Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Muntenegru, la răscruce de vânturi (II)

de Iulian Mares     Contributors.ro
Miercuri, 28 iulie 2021, 19:14 Actualitate | Opinii


Iulian Mares
Foto: Arhiva personala

Este sezonul concediilor. În Muntenegru, plajele și orașele vechi din Budva, Kotor și Perast sunt pline iar de turiști ruși. Plaja splendidă de la Miločer e deschisă marelui public pentru prima dată, de la înființarea parcului natural omonim în anii ’30 ai secolului trecut, ca reședință de vară a familiei regale iugoslave[1]. Plajele de la Sveti Stefan, altă dată rezervate de regimul titoist exclusiv pentru oaspeți celebri, precum Iuri Gagarin, Sofia Loren, Andre Malraux sau Kirk Douglas, sunt și ele accesibile acum pentru oamenii obișnuiți.

Plajă Milocer

Noul guvern de la Podgorița a decis să liberalizeze accesul în aceste locuri, ca măsură de stimulare economică după pandemia de Covid-19 de anul trecut, care a privat economia muntenegreană de încasările aduse de turism. În mod normal, Muntenegru găzduiește anual circa 2-2,5 milioane de turiști, un număr de depășește de trei ori propria-i populație[2] și având o pondere de 22% din PIB[3]. Dincolo de argumentul economic, a contat și imperativul politic de a da un semnal că lucrurile se schimbă în țară, ceea ce au cerut muntenegrenii prin votul dat la alegerile parlamentare din vara anului 2020.

Uniunea Europeană a aruncat un colac de salvare pentru bugetul de stat muntenegrean și a intermediat un acord de hedging pe 14 ani între noul guvern și un consorțiu de patru bănci internaționale[4], care a permis Muntenegrului să înceapă rambursarea împrumutului de aproape un miliard de dolari contractat de la China Exim Bank, pentru construcția autostrăzii Bar – Boljare. Acesta face parte din coridorul paneuropean XI, menit să facă legătura între portul italian Bari și București, cu tranzit rutier și maritim prin Belgrad și portul muntenegrean Bar[5].

În ce privește stadiul relațiilor dintre Muntenegru și România, expresia lor cea mai concretă o dau autoturismele produse la Mioveni și ajunse pe șoselele muntenegrene, în ordinea preferințelor pieței: cu precădere, Duster și Sandero. În rest, reperele de cooperare se circumscriu perspectivei de aderare la Uniunea Europeană, în care Podgorița mizează pe sprijin și asistență tehnică din partea Bucureștiului.

Scurt inventar al relaţiei cu România

La 15 iunie a.c., s-au împlinit cincisprezece ani de când România a recunoscut Muntenegru[6], la mai puțin de două săptămâni după ce Adunarea Parlamentară de la Podgorica a validat referendumul care a dat câștig de cauză independenței față de Serbia. Din păcate, au mai trecut 8 ani până când a fost deschisă o ambasadă muntenegreană la București, factorii ce au întârziat concretizarea în acest mod a relațiilor bilaterale fiind deficitul de diplomați cu experiență și de resurse financiare cu care s-a confruntat tânărul stat în primii săi ani.

Din fericire, cel dintâi ambasador muntenegrean în România a fost un diplomat de carieră, Milan Begović, format în școala diplomației iugoslave și care avusese premergător funcții importante, precum cea de ambasador la Geneva[7], ca șef al misiunii permanente a Muntenegrului la Organizația Mondială a Comerțului sau cea de ministru-adjunct la Podgorica[8]. În a doua jumătate a mandatului său la București, a fost secondat de un alt diplomat de carieră, tânărul Đorđe Radulović, cel care ocupă acum funcția de ministru al Afacerilor Externe[9] la Podgorica. Din anul 2018, ambasador al Muntenegrului în România este Goran Poleksić[10], anterior șef al Departamentului de Informații Militare și Afaceri de Securitate din cadrul Ministerului Apărării[11].

Un numitor comun în declarațiile făcute de-a lungul timpului de cei doi ambasadori, Milan Begović[12] și Goran Poleksić[13], e observația privind nivelul scăzut al relațiilor economice cu România, spre deosebire de cooperarea politică, apreciată de amândoi ca fiind la nivel înalt. Datele statistice privind volumul schimburilor comerciale bilaterale confirmă această apreciere: vârful a fost în anul 2019, când România a avut exporturi de 33,3 milioane euro și importuri de 0,8 milioane euro, fiind însă o pondere foarte scăzută în portofoliul de relații economice externe al ambelor state și fără să reprezinte o creștere semnificativă față de anul 2014, când exporturile românești au fost de 21,7 milioane euro, iar importurile de 0,5 milioane euro[14]. De altfel, concluzia exprimată de Ministerul român al Afacerilor Externe la finalul anului 2020 a coincis cu observațiile făcute de cei doi ambasadori muntenegreni și cu progresul minor înregistrat în intervalul de cinci ani menționat: „volumul comerțului bilateral nu se ridică la potențialul de cooperare economică dintre cele două state”[15].

Așadar, deficitul de cooperare economică este conștientizat de ambele părți și există intenția declarativă de îmbunătățire a situației. Evoluția schimburilor comerciale a rămas în mod constant modestă, România situându-se la un nivel de circa 0,5% din totalul importurilor realizate anual de Muntenegru[16], înainte ca pandemia de Covid-19 să determine un recul puternic în cererea generală de produse de import de pe piața muntenegreană. Cum se explică ponderea extrem de redusă a exporturilor românești în coșul de importuri realizat de Muntenegru, în pofida unui dialog guvernamental relativ consistent?

Paradoxal, explicația are legătură tot cu dimensiunea politică a cooperării bilaterale, mai precis cu lipsa elementelor distincte pe care le-ar putea identifica și valorifica ambele părți. O excepție de la caracterul general al relaționării dintre cele două state a fost consemnată în anul 2016, fiind un eveniment de ordin cultural-istoric: dezvelirea bustului Ieromonahului Macarie[17] la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, în prezența ambasadorului Milan Begović. A fost atunci unul dintre rarele momente când s-a făcut auzită precizarea că cel dintâi tipograf de pe pământurile românești a fost călugăr muntenegrean din Cetinje, nu sârb.

Bucureștiul nu are cu Podgorița o abordare de politică externă particularizată, ci una pusă în pachetul de relații bilaterale cu statele ex-iugoslave, în care a prevalat constant Serbia, respectiv una subsumată Strategiei pentru Balcanii de Vest a Uniunii Europene[18]. La rândul ei, Podgorica percepe Bucureștiul ca fiind strict un partener în cooperarea internă din cadrul NATO și un suporter al perspectivei muntenegrene de aderare la familia europeană, important mai ales prin faptul că România e cel mai mare stat membru al Uniunii Europene din regiunea balcanică.

În rezumat, cei cincisprezece ani care au trecut arată o relație bilaterală care a stat sub semnul potențialului, fără a se reuși extragerea de beneficii reciproce pornind de la o examinare atentă a oportunităților și a necesităților existente de fiecare parte, o relație bilaterală rămasă în stadiul de „bunăvoință lipsită de mijloace reale”[19].

Un suflu nou, în paradigmă veche

În registrul mijloacelor mai-sus menționate, ambasadorii pe care îi are România în Muntenegru și celelalte state balcanice reprezintă cea dintâi întruchipare a politicilor externe promovate de la București, însă performanța lor e condiționată de instrucțiunile primite și abia apoi de talentul și preocupare cu care fiecare își îndeplinește mandatul.

Contextul actual pare fericit: noul ambasador român la Podgorița, Matei Viorel Ardeleanu, face parte dintr-o serie[20] de diplomați de carieră numiți în toamna anului trecut la conducerea ambasadelor noastre din Balcani și îi are alături pe Silvia Davidoiu la Belgrad, Anton Păcurețu la Sarajevo, Monica Adela Axinte la Skopje, Octavian Șerban la Tirana, Brândușa Predescu la Sofia[21]. Practic, România are noi ambasadori în Serbia, Albania, Bosnia și Herțegovina, trei dintre cele cinci state cu care se învecinează Muntenegru, la care se adaugă Bulgaria. Excepții sunt Kosovo – nerecunoscut oficial la București, la Priștina nu există o ambasadă română și Croația – unde există același ambasador din 2016, Constantin Mihail Grigorie[22], necalibrat profesional cu ceilalți și probabil aflat la final de mandat.

Pentru ca România să evite surprizele strategice pe care și le face singură, este de amintit momentul neinspirat din anul 2018, când președintele Klaus Iohannis s-a oferit să acționeze ca mediator pe relația dintre Belgrad și Priștina. Propunerea i-a fost declinată, ferm și la scurt timp, de autoritățile kosovare[23]. A fost un eșec previzibil, întrucât inițiativa nu a ținut cont de aspecte evidente: Kosovo nu avea cum să accepte mediere din partea unui stat care nu îi recunoaște statalitatea, faptul că diplomația românească nu mai are expertiză în zone de conflict și nu are o implicare în nume propriu în Balcani. Câteva luni mai târziu, și premierul de atunci, Viorica Dăncilă, avea să dea involuntar măsura politicii externe proiectate de statul român în Balcani, confundând Podgorica cu Priștina[24].

Ulterior, respingerea din start de către Bulgaria a unor proiecte militare propuse sau susținute de România, precum constituirea unei forțe navale comune în Marea Neagră[25] și asumarea conceptului de poliție aeriană întărită[26] pe flancul estic al NATO, au dovedit că Bucureștiul nu are suficientă vigoare pentru a emana la nivel regional astfel de inițiative de cooperare. Paradigmatic, este consecința neasumării de politici proprii și particularizate în raport cu statele din Balcani. Faptic, reflectă absența “bocancilor pe pământ”, desigur, în accepțiune civilă: comercial, cultural, educațional.

La București persistă și o optică eronată asupra contextului regional, sintetizată în afirmația făcută de președintele român tot în 2018, cu prilejul întâlnirii cu omologul sârb, Alexandar Vučić, anume că Serbia este „principalul partener” al României în Balcani. Nu, nu este. Serbia nu e deloc un „partener” al României, iar de „principal” nu poate fi vorba. Teritoriul sârbesc reprezintă o zonă de oportunitate pentru Rusia, China și alți actori statali relevanți, așa cum e Ungaria. Spre deosebire de România, Ungaria are o influență semnificativă la Belgrad și la Podgorica, deoarece are o politică externă activă și constantă, are proiecte economice ambițioase și un proiect ideologic[27] la nivelul întregii regiuni ex-iugoslave.

Pentru a reda corect proporțiile, avem la îndemână un exemplu de proiect reușit: clusterul de interconectare a transportului de energie electrică România – Serbia și Muntenegru – Italia[28], realizat în intervalul 2018 – 2019. Astfel, cablul italian a fost întins pe sub Marea Adriatică pe o lungime de 423 km, la o adâncime de peste 1000 metri și la un cost de 1,15 miliarde euro[29], în timp ce linia electrică aeriană construită de partea română între Reșița și Pancevo are o lungime de 63 km și a avut un cost de 81,5 milioane lei[30]. Diferența de proporții nu este, însă, insurmontabilă.

La Podgorița, ambasadorul Matei Viorel Ardeleanu pare că și-a început în forță mandatul, iar seria de întâlniri pe care le-a avut cu oficialii muntenegreni a relevat numeroase zone de oportunitate pentru cooperarea bilaterală. Dar, valorificarea lor necesită mai întâi o bună colaborare internă, între instituțiile publice și mediul privat din România, una așezată pe temelii oneste, în care să nu se manifeste privilegierea unora, în detrimentul altora.

Ratko Mitrović, ministru al Ecologiei, Urbanismului și Planificării Spațiale, a indicat preocuparea țării sale pentru un schimb de experiență cu experți români în domenii precum protecția mediului, dezvoltarea durabilă, managementul apelor uzate și al deșeurilor, precum și domeniul construcțiilor. Oficialul muntenegrean a menționat chiar faptul că gropile de gunoi ilegale constituie o problemă acută în Muntenegru[31]. Aceeași situație se constată lesne și în România, în proximitatea capitalei și nu numai, iar reticența autorităților locale în a aplica sancțiunile prevăzute de lege este cunoscută opiniei publice. Prin urmare, există aici capacitatea de a se înțelege fenomenul în complexitatea sa, inclusiv prin prisma dificultății „politice” de a numi în funcții de decizie persoane hotărâte să contribuie la eradicarea problemei.

Putem livra la export o astfel de expertiză, după testarea ei cu succes în context autohton, și nu doar în Muntenegru. Gropi de gunoi ilegale decorează nefast peisajul montan atât muntenegrean, cât și cel sârbesc, inclusiv sub aspectul practicii incendierii lor, ca și în România. Faimoasa stațiune Budva, perla litoralului din Muntenegru, este departe de a avea un management adecvat al deșeurilor, iar reciclarea apelor uzate nici nu intră în discuție, deși întreg necesarul de apă îi vine prin conducte de la sute de kilometri, din Bosnia și Croația.

Un mesaj similar a venit din partea ministrului Agriculturii, Pădurilor și Apelor, Alexandar Stijlovic, cu prilejul întâlnirii avute cu ambasadorul român, la finalul lunii iunie a.c[32]. Oficialul muntenegrean și-a exprimat dorința realizării unui schimb de experiență pe linia cooperativelor din agricultura și zootehnia românească, precum și intenția de a prezenta vinurile țării sale la târgurile de profil organizate în România.

De reținut din declarațiile făcute de Alexandar Stijlovic este intenția semnării unui acord de cooperare bilaterală în domeniul agriculturii – până când aceasta se va materializa, ar fi util ca producătorii români de mașini și echipamente cu destinație agricolă să fie convinși de oportunitatea accederii pe piața din Balcani. Orice călător român ajuns pe drumurile din Serbia și Muntenegru poate lesne observa vârsta înaintată a parcului tehnologic care deservește agricultura celor două state, prin urmare nevoia de înnoire există. Niciodată nu va fi întâmpinată de companiile din România în condițiile în care, de exemplu, un mare producător de tractoare, IRUM Reghin, nu are nicio reprezentanță în Serbia, în Muntenegru, în Albania, în Macedonia sau în Croația. În fapt, cel mai apropiat dealer cu care colaborează producătorul român se află la 800 km depărtare de Podgorița, tocmai în Slovenia[33], de unde teoretic acoperă și piața muntenegreană.

Suflul altora

Un comportament diametral opus în manifestă în Muntenegru companiile din Turcia, de pildă prin expansiunea lor la Podgorița, în domeniile retail și cel imobiliar: magazinul deschis aici de LC Waikiki[34] impresionează prin dimensiuni, vizibil mai mari decât oricare alt magazin din București al acestui brand turcesc, deși piața locală e mult mai redusă. În cifre, numărul firmelor înregistrate în Muntenegru care au cel puțin un cetățean turc[35] în acționariat a crescut de la 29 în anul 2015, la 972 în anul 2018. Numai în domeniul imobiliar și în același interval de timp, investițiile turcești au avut o creștere spectaculoasă, de 2,015%(!), iar în ansamblu Turcia a ajuns pe locul 5 în topul statelor care realizează investiții directe străine în Muntenegru[36]. Desigur, operatorul aerian Turkish Airlines este și el prezent, cu două curse directe pe zi către aeroporturile muntenegrene.

În anul 2012, când acest avans economic al Turciei era incipient, ambasadorul turc Mehmet Niyazi Tanilir afirma în dialog cu premierul muntenegrean „hotărârea țării sale de a încuraja companiile conaționale să investească” în Muntenegru, la pachet cu oferirea de asistență în domeniul securității, în special prin programe de pregătire a forțelor de poliție locale[37]. În anul 2019, erau deja înființate trei filiale ale Ziraat Bank și una a Institutului cultural Yunus Emre. Acesta din urmă organiza la Podgorița „Zilele Turciei”, în colaborare cu secția comercială din cadrul misiunii diplomatice[38], prilej cu care noul ambasador turc, doamna Songül Ozan, făcea un inventar cuprinzător al investițiilor realizate de Turcia în Muntenegru, pe care l-a repetat de mai multe ori ulterior pentru mass-media de la Istanbul.Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.or







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1691 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by