Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Doctrina Xi, visul unor generații: you will never humiliate us again!

de Cristian Felea     Contributors.ro
Joi, 15 iulie 2021, 10:48 Actualitate | Opinii


Cristian Felea
Foto: Arhiva personala

"Guvernarea unei țări mari este asemănătoare cu gătitul unui pește mic: nu exagera!"[1]

Lao Zi

Nu am o pasiune pentru China. Nu am vizitat-o niciodată, nu am idee ce efort ar presupune să înveți limba (adică dialectul mandarin, care se pare că reprezintă varianta oficială a limbii chineze moderne), dar apreciez ca toată lumea bucătăria chineză și ambiția lor de a-și onora statutul global de mare națiune, o civilizație multimilenară cu probabil cele mai vechi rădăcini în istorie dintre statele existente.

Subiectul China a ajuns la modă în Occident încă din secolele XVIII - XIX, când atât puterile europene, cât și Statele Unite au descoperit că poți face afaceri extrem de profitabile acolo; mai apoi la mijlocul secolului XX, când diplomația americană, încurajată de Richard Nixon și impulsionată de diplomația neconvențională (realpolitik) a lui Henry Kissinger, a marșat pe fisura doctrinară dintre comuniștii sovietici și cei chinezi și a reușit să-și apropie Beijingul.

Doar că ceea ce în Occident părea o manevră diplomatică strălucită, la Beijing era văzută doar ca o primă etapă – implicând o nouă negociere cu Occidentul agresiv - în parcurgerea drumului dificil către revenirea Chinei la statutul de cea mai mare națiune la nivel global, astfel încât nimeni, niciodată, să nu-și mai permită să o umilească impunându-i limite sau reguli pe care le găsește ca incompatibile cu propria civilizație, deci inacceptabile.

Parcurgând acest drum cu neabătută perseverență, China a părăsit statutul de țară săracă, în timp ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își tranșau disputele, în urma cărora imperiul sovieticilor s-a destrămat (eliberând oportunități imense în fața Chinei), iar Washingtonul a jubilat proclamând victoria perpetuă a democrației liberale pe mapamond.

Represiunea din Piața Tienanmen, absolut coerentă cu viziunea nu doar a partidului comunist chinez, ci a unei întregii națiuni ce prețuiește mai mult ordinea decât cultura protestului în numele libertății individuale, a umbrit victoria occidentală și a contrastat puternic cu actul simbolic al demolării Zidului Berlinului sau al unui Boris Elțîn agățat de turela tancului ce punea capăt încercării de restaurare sovietică. China ieșea din rând, sau cel puțin așa se vedea situația din Occident.

Miza comuniștilor chinezi era cu totul alta și poate fi sintetizată în 3 obiective care sunt urmărite cu obstinație, iar de la Deng încoace și cu multă pricepere: (i) să ofere un nivel de bunăstare nemaiîntâlnit pentru o cât mai largă majoritate a cetățenilor republicii populare; (ii) să conducă treburile statului cu mână forte, pentru ca ordinea și predictibilitatea sociale să fie instaurate și menținute, astfel încât China să fie cel mai bun loc în care să-ți dorești să trăiești dacă ești cetățean chinez și (iii) națiunea chineză să își ocupe locul în lume, ca cea mai importantă civilizație și nimeni, niciodată, să nu o mai poată umili.

Pentru ca aceste obiective ambițioase, dar coerente cu etosul național - deci legitime, să poată fi atinse, țara trebuie guvernată cu mână forte, de lideri care își pot dovedi în orice moment atât tăria de caracter, cât și determinarea de a nu abandona și a nu tranzacționa pe marginea marilor deziderate ale națiunii; mai ales acum când, iată, poate pentru prima dată în ultimele două secole și jumătate națiunea chineză în ansamblul său constată că totul este posibil, că civilizația chineză poate (re)deveni o mare forță mondială.

Undeva printre toate acestea regăsim și o legitimare doctrinară a partidului comunist chinez, pentru că orice forță conducătoare a unei țări atât de mari presupune un mit fondator; dar măsura în care marximul, cu nuanțele imprimate de teoriile Mao Zedong și Deng Xiaoping (de leninism ori stalinism nu prea poate fi vorba), contribuie la construcția acestui mit fondator – pentru ca el să fie cu adevărat legitim – a fost mereu dată de compatibilitatea cu marile și multimilenarele mituri fondatoare ale civilizației chineze.

Mă tem că, din perspectiva establishment-ului politic occidental, ideea că China s-ar putea impune ca prima putere a lumii fără devină o democrație liberală și fără să fie în mod expres interesată să exporte global propriul său model de civilizație pare excesivă, de nesusținut – cu siguranță periculoasă.

Totuși, dacă vrei ca printr-o analiză (indiferent de metoda[2] pe care o aplici) să ajungi la concluzia potrivită, foarte important este să pornești de la premisele corecte, oricât de dificil îți este să le accepți ca fiind valide. Am ales, pentru analiza mea, în principal, două surse: (i) discursurile lui Xi Jinping și (ii) lucrarea diplomatului singaporez, Kishore Mahbubani, publicată de editura newyorkeză "PublicAffairs[3]" anul trecut - "Has China won?".

La capitolul discursuri, m-am folosit de publicația "Guvernarea Chinei", volumele I și II, o colecție de discursuri ale președintelui Xi Jinping, publicate de editura (de stat) "Foreign Languages Press Co. Ltd." din Beijing - pe care le-am găsit întâmplător la un chioșc de presă din București și le-am achiziționat la modicul preț de 14.99 lei/volum -, dar și de discursul recent (1 iulie ac.) susținut în Piața Tienanmen (simbolic) la aniversarea a 100 de ani de partid comunist în China.

CE VREA DE FAPT XI JINPING?

În discursul său recent, la aniversarea partidului comunist pe care îl conduce, Xi Jinping a reluat principalele idei politice pe care le-a enunțat încă din primii săi ani de mandat, în diverse circumstanțe, și pe care le-a rafinat în timp, așa cum am putut constata parcurgând textele cuprinse în colecția "Guvernarea Chinei", adică discursuri susținute cu diverse ocazii între anii 2012 și 2017. Prin urmare mi se pare util să redau câteva idei-forță din discursul liderului chinez susținut în Piața Tienanmen, la 1 iulie ac.[4]:

(i) "Cu această ocazie specială sunt onorat să declar, din partea Partidului și a poporului, că printr-un efort susținut al întregului efectiv al Partidului și al națiunii întregi, am încununat primul obiectiv centenar al construcției unei societăți mediu dezvoltate sub toate aspectele. Ceea ce înseamnă că am găsit o rezolvare istorică pentru problema sărăciei generalizate din China și acum ne îndreptăm încrezători către următorul obiectiv centenar, de transformare a Chinei într-o modernă și măreață țară socialistă din toate punctele de vedere.";

(ii) "După Războiul Opiului din 1840, China a fost redusă la o societate semi-colonială, semi-feudală și a suferit devastări masive, ca niciodată înainte. Țara a trecut prin umilințe de neînchipuit, poporul a îndurat mari suferințe, iar civilizația chineză a fost scufundată în întuneric. De atunci revigorarea națională a fost marele vis al poporului și națiunii chineze.";

(iii) "Prin luptă tenace, Partidul și poporul chinez au arătat lumii că poporul chinez s-a trezit și timpurile în care națiunea chineză putea fi amenințată și abuzată de alte națiuni s-au sfârșit pentru totdeauna.";

(iv) "Am stabilit linia de bază a Partidului pentru dezvoltarea primei etape a socialismului (...) și am dezvoltat socialismul cu specific chinez, ceea ce a condus la o cotitură majoră, cu o semnificație istorică pentru Partid. Așa a fost posibil ca China să se transforme dintr-o economie extrem de centralizată într-o economie socialistă de piață vibrantă, și dintr-o țară izolată la una deschisă către lume. De asemenea a permis Chinei să facă saltul istoric de la o țară cu forțe de producție înapoiate către a doua mare economie a lumii și să ridice standardul de viață al poporului său de la subzistență la un nivel mediu de trai sub toate aspectele. Aceste realizări au alimentat un nou efort pentru revigorarea națională prin asigurarea garanțiilor instituționale și a condițiilor materiale care să permită o dezvoltare rapidă.";

(v) "Aș vrea să transmit mulțumirile mele sincere compatrioților din Hong Kong și Macao, regiunile cu administrare specială și din Taiwan, ca și celor de peste mări. Și vreau să exprim din inimă recunoștința mea către popoarele și prietenii din lumea întreagă care și-au arătat prietenia lor față de poporul chinez și au înțeles să sprijine efortul chinez pe calea revoluției, dezvoltării și a reformelor.";

(vi) "Peste 180 de ani de istorie modernă a Chinei, 100 de ani de istorie a Partidului și 70 de ani de istorie a Republicii Populare Chineze, totul dovedește cu claritate că fără Partidul Comunist efortul de revigorare națională nu era posibil.";

(vii) "Trebuie să întărim poziția centrală a secretarului general în Comitetul Central al Partidului și în Partid ca întreg, dar și să întărim autoritatea și rolul conducător centralizat al Comitetului Central în Partid. Să purtăm mereu în minte interesele fundamentale ale țării, scop în care trebuie să întărim capacitatea Partidului de a livra o guvernare solidă, democratică și bazată pe domnia legii.";

(viii) "Va trebui să continuăm să adaptăm și în viitor marxismul la realitățile din China. Marxismul este ideologia fundamentală care ne ghidează, fundamentul Partidului și al societății noastre; este chiar inima Partidului și steagul sub care luptăm.";

(ix) "Națiunea chineză a creat o civilizație splendidă pentru mai mult de cinci milenii. Partidul a acumulat, la rândul său, o bogată experiență de-a lungul celor 100 de ani de existență și peste 70 de ani de guvernare. Suntem în același timp nerăbdători să învățăm din schimburile cu alte mari culturi și considerăm bine venită critica constructivă. Dar nu vom accepta, în același timp, predici de la cei care cred că au dreptul să ne facă morală.";

(x) "Trebuie să accelerăm modernizarea forțelor armate de apărare. O țară puternică trebuie să dispună de o armată puternică, pentru că este singurul mijloc prin care este garantată securitatea națiunii. (...) Vom ridica gradul de pregătire și echipare al forțelor noastre armate la cele mai înalte standarde astfel încât să dispună de capacitatea necesară și de cele mai bune mijloace prin care să apere suveranitatea, securitatea și interesele noastre de dezvoltare.";

(xi) "Națiunea chineză nu poartă în gene trăsături agresive sau hegemonice. (...) China a luptat mereu pentru salvgardarea păcii în lume, a contribuit la dezvoltarea globală și a militat pentru păstrarea ordinii mondiale. (...) Vom continua să susținem cooperarea și nu confruntarea, deschiderea și nu izolarea și ne vom pronunța pentru obținerea de beneficii mutuale și nu pentru jocuri de sumă nulă. Ne vom opune hegemoniei și politicii de putere și ne vom strădui să menținem roata istoriei pe calea către orizonturile luminoase.";

(xii) "Noi chinezii suntem oameni ai dreptății și nu ne intimidează amenințările cu folosirea forței. Ca națiune avem un acut simț al mândriei și suntem încrezători. Nu am amenințat niciodată, nu am subjugat nicio altă țară și nici nu o vom face. În egală măsură nu vom permite niciunei forțe străine să ne amenințe, oprime sau subjuge. Oricine va încerca acest lucru trebuie să știe că se va confrunta cu un mare zid de oțel, întărit de 1,4 miliarde de chinezi.";

(xiii) "Vom rămâne credincioși în literă și spirit principiului 'O țară, două sisteme', prin care poporul din Hong Kong administrează Hong Kongul, iar poporul din Macao administrează Macao; ambele cu un înalt grad de autonomie. Ne vom asigura că guvernul central asigură controlul general asupra teritoriilor Hong Kong și Macao și funcționarea sistemelor juridic și de aplicare a legii, pentru a apăra securitatea națională.";

(xiv) "Soluționarea problemei Taiwanului și unificarea tuturor teritoriilor chineze este o misiune istorică și un angajament de neclintit al Partidului Comunist. Este de asemenea visul tuturor fiilor și fiicelor națiunii chineze. (...) Fiecare dintre noi, compatrioți de pe ambele țărmuri ale Strâmtorii, trebuie să ne unim și să pășim împreună. Trebuie să acționăm hotărât pentru a combate cu energie orice încercare de proclamare a unui 'Taiwan independent' și să ne străduim împreună pentru viitorul luminos al unei națiunii revigorate."

Xi Jinping se înscrie în linia liderilor moderni cu mare autoritate; enunțând acest fapt, formulăm implicit și unul din importantele obiective pe care și l-a propus atunci când a ajuns la conducerea partidului și a țării: să dovedească că este un lider politic capabil să ocupe poziția cea mai importantă la conducerea țării, asemeni înaintașilor săi Mao Zedong și Deng Xiaoping.

Implicit, pentru a demonstra că este un mare lider, Xi Jinping a trebuit să dovedească în fața partidului și a guvernămintelor din teritoriu că știe să-și impună autoritatea și că celelalte obiective pe care le urmărește au legitimitate în ochii întregii națiuni și sunt pe măsura istoriei multimilenare a Chinei: întărirea unității țării, creșterea nivelului de trai al cetățenilor și a prestigiului Chinei în lume, astfel încât nicio altă putere, niciodată, să nu mai încerce să o provoace și să o domine prin forță sau în orice alt mod.

Citându-l pe George Magnus[5] în cartea sa, Mahbubani oferă o explicație pentru decizia prin care Xi Jinping a cerut partidului, și a obținut, ca numărul de mandate ca președinte să nu mai fie limitat:

"Când Xi Jinping a ajuns la putere, știa foarte bine că partidul trebuie reformat și întărit, iar China trebuie să se schimbe. În același timp, partidul devenise o organizație tot mai puternică, pe măsură ce China își proiectează ca niciodată înainte forța sa masivă pe plan global. Până în 2021 partidul comunist se va fi aflat la putere la fel de mult cu partidul comunist al Uniunii Sovietice, prin urmare misiunea lui Xi era clară: să țină departe partidul pe care îl conduce de tentațiile liberalizării și deschiderii, care au afectat partidul comunist al Uniunii Sovietice și l-au condus în neantul istoriei."

A scăpa de sub control partidul, înseamnă a permite instalarea haosului în China, cel puțin așa vede Xi Jinping lucrurile. Ori în cultura politică chineză perspectiva instaurării haosului în țară este reprezentată ca amenințarea supremă, iar liderul care ar permite așa ceva nu doar că va fi brutal îndepărtat de la putere, dar va fi și demn de blamul istoriei.

În aceste condiții, găsind partidul în pericol de a fi scindat de practicile de corupție și de prevalența unor facțiuni care păreau determinate să lupte pentru putere, Xi Jinping nu putea să-și propună altceva decât reîntărirea controlului central (și la nevoie personal) asupra partidului și aparatului de stat; votul congresului din 11 martie 2018 fiind o etapă firească a planului său de conducere autoritară a Chinei.

CHEIA DE INTERPRETARE MAHBUBANI

(i) China își dorește revigorarea națională, dar conducătorii săi nu au și impulsul misionar de a exporta și impune civilizația chineză altor națiuni, așa cum a făcut civilizația occidentală.

China, de-a lungul istoriei, a purtat mai multe războaie cu Japonia, Coreea, Vietnamul sau Myanmar, dar (după războiul de frontieră de 27 de zile cu Vietnamul, din 1979), China nu a mai avut diferende militare serioase cu vecinii săi[6], deși a crescut mult economic și militar.

Citându-l pe fostul premieri australian Kevin Rudd: "... ceea ce analiștii americani au etichetat ca a fi expansionism chinez, poate fi mai degrabă explicat ca obsesia chineză – conturată de lunga și dureroasa sa istorie de subjugare și invadare – pentru securizarea frontierelor prin <consolidarea relațiilor cu statele din vecinătate>".

Mai mult de atât, China nu este percepută ca un inamic de democrațiile asiatice, cum este cazul Indiei sau Indoneziei, de exemplu. Nici poziția Australiei nu este atât de tranșantă ca aceea a Statelor Unite în privința pericolului expansionismului chinez[7].

(ii) China nu va renunța niciodată la reunificarea cu Taiwanul și niciun lider chinez nu va putea rămâne la putere dacă măcar ar cocheta cu ideea posibilității de a accepta independența acestui teritoriu. Taiwanul a fost mereu teritoriu chinez, până când, în urma războiului sino-japonez[8], insula a fost cucerită de Japonia. China a primit, la finalul primului război mondial, asigurări că Taiwanul va reveni în granițele sale naționale, doar că în cele din urmă puterile occidentale și-au încălcat promisiunea.

În 1972, când Nixon și Kissinger au relansat dialogul cu China, chestiunea Taiwanului a fost explicit abordată în comunicatul comun: "Partea americană declară: <Statele Unite înțeleg că toți chinezii de pe ambele țărmuri ale Strâmtorii Taiwan susțin ideea că există o singură Chină, iar Taiwanul este parte din China. Guvernul Statelor Unite nu contrazice această poziție și își reafirmă interesul într-o rezolvare pașnică a chestiunii Taiwanului de către chinezii înșiși.>"

Prin urmare reunificarea Chinei cu Taiwanul nu poate fi abordată de către Occident ca fiind o tendință expansionistă a Beijingului.

(iii) Aprobarea de către congresul partidului comunist chinez a abolirii regulii mandatului limitat pentru președintele republicii (martie 2018) este în general interpretată în Occident ca o tendință a președintelui Xi Jinping de a se impune pe plan mondial ca un lider autoritarist. Există însă o cu totul altă explicație pentru decizia în cauză, care are legătură cu tendințele facțiunilor Bo Xilai și Zhou Yongkang de a prelua partidul: ambele facțiunii capabile să slăbească, prin diviziune, puterea centrală și, prin urmare, controlul eficient asupra societății chineze.

Prin controlul eficient asupra societății chineze, partidul comunist – sub mandatul unor conducători cu personalitate puternică, cum este și Xi Jinping - a "făcut mari servicii" lumii, pentru că:Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2538 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by