Recent, o revistă de cercetare numită Vaccines a publicat un articol care chema, în titlu, la regândirea politicilor globale de vaccinare. Teza centrală a studiului, construită pe calcule bazate pe date secundare provenite din surse respectabile, era că raportul dintre costurile și beneficiile vaccinării nu ar fi grozav: la trei vieți câștigate datorită vaccinării, două vieți s-ar pierde în urma efectelor secundare ale procedurii.[1] Începând cu o zi după data publicării, demisiile redactorilor, printre care cel puțin o cofondatoare, au început să curgă.
E vorba de nume afiliate unor instituții prestigioase din Statele Unite, Marea Britanie sau Australia. Imediat, revista a publicat o notă de atenționare și, la scurt timp, a retras articolul.[2]
Nu mă pricep la vaccinuri sau la epidemiologie. Lucrarea e totuși scurtă, clară și ușor de citit. Măsurile pe care le folosește pentru a stabili numărul de vaccinuri necesare pentru a salva o viață și numărul de decese ca urmare a vaccinării nu sunt greu de înțeles. Ambele par discutabile,[3] dar aceasta nu reprezintă nimic nou într-o cercetare publicabilă.
O impresie despre calitatea revistei este oferită de procesul de peer review din cazul de față, ale cărui rezultate apar publicate pe site-ul jurnalului.[4] Procesul a durat 20 de zile până la acceptare, deci sub trei săptămâni pentru recepția articolului, alocarea sa și acceptul referenților, redactarea comentariilor, răspunsul autorilor la comentarii, replica referenților la răspuns, luarea deciziei de către redactori după parcurgerea schimbului de replici; plus încă 3 zile până la publicarea online. Eficiența se reflectă în analiza celor 3 referenți: în esență, nimic de substanță cu privire la conținut, doar virgule, cratime, solicitarea unor mențiuni minore și nelipsita sugestie de a cita și lucrarea X. În rest, numai de bine. Reamintesc că este vorba de un studiu privind subiectele momentului, pandemia și vaccinarea, dintr-un jurnal de profil aflat între primele 50% și chiar primele 25% (în 2018) ale domeniului medical, care susține o teză remarcabilă: deși vaccinurile funcționează, fac două victime la fiecare trei vieți salvate. Dacă nici așa ceva nu animă un referent...
Ce se întâmplă, așadar, la Vaccines? Neavând nici un fel de cunoaștere din interior a domeniului ori a revistei, pot descrie schematic ce se întâmplă, din câte îmi dau seama, la „casa” care produce Vaccines, MDPI. Fondat în Basel în 2010, Multidisciplinary Digital Publishing Institute a găsit rețeta perfectă pentru cultura contemporană a cercetării academice: (a) publică rapid (o lună plus-dar-mai-ales-minus) lucrări științifice care (b) trec printr-un proces de evaluare de către referenți de specialitate (peer review) în (c) reviste care au cel puțin unul și, deseori, amândouă dintre atributele dorite de o masă din ce în ce mai mare de cercetători de carieră – înregistrarea (indexarea) în baze de date cunoscute de articole științifice (de preferat, Web of Science [WoS]) și un indicator de performanță (factorul de impact) acordat „oficial” de compania care administrează baza de date. Mai ales în sistemele academice în curs de dezvoltare, precum cel din România, dar nu numai în ele, accesul la angajare și promovare în organizațiile de cercetare,[5] printre care se numără și universitățile, este condiționat formal de un portofoliu de articole care întrunesc condițiile de mai sus, indexarea și (mai ales) factorul de impact. Acestea reprezintă o măsură simplă, convenabilă prin certificarea lor internațională, dar imprecisă și nerezistentă la manipulare, a calității portofoliului de cercetător. În domeniul științelor sociale, una sau două piese plasate strategic în reviste cu atributele potrivite sunt deseori suficiente, în România, pentru a te propulsa dintr-un post academic cu titlu inferior într-unul de vârf (conferențiar, profesor), cu sporul de salariu cuvenit, în special la vârful ierarhiei, plus alte beneficii.
Detaliile acestei scheme de construcție a carierei în cercetare, ale cărei baze au fost puse timid în România acum aproximativ un deceniu și jumătate, sunt deopotrivă relevante pentru discuția de aici și fascinante prin combinația de efecte faste și perverse.[6] Dar nu ele mă preocupă acum, ci modul în care MDPI a reușit să exploateze logica procesului.
În principiu, construcția unei reviste de cercetare în științele sociale și în umanioare nu e un lucru simplu și cu atât mai puțin unul rapid. Presupune o echipă de redactori cu mult timp la îndemână și cu relații în domeniu, o rețea de referenți dispuși să analizeze propunerile de articolele, invitarea de colaboratori și răspunsul lor deseori întârziat; nemaivorbind de infrastructura de publicare (corectură, machetare, eventual tipărire, diseminare), care poate fi asigurată de o casă editorială specializată ori de o organizație profesională. Cum cercetarea propriu-zisă are o gestație îndelungată, „timpul academic” are o marcă specifică: geneza unei piese de calitate poate dura multe luni sau ani, la care se alătură multe luni sau ani până când produsul în cauză vede lumina tiparului. (Dinamica este întrucâtva diferită în științele tari.)
În schimb, viața în organizațiile de cercetare, și mai ales în universități, funcționează de câteva decenii la alt tact. Numărul universităților și al profesorilor a crescut masiv, ambițiile profesionale au căpătat o dinamică mai apropiată de ritmul rapid din viața corporațiilor, în timp ce schemele de evaluare și promovare s-au birocratizat (cu anumite efecte binevenite și cu altele nefericite). Universitarul mediu nu mai are răbdare cu cadențele vechi, în care ai nevoie de ani îndelungați pentru a construi un portofoliu de cercetare consistent, cu care să mai cucerești, treptat, câte o redută a piramidei academice. Ca atare, ritmul lent al încă multor reviste și case editoriale consacrate, unde aștepți și doi ani până la publicare, e resimțit ca frustrant. La fel și ocazionalul trial-and-error, cu rescrieri uneori radicale, până la găsirea unei reviste care să accepte propunerea pentru publicare.
Pe acest fond a apărut, pe lângă puzderia de reviste discutabile, cel puțin într-o fază sau alta a istoriei lor (la noi s-a comentat mult despre Metalurgia, Amfiteatru economic sau European Journal of Science and Theology), o întreprindere de succes precum MDPI. În numai un deceniu, editura a acumulat un portofoliu de aproape 300 de jurnale – dintre care peste 150 sunt indexate în WoS și 85 au factor de impact –, ce acoperă practic întreg spectrul domeniilor științifice, de la acustică la zoonoze. Casa editorială a combătut cu succes acuzele inițiale de practici neconforme[7] și a ajuns a cincea în lume ca număr de articole publicate anual[8] (pesemne după giganții Elsevier, Springer, Taylor & Francis și Wiley-Blackwell), depășind alte nume mai cunoscute și cu tradiție (precum Sage, Brill sau Cambridge University Press – deși portofoliul acestora e mult mai divers). Ritmul de creștere s-a dovedit formidabil: între 2017 și 2019 rata de creștere anuală măsurată în număr de articole a atins 59-78%, asta după alți 3 ani de creștere susținută (între 31-40%).[9] Practic, producția s-a dublat – cel puțin – la fiecare 2 ani. Judecată după o diversitate de indicatori[10] de calitate – rata de articole respinse, numărul de citări ale articolelor în decursul primului an de la apariție, distribuția geografică a redactorilor ș.a. –, editura nu arată rău. De fapt, arată tot mai bine.
Pe lângă pilonul discutat mai sus – publicare ultra-rapidă cu peer review în reviste cu factor de impact –, strategia de creștere a MDPI se mai sprijină pe cel puțin doi stâlpi importanți. Mai întâi, nu există, practic, jurnale de nișă. Revistele au nume care definesc domenii largi (Energies, Acoustics, Biology, Religions, Administrative Sciences) și se comportă ca niște cutii încăpătoare, care nu doar că nu selectează tematic, ci acceptă cam orice are o vagă legătură cu domeniul lor științific vast. De pildă, Mathematics publică și articole descriptive despre educația matematică în școlile din țara X; și chiar știință socială care folosește metode numerice de analiză. Strategia permite numerele mari de articole amintite mai sus. Sustainability, cel mai prolific jurnal MDPI, a pus pe piață în 2020, numai în cele 24 de numere standard, 10.693 articole.
Lor li se adaugă – și acesta reprezintă al treilea pilon al creșterii MDPI – „numerele speciale”: numere tematice coordonate de echipe de cercetători specializați în nișa tematică respectivă. Sustainability listează pe pagina sa 236 numere speciale cu termen final de depunere a propunerilor între 10 și 31 iulie 2021. Cifra pentru 2021, doar pentru această revistă, ar părea să fie de peste 3000 de numere speciale.[11] În aceste condiții, Sustainability a ajuns la performanța de a se bate de la egal la egal cu principalele megajurnale academice, PLOS One și Scientific Reports, apărute și ele tocmai ca parte a unui efort de a simplifica – a se citi: de a grăbi – publicarea academică. MDPI mai are în portofoliu câteva megajurnale care publică peste o mie de numere speciale pe an, plus alte mii de articole în numerele ordinare.
În ce măsură poate editura să asigure condiții minimal decente de peer review pentru revistele care scot multe mii de articole pe an, plus alte câteva (zeci?) de mii în numere speciale? La MDPI, un referent primește un termen de 7-10 zile pentru a analiza un articol propus, ceea ce, pentru un cercetător ocupat, cum am vrea să fie referenții, pare extrem de puțin. (Din experiența mea, Elsevier, Springer sau Sage oferă între 30-60 de zile.) Jumătate dintre articolele acceptate sunt publicate în termen de 35 de zile sau mai puțin, iar 17% în maximum 20 de zile.[12] În cazul de la Vaccines, unde nici unul dintre autorii articolului nu era imunolog, virusolog sau epidemiolog (n-ar fi o problemă în sine), nici referenții nu dădeau semne că vin din aceste domenii – iar precaritatea analizelor sărea în ochi. Într-un scandal mai vechi, o echipă redacțională de 10 persoane a demisionat de la Nutrients ca urmare a presiunilor editurii de a slăbi standardele.
Impresia mea e că la MDPI lucrurile sunt profund amestecate. Știu cercetători de calitate care au publicat acolo și am zărit nume de primă mână în domeniile cu care sunt familiarizat. Editura are, de altfel, o politică agresivă de atragere a numelor sonore, nu doar prin invitații obositoare, ci și prin scutirea de taxele de publicare (care merg până spre 2000 de euro) – paradoxal, tocmai pentru cercetătorii de renume din țări bogate și cu acces facil la fonduri de cercetare.[13] Am văzut, sub egida MDPI, și destulă maculatură. Or, tocmai acest amestec de produse de calitate înaltă cu produse de calitate medie cu produse sub orice critică, generat într-un volum care inundă piața de cercetare, devine derutant. Șuvoiul eclectic pune serios în chestiune capacitatea indicatorilor scientometrici bazați pe publicare și citare de a da seama de „calitatea” cercetătorilor, confirmând o dinamică de altfel bine cunoscută: odată oficializat birocratic, orice indicator își începe marșul spre irelevanță.
