Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Educația sexuală – câteva premise pentru un posibil dialog

de Teofil Stanciu     Contributors.ro
Miercuri, 7 iulie 2021, 10:03 Actualitate | Opinii


Teofil Stanciu
Foto: Arhiva personala

Scurtă introducere teoretică despre religie în societate

Delimitarea treburilor bisericii de cele ale statului poate fi înțeleasă în cel puțin două mari sensuri: (1) ca egală suprimare a oricărei prezențe religioase în spațiul public, în numele unui secularism militant care consideră că orice credință trebuie evacuată până și din sfera privată, dacă e posibil; și (2) ca respectare egală a tuturor religiilor și a dreptului cetățenilor de a-și practica religia, inclusiv în public, în numele libertății de conștiință și a celei religioase.

Numeroși teoreticieni discută de mai multă vreme deja despre limitele secularizării și pledează pentru importanța acceptării religiei în spațiul public câtă vreme aceasta furnizează fundament moral, sens și motivație pentru oamenii credincioși. Nu degeaba au ajuns un Jürgen Habermas sau un Peter L. Berger să-și revizuiască teoriile, discutând despre o societate post-seculară, despre resurgența religiei etc.

Deși contestate, uneori virulent, contribuțiile creștinismului la drepturile și libertățile societăților democratice de care ne bucurăm azi sunt recunoscute sau demonstrate de numeroși autori din interiorul sau din afara celei mai mari religii de pe glob. Și, oricât ar fi de nesuferite pentru nereligioși, influențele religiei continuă și, mai ales, vor continua să se resimtă în spațiul public, atât în forme raționale, cât și în versiuni fundamentaliste sau chiar violente. Iar orice încercare de a restrânge religia la spațiul privat este, pe de o parte, utopică (fiindcă oamenii nu se pot rupe mecanic de resorturile lor cele mai adânci), iar, pe de alta, posibil abuzivă și legal, și moral.

În fapt, cererea mai rezonabilă ar fi ca oamenii religioși să-și traducă sau să-și compatibilizeze valorile și viziunile astfel încât ele să poată contribui la binele comun negociat împreună în spațiul public, dar fără exigența de a accepta alte standarde morale sau de a-și însuși convingeri seculare. Discuția despre educația sexuală este încă un exemplu despre cum o astfel de discuție și negociere, în termeni raționali, purtată cu onestitate și respect reciproc nu prea are loc. Și vina nu o poartă doar susținătorii conservatorismului moral, așa cum se sugerează.

Problema

Pledoaria pentru educația sexuală a fost aruncată în media și în spațiul public însoțită de sugestia – cu efect emoțional garantat – că numărul mămicilor minore (aproape un sfert din mamele minore din UE sunt în România) ar putea fi redus dacă s-ar introduce această „materie” în curricula școlară. În cifre absolute, în 2019, potrivit datelor INS din cadrul unei analize făcute de Salvați Copiii, au fost înregistrate 17.531 de sarcini la fete sub 19 ani, din care 700 aveau chiar sub 15 ani. Un document UNICEF avansează cifre diferite: „doar” 16.639 de sarcini (iar ponderea cea mai mare se înregistrează între 15-17 ani). Numărul avorturilor la fetele cu vârste între 15-19 ani a fost de 4.290!

Datele prezentate de Salvați Copiii relevă că 64% dintre mămicile minore deja abandonaseră școala înainte să fi rămas însărcinate, iar 27% erau încă în școală la momentul completării chestionarului (deci fie însărcinate, fie deja mămici). Așadar, acesta ar fi publicul țintă potențial plus alte 9% dintre fete care ar fi putut fi ferite de o eventuală sarcină nedorită.

Unii se prevalează de aceste cifre pentru a sugera că, de fapt, educația sexuală nu ar rezolva problema sarcinilor la minore. Ceea ce s-ar putea să fie parțial adevărat. Și se opinează că, atunci, cel mai probabil nici nu există o problemă la care un astfel de demers ar putea să răspundă. Se mai adaugă și presupunerea că majoritatea mămicilor tinere ar fi din comunități etnice – rrome – cu obiceiuri maritale atipice. Raportul UNICEF relevă mai degrabă o diferență importantă pe segmentul sub 15 ani, dar de acolo în sus, cifrele sunt apropiate, indiferent de etnie (română, maghiară sau rromă), dar și acest raport confirmă nivelul scăzut de școlarizare al mămicilor minore. Pentru unii dintre promotorii conservatorismului moral, discuția poate fi închisă aici. Însă ar fi ipocrit să susținem că singura sau marea problemă sunt doar mamele minore de etnie rromă.

O problemă adesea neglijată este cea a taților. Datele prezentate de Salvați Copii scot în evidență că 10% dintre tați sunt minori, dar despre restul nu se știe cu precizie din ce categorii de vârstă fac parte (nu înseamnă neapărat că toți sunt majori, ci se poate să fie și neidentificați). Nu se știe nici câți dintre ei au un parcurs școlar complet sau dacă au frecventat vreo școală. Cu siguranță unii sunt majori și acolo apare și o problemă penală.

Pe de altă parte, dacă statisticile mondiale se adeveresc și pentru România, atunci peste 60% dintre tinerii cu vârste între 13-24 de ani consumă pornografie ce puțin săptămânal. O parte semnificativă dintre ei ar putea fi membri în diverse biserici creștine românești – țara cu peste 90% cetățeni care se declară credincioși. Indiferent care ar fi versiunile oficiale, sunt suficienți cei care știu că problema se regăsește și în biserici.

Să mai adăugam la aceasta și faptul că avem o societate hipersexualizată în care, de regulă, femeile sunt transformate mai frecvent decât bărbații în obiecte sexuale (în reclame, show-uri tv etc.). Conservatorii sunt de acord cu acest diagnostic și-l deplâng constant. Consecințele sunt foarte sumbre: potrivit UNICEF, 1 din 5 fete trece prin cel puțin o formă de abuz sexual în viață. Hai să presupunem că românii sunt mai altfel decât restul lumii și abuzul să fie doar la jumătate. Dar și 10% este enorm de mult. Iar abuzatorii și persoanele abuzate sunt membrii ai societății și uneori, măcar cu numele, ai bisericilor noastre.

Nu e deloc de neglijat nici timpul petrecut de copii în fața ecranelor, fiindcă acest mediu vine și cu o seamă întreagă de pericole de natură sexuală. Indiferent la ce studii ne raportăm, statisticile arată mai degrabă îngrijorător. Și se știe că internetul este un factor determinant pentru consumul de pornografie (1 din 3 consumatori este minor, potrivit Bitdefender), dar și pentru racolarea victimelor de către pedofili (se estimează că sunt zilnic activi online 500.000 de astfel de indivizi). Am mai putea adăuga aici și faptul că 50% dintre tineri și-au început viața sexuală înainte de 17 ani, iarăși o statistică ce include cu siguranță și tineri care figurează scriptic ca botezați sau „aparținători” ai unor biserici.

Din cele de mai sus rezultă că nu avem o problemă, ci un cumul de probleme care au de-a face cu dimensiunea sexuală a persoanei. Deja există organizații creștine care fac educație sexuală în școli discutând inclusiv despre valoarea abstinenței – admițând astfel implicit că pe aceste segment există o problemă. De aici nu decurge automat că soluția este educația sexuală ca materie cu un anumit tip de conținut impus de indiferent cine, dar decurge cu necesitate că trebuie privită în față această realitate și că niște măsuri se impun. Rămâne însă de investigat mai în amănunt care sunt cauzele problemelor semnalate. Căci este destul de improbabil ca un cumul de manifestări pe o paletă atât de largă să aibă o singură cauză: insuficienta educație sexuală în școală.

Ca să cităm din raportul UNICEF:

Concluziile raportului arată clar nevoia de măsuri complexe pe mai multe planuri și cu implicarea mai multor instituții ale statului, care trebuie să se coordoneze eficient. Sistemul de educație, cel medical, dar și autoritățile locale trebuie să acționeze, acordând o atenție sporită tinerelor din categoriile vulnerabile.

Este aproape imposibil de sugerat cum ar trebui să gestioneze Biserica ideea de educație sexuală (căci nu există o biserică monocromă, ci mai multe confesiuni și, în cadrul lor, diverse curente de opinie), dar ea nu poate să nu accepte că există o problemă în acest domeniu. Căci, după cum am subliniat deja, o parte dintre fetele care rămân însărcinate, dintre consumatorii de pornografie, dintre cei care-și încep viața sexuală de timpuriu sunt... fii și fiice ai/ale bisericilor. Și chiar dacă ar fi exclusiv problema societății secular(izat)e, tot ar fi de ajuns pentru a invalida teoria că tradiția și educația tradițională încă sunt eficace la nivel de societate.

De asemenea, există o zonă a educației sexuale care ține de biologie și de sfera medicală care este evident deficitară. Iar aici aportul unor profesori și medici creștini care întâlnesc o sumedenie de cazuri și probleme ar fi de mare ajutor, doar că ei ar trebui încurajați să vorbească deschis și să se țină cont de contribuția lor, fiindcă ei sunt martori și la apariția unor probleme noi sau la schimbările de mentalitate!

Actorii și strategiile

De o parte sunt cei care se consideră progresiști, emancipați sau dezinhibați când vine vorba despre chestiunile sexuale. Și se pare că ei au decis că toți care nu le împărtășesc dorința de a promova educația sexuală în școală să fie considerați medievali, reacționari, bigoți etc.

Ideea cel puțin năstrușnică a „vizionarilor”, potrivit căreia copiii ar trebui scoși cu forța de sub influența concepției despre lume și viață sau a imaginarului social al părinților lor este una proastă și contraproductivă. Ea denotă mai degrabă o formă de militantism ideologic însoțit de convingerea arogantă și nedemonstrată (validată cel mult ideologic) că există o elită (?) care știe cel mai bine și care – în virtutea unui drept superior pe care și-l arogă – nu are nevoie să se consulte cu nimeni. Problema, după cum se vede, este pusă din start deficitar. Poate că astfel de idei mobilizează elanuri interioare cu iz revoluționar în cazul adepților, dar antagonizarea unor largi categorii sociale nu are cum produce efecte benefice pentru conviețuirea în societate. Trebuie gândit mai empatic și mai nuanțat în asemenea chestiuni sensibile. În orice caz, există în acest moment și chestiuni de ordin legal de care trebuie ținut cont și care prevăd dreptul părinților de a opta pentru o educație a copiilor în acord cu propriile convingeri.

O altă chestiune importantă este că, într-un elan etatist nefericit, se sugerează că statul ar trebui să aibă drepturi superioare părintelui în privința unor decizii importante pentru copii. Este drept că, în situații excepționale, poate fi invocat un interes superior al copilului. Dar nu poate deveni excepția regulă. Pentru a evidenția consecințele, ar fi suficient să inversăm problema și să sugerăm că toți copii ar trebui introduși prin decizia statului într-un program de abstinență sexuală obligatorie inspirată din principiile moralei biblice.

În chiar documentul OMS, ce stabilește Standardele pentru educația sexuală în Europa – cel mai citat în această discuție – se vorbește despre educație „holistă”, pe de o parte, și, pe de alta, se spune că „standardele sunt utilizate pentru elaborarea sau revizuirea programelor existente, documentul trebuie adaptat la necesitățile specifice și situația din țara respectivă”, iar din acest motiv, „pentru elaborarea programei școlare, este utilă organizarea unor forme de cooperare cu părinții, nu doar pentru a asigura sprijinul lor, ci și pentru a garanta o «potrivire» optimă între rolul familial al părinților și cel oficial al școlii” (sublinierile îmi aparțin).

Întrebarea care se ridică însă inevitabil este dacă promotorii agresivi ai educației sexuale – care consideră fățiș disprețuitor că se pot dispensa de drepturile, opiniile și convingerile părinților – prezintă suficientă credibilitate ca garanți ai faptului că se va ține cont de asemenea sugestii. Însă atitudinea lor ostilă și arogantă nu îi recomandă, chiar dacă ar avea cele mai bune intenții. Căci și binele făcut cu forța este finalmente tot un rău. Iar în cazul de față, binele nu poate fi stabilit unilateral.

Mai este un punct important aici care vizează „acordul părinților”. Tema e manipulată, sugerându-se că, de fapt, s-ar cere acordul părinților pentru conținuturile unei materii – consecința fiind că nu se poate concepe educația publică într-o astfel de logică, nu-i așa? Căci cine cere acordul părinților pentru matematică, fizică sau geografie? Dar lucrurile nu stau chiar așa. Occidentul oferă exemple de școli în care influența părinților este semnificativă, la fel și cea a comunității locale, aceștia putând decide inclusiv părți importante din curriculă. Educația nu se face într-un vid sau ignorând complet valorile care dau coeziune societății. Școala are nevoie ca părinții să susțină demersurile didactice și, cum am văzut, OMS recomandă în chiar documentul problematic această atitudine cooperantă (nu discutăm acum dacă se și ține cont realmente de ea, dar ar merita explorată). Ostilizarea părinților și ofensarea lor gratuită sunt cel puțin erori strategice. Însă cei care vor cu orice preț să se substituie autorității parentale nesocotesc legi în vigoare.

În tabăra opusă se situează cei care susțin conservatorismul moral, dinspre care vin de multe ori poziționări pur defensive, în cel mai bun caz recunoscându-se că există o problemă, dar fiind contestată nevoia unei educații sexuale alta decât ce avem deja (și care, după cum se poate lesne observa, se dovedește insuficient).

Atitudinea conservatoare de tipul „nu a ajuns nimeni să nu știe ce să facă în pat” denotă, pe de altă parte, mai degrabă un dezinteres bizar față de acest cumul de probleme ce gravitează în jurul sensibilei chestiuni sexuale. Însă fenomenele deja menționate – cu impact cert asupra personalităților în formare – nu pot fi controlat prin legi sau restricții, nici doar prin tabuizare sau moralism bisericos. Deci un fel de educație sigur este necesară.

O observație interesantă este aceea că România poate documenta existența unor preocupări pentru educația sexuală explicită încă dinainte de Primul Război Mondial (câteva titluri, scrise de regulă de medici: Eraclie Sterian, Spre noaptea nunții. Ce trebuie să știe o fată de măritat, un tânăr de însurat – 1912; Fr. Grünfeld, Îndrumarea sexelor – 1916; Jean Marestan, Educația sexuală – 1930; W. Boven, Adam și Eva sau chestiunea sexelor, cu o prefață de Al. Obregia, 1937; Mihail Prunk, Manual complect pentru educația sexelor, 1940; în 1942, Educația sexelor, de Eraclie Sterian, ajungea la a IX-a ediție!). Așadar, erau resimțite și pe atunci, la nivel de societate, limitele a ceea ce putea oferi mediul familial și tradițional. Exista un decalaj care trebuia cumva acoperit.

Totuși, cei mai mulți se situează undeva între cele două extreme (educație sexuală progresistă vs niciun fel de educație sexuală), admit că există o problemă și că trebuie rezolvată, dar nu oricum. Însă vocea lor nu se prea aude. Într-un fel, nu este de mirare, câtă vreme ecourile referendumului eșuat încă mai persistă în memoria societală și dezgroapă falii și fronturi rămase fără un deznodământ cert, iar polarizările se refac aproape reflex și tot vocile stridente se aud mai tare. Nici presa nu are vreun interes să le atenueze, căci nu faci rating din moderație.

Ar fi ideal ca părinții să fie dornici și competenți să facă educație sexuală în familie, dar există și indicii care sugerează că mai puțin de jumătate dintre copii discută cu părinții astfel de subiecte. În plus, se prea poate ca unele realități contemporane (chestiuni ce țin de online, hărțuire sau abuzuri) să depășească cunoștințele și posibilitățile lor de educare. Iar aici sigur au nevoie de sprijin fie din partea școlii, fie din partea bisericii – care să poată oferi competență, tact, înțelepciune și sprijin neinvaziv. Cu siguranță însă, educația sexuală la fel ca educația în general pornește de acasă și trece prin mediul familial.

Așadar, atât tabăra progresistă, cât și cea conservatoare au de gestionat niște realități care depășesc polarizarea strictă pe care o sugerează luările de poziție exacerbate din spațiul public. De asemenea, școala se profilează ca un mediator important în toată povestea. Totuși, un rol important – oarecum trecut cu vederea în discuții – l-a jucat deja politicul, care a susținut adoptarea legii. Tot ceea ce discutăm trebuie așezat în acest cadru: deja există o lege, dar dialogul tuturor celor interesați nu trebuie să se oprească.

Ar fi important însă că în orice discuție, ultimul cuvânt să nu-l aibă doar teoreticienii, ci un rol important să-l aibă practicienii lucizi, validați, din toate sfere societății care au legătură cu tema, oameni pentru care elementul ideologic este cel mult secundar.

Adunând ce am discutat mai sus și punând cap la cap faptele, nu se prea pune problema dacă este nevoie de acest gen de educație sau dacă ea va fi făcută, ci întrebările mai aplicate vizează alte aspecte: Cine o face? Cum o face? Unde o face? Și ce conținuturi include în această „programă”? Simplul fapt de a discuta despre orice aspect care ține de sexualitate este deja o formă de educație implicită. Sunt părinți care habar nu au ce să vorbească cu copiii și sunt comunități religioase în care subiectul e tabu – iar pe tineri îi costă. Drept consecință, sunt copii care se educă cu diverși indivizi dubioși sau din surse mai mult decât discutabile, că nu au altă sursă mai de soi.

Temeri și rețineri

Citind documentul OMS, orice părinte cu oareșicare repere morale – nu doar cei cu convingeri religioase – s-ar putea să aibă rezerve serioase când se sugerează că unor copii cu vârste între 0-4 ani ar trebui să li se ofere informații despre masturbare timpurie și auto-stimulare (și, evident, acesta este doar pragul minim, urmând ca informația să se diversifice pe această linie odată cu vârsta). Cu siguranță, documentul este mai complex și nu se reduce la asta, ci conține și elemente importante precum drepturi și limite în relații, conștientizarea pericolelor ce vin dinspre prădătorii sexuali, traficul de persoane sau raportarea la pornografia online. Dar totuși nu se poate evita constatarea că lucrurile par să vină la pachet și nici nu există vreo explicație pentru aceste conținuturi sugerate.

O importantă precizare, trecută cu vederea (probabil pentru că nicio tabără nu o crede), este și următoarea:

Fără îndoială că, în funcție de dezvoltarea individuală, copiii pot să corespundă mai bine unui alt grup de vârstă decât ar indica vârsta lor calendaristică. Prin urmare, limitele grupului de vârstă trebuie utilizate în mod flexibil. Subiectele abordate la diferite etape de vârstă sunt menite să anticipeze faza de dezvoltare ulterioară sau următoare, astfel încât copiii să fie mai bine pregătiți pentru gestionarea lor. De asemenea, se recunosc diferite niveluri de înțelegere.

Contează însă cine și cum interpretează ce înseamnă grupuri de vârstă și niveluri de înțelegere.

O altă reținere – mai rar exprimată, dar existentă ca un zgomot de fond – vine din neîncrederea tot mai accentuată în abilitățile pedagogice și în competențele profesionale ale dascălilor. Și, ținând cont cum arată sistemul și cine-i sunt diriguitorii, este o precauție rezonabilă și cu care poți lesne empatiza. S-ar mai putea adăuga aici că educația sexuală, ca materie de sine stătătoare, poate avea soarta nefericită a tuturor materiilor din programa școlară – rata analfabetismului funcțional oscilează în jurul valorii de 40%, de ce ar face excepție tocmai asta? Iar procentul beneficiarilor reali ar fi oricum mai mic din start (dată fiind rata mare de abandon școlar printre mămicile minore). Plus că cine mai crede azi că statul – Statul Român – e capabil și interesat în mod real să educe în vreo privință anume? Criza de încredere este deosebit de acută și se răsfrânge inevitabil și asupra acestui subiect.

Se face auzită, de asemenea, o preocupare reală a conservatorilor vizavi de faptul că educația sexuală devine așa-zisă educație pentru diversitate, iar aici se deschide ușa pentru o întreagă constelație de noțiuni ideologice controversate. De fapt, acesta este miezul dezbaterii, fiindcă tot ce înseamnă teorii gender și atitudinea față de opțiunea homosexuală sunt incluse și explicit, și implicit în documentul OMS. Și în acest punct, nu prea există posibilitatea de a ajunge la un consens.

Că există o ofensivă mediatică și politică a diverselor minorități sexuale este o certitudine și faptul nu (mai) poate fi trecut cu vederea. Că această ofensivă s-ar putea regăsi și în conținuturile unei eventuale materii distincte care vizează educația sexuală este o temere care iarăși nu poate fi și nici nu trebuie ignorată. Nu trebuie să ne prefacem că n-am ști că ideologiile de gen, de pildă, sunt promovate într-o manieră privită ca fiind agresivă în universitățile americane și că au stârnit reacții de respingere, semn că nu e totul clar și roz în aceste zone ultraprogresiste. Iar scandalurile care apar ca urmare a implementării acestor teorii sunt deja tot mai frecvente (două exemple recente, aici și aici).

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate

Pentru un anumit filon conservator, există rădăcini mai profunde și problematice ale poziționării actuală, căci în teologiile bisericilor tradiționale au persistat convingeri care sugerează că păcatul adamic ar avea legătură cu relația sexuală, idealul fiind, inclusiv în context conjugal, mai degrabă căsătoria „albă”, orice altceva fiind o concesie. O astfel de teologie ar necesita revizuire nu sub presiunea ideilor contemporane, ci mai întâi în lumina evidențelor biblice, care nu susțin deloc asemenea concepții (Augustin și alți Părinți ai Bisericii vor fi avut propriile motive să exagereze, dar nu aveau dreptate să incrimineze sexualitatea manifestată în cadrele ei legitime). A se vedea, de pildă, poemul de dragoste – cu numeroase sugestii erotice – care este Cântarea Cântărilor și care de multă vreme nu mai e interpretat exclusiv alegoric în multe tradiții creștine. E foarte important însă de precizat că nu toți conservatorii împărtășesc aceste premise teologice excesive și că, până și în bisericile tradiționale, lucrurile nu sunt discutate numai într-o singură cheie teologică.

Din alt punct de vedere, nu se poate pretinde societății în ansamblul ei să adopte morala și standardele creștine sau să revină la altă epocă istorică și la atitudinile dominante atunci. Forța constrângătoare a moralei tradiționale este în declin și nu are șanse să-și redobândească prea curând influența de odinioară, ținând cont de context. Plus că nu a venit doar cu beneficii incontestabile, ci și cu efecte negative la fel de certe, care acum sunt evidențiate mult mai cu sârg.

De asemenea, cred că bisericile vor fi obligate să-și precizeze pozițiile față de mijloace contraceptive, tehnologii reproductive – și asta într-un mod documentat științific și fundamentat teologic. Deocamdată, există numai 3 documente ale BOR, elaborate de o comisie consultativă de bioetică, pe tema avortului, eutanasiei și a transplantului de organe. Biserica Romano-Catolică stă mai bine fiindcă organizarea centralizată i-a permis să aibă poziționări publice unitare la nivel global. Nu pot fi incluse în această categorie diversele declarații mai documentate sau mai amatoriste ale diverșilor prelați sau pastori.


Citeste tot articolul si comenteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1256 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by