacă drept diplomație subtilă. Iată de ce o toaletă ca-n University of Chicago, un consulat ca-n Istanbul ori un parc precum în Kiev se poate afla oricând și-n draga noastră capitală valahă.
[Totuși, totuși, zice cinica diplomație concretă, hai să-i mai dăm omului o șansă. Sună telefonul. Sună. Liiceanu ridică și aude zicând: „(...) Pe de cu totul altă parte, dacă tot vreți dvs. o Românie Curată, miniștri drepți, cinstiți și salubrizanți, de ce n-ați accepta chiar dvs. eventuala, potențiala ofertă de a intra în politică, de a deveni Ministru? Sper să nu luați propunerea drept o ironie, ofensă. Precis nu este! ... Nu, nu nu. Pentru numele lui Dumnezeu, cum să fie-o capcană?... Da, fie și numai pentru câteva săptămâni, 2-3 luni acolo. Noi știți că vă apreciem total onestitatea și inteligența dvs., vă vom proteja noi de terfelirile altminteri inevitabile, de rigoare, adică normale și specifice demnităților... Vi se va permite chiar și să v-angajați în minister, pe perioadă nederminată, câțiva colegi sau prieteni...” Etc. etc., bla-bla-bla. Și desigur, cum era tipic tuturor securiștilor din anii 70-80, orice asemenea dialog ofidian demn e a se termina cu o glumă bună. „În fond și la urma urmei, în duhul specific românilor, n-ar fi mai bine să apreciați obrazul atât de multor criticabili sau impostori, de a cărui grosime dvs. înșivă sunteți incapabil?” Ha-ha-ha, ha-ha.]
În fond, dreptate au cei mulți, școliți și răi. Prin prisma eternităților (românești) noiciene, ca și a „maladiilor spiritului” despre care Maestrul filosofa superdoct, România n-are cum a nu avea De Toate, adică a nu se defini ca o pluralitate de particularuri/individualuri ținând fiecare de propriul general. Ș-atunci, dacă ăsta e datul Ființei, de ce n-am conviețui (alias vremelnici) fără nervi, de ce n-am lăsa în pace hoții, șmenarii și mai ales pe-ai lor păzitori? Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
