Una dintre sculpturile prin care Christophe Gabriel Allegrain (1710-1795) a atras atenția (cea a lui Diderot e notabilă) și a devenit dezirabil (= contractat, adică plătit/cumpărat serios) se numește Venus ieșind din baie. Sau (pe românește) Baigneuză. O marmură de xx/xx cm (chiar nu mă interesază acest amănunt), de găsit/văzut bine-mersi la Luvru.
Autorul însuși a cioplit și o altă marmură, similară tematic (numită însă Diana la baie). Iar de nu chiar în timpul vieții sculptorului manierist roccoco, cel puțin în secolul 19 s-au făcut numeroase copii și variante ale respectivei Venus. În Franța nu foarte puține grădini relativ vechi sunt ornate cu asemenea replici (vezi măcar pe cea din curtea Castelului din Verderonne). Casele de Licitații au vândut și încă vând destule (vezi internetul). Una din copiile ei în bronz, turnate spre finele secolului 19, făcând și fala colecției „Lythiam St Annes”. Măcar din fotografia sitului corespunzător[1] se poate vedea că lucrarea este surata bucureștencei Negrese din Parcul/Grădina Cișmigiu. Mai mult chiar, din altă parte[2] se poate ușor constata neta superioritate a sculpturii bucureștene.
Din păcate, aici „la români” nudul are bine îngropată-n beton laba piciorului drept, drept pentru care nu se vede nici soclul original al lucrării, cel pe care, mai mult ca sigur, va fi fost păstrată/imitată semnătura franțuzului Allegrain. Oricum, în București nimeni nu știe numele artistului, numele adevărat (sau originar) al sculpturii, nici istoria provenienței sau donației și instalării frumoasei versiuni (aparent bronz, mai degrabă fontă) din băltița Cișmigiului.
Ce „pretind” personal, aici, este explicația (antropologică? psihanalitică?) pentru:
(a) „eroarea” prin care roșcat-tuciuriul bronzului/fierului/fontei de foarte bună calitate va fi sugerat românilor denumirea „Negresă”;
(b) lipsa dubiului în sensul acestei identificări și popularizarea folcloricei numiri (chiar și prin inscripții muncipale, apărute și dispărute când și când);
(c) ignorarea anatomiei faciale a scăldătoresei (desăvârșit europeană/„Caucaziană”) și consecutiva preferință (imagologică) față de păr/coafură întru identificarea personajului (în dauna feței);
(d) identificarea gătelii roccoco a părului femeii cu coafura afro; probabil aceasta din urmă reprezentând o conexiune cauzală/reală pentru franțujii secolelor 18-19, dar o reprezentare imaginară/fantasmată pentru bucureștenii veacurilor 19-20.
