După şocul produs de evenimentele tragice din decembrie 1989 au început să apară în mass-media din România, mai întâi timid, apoi tot mai des opinii ale unor cetăţeni care încercau să explice faptul că ţara s-a dezvoltat bine în perioada comunistă şi că situaţia respectivă s-a datorat mai ales lui Nicolae Ceauşescu. Asemenea relatări s-au perpetuat în condiţiile în care, pe de-o parte, accesul la arhiva de documente a Comitetului Central al P.C.R. a fost blocat în ianuarie 1990 de către noile autorităţi de la Bucureşti, iar pe de altă parte procesele de rememorare şi expunere a unor fapte au fost influenţate de sentimentalismul persoanelor care au făcut parte din structurile de conducere ale statului în perioada Războiului Rece şi care au acceptat să se destăinuie după anul 1989.
Din păcate, autenticitatea faptelor despre care s-a relatat (părtinitor şi în mod selectiv, uneori) nu a fost pusă sub semnul întrebării la timpul potrivit şi publicul din România a ajuns în situaţia de a accepta sau tolera poveştile foştilor politicieni aflaţi în căutarea onoarei pierdute. Aceştia s-au străduit să justifice sau să mascheze dezastrul economic pe care l-au provocat în România, în perioada 1945-1989, dând vina pe forţe oculte şi pe incapacitatea românilor de a înţelege şi a accepta fără rezerve aşa-zisele binefaceri oferite de către politicienii comunişti. Asemenea surse de informaţii nu trebuie neglijate sau omise de istorici, însă este necesară o atenţie mai mare la analiza lor deoarece pot conţine pledoarii pro domo, care induc în eroare atât pe cercetători cât şi publicul larg.
În acelaşi timp, noile autorităţi de la Bucureşti au blocat accesul şi la anumite surse edite de informaţii apărute în timpul Războiului Rece în România: colecţiile de ziare şi de reviste. Cu ajutorul acestora pot să fie analizate, confirmate sau infirmate fenomenele economice care au avut loc în societatea românească după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale.
Pentru a se înţelege importanţa comparării informaţiilor din arhive cu cele apărute în diferite publicaţii în perioada Războiului Rece am ales de această dată un document existent în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R., privind fabricarea în România a unor aparate de radio „Philips” şi două articole publicate în primăvara anului 1948, în ziarul „Adevărul”, despre aparatele de radio care trebuiau realizate la Bucureşti cu ajutorul companiei olandeze „Philips”.
La reuniunea din 22 ianuarie 1948 a cadrelor superioare ale P.C.R. şi P.S.D., Gheorghe Vasilichi a semnalat o problemă foarte importantă cu care se confruntau autorităţile comuniste de la Bucureşti: „De asemenea, o sarcină pentru partidul nostru, pusă încă de mult şi care e în curs de executare, este mărirea producţiei. Vă aduceţi aminte de ce spuneam acum un an: «Dacă vrem să avem marfă ieftină, suficientă pe piaţă, dacă vrem ca muncitorul să fie mulţumit, singura soluţie este mărirea producţiei. Nu ajută mare lucru nici dacă prindem câţiva speculanţi, dacă facem noi sisteme de raţionalizare» (subl.n.)”.
Politicianul comunist avea dreptate, însă de la vorbă până la faptă era un drum foarte lung şi nu întotdeauna dorit pentru a fi parcurs de către propagandiştii conduşi de Ana Pauker. Aceştia îşi continuau nestingheriţi acţiunile de demonizare şi de şicanare a cetăţenilor care deţineau un statut social şi diferite proprietăţi – ambele fiind jinduite de activiştii dornici să parvină cât mai repede posibil prin intermediul partidului din care făceau parte. În acelaşi timp, guvernul de la Bucureşti menţinea raţionalizarea produselor de strictă necesitate deoarece nu era capabil să crească rapid fabricarea acestora, iar importurile erau foarte greu de realizat din cauza fondurilor valutare reduse de care dispuneau autorităţile comuniste.
Parvenirea cu ajutorul partidului era un fenomen care se manifesta în toată ţara. Un exemplu în acest sens a fost prezentat chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cursul reuniunii din 10 iunie 1948 a Plenarei C.C. al P.M.R., astfel: „Aşa, într-o comună din judeţul Câmpulung îmi apar 20 membri de partid, inclusiv organizaţia de acolo, cerându-mi să intervin pe lângă administraţia statului să li se pună la dispoziţie terenuri de casă, păşuni pentru ca să-şi înjghebeze gospodării; prin aceasta ei arată interese străine de clasă. Şi interesant că elementul culăcesc favorizează un asemenea proces. Şi aceasta sub ochii Comitetului Judeţean (al P.M.R. – nota P. Opriş), cu sprijinul său chiar, sub oblăduirea sa (subl.n.)”.
În aceeaşi ordine de idei, politicienii comunişti au considerat că este normal să utilizeze în anul 1946 hotelul „Continental” din Bucureşti drept cartier general electoral al Blocului Partidelor Democratice (condus de P.C.R.). De la începutul lunii martie 1948 au funcţionat în acelaşi hotel comisia centrală electorală (în fruntea căreia a fost impus avocatul Stelian Niţulescu), comisia de presă şi propagandă (condusă de Mihail Florescu, lider comunist şi secretar general al Ministerului Informaţiilor) şi comisia administrativă (condusă de Alexandru Şteflea). În aceeaşi locaţie s-a aflat şi sediul central electoral al Frontului Democraţiei Populare, organizaţie înfiinţată tot de politicienii comunişti pe modelul Fronturilor Populare pe care sovieticii le-au creat în Europa occidentală în perioada interbelică.
Revenind la sistemul de raţionalizare impus de către guvernul de la Bucureşti, acesta s-a aplicat la diverse produse. De exemplu, deoarece se înregistra o penurie de becuri, necesare pentru iluminatul public şi casnic în capitala României, preţul unui singur bec a crescut până la 800 de lei în luna martie 1948. Pentru a rezolva acea problemă, Primăria Bucureştiului a comandat 500.000 de becuri şi a oferit în schimb sticle de lampă cu gaz. Becurile se importau din Belgia şi urmau să fie vândute raţionalizat, prin societatea comercială municipală care exista în acel moment.
Pentru comparaţie, menţionăm că Primăria Bucureştiului preluase exploatarea tuturor fabricilor de gheaţă din oraş, cu depozitele aferente, însă acestea nu erau în funcţiune în luna aprilie 1948, iar preţul pe piaţa liberă pentru un bloc de gheaţă era de aproximativ 160 de lei – de două ori şi jumătate mai mare decât aşteptările cetăţenilor (care utilizau zilnic o jumătate de bloc într-o gospodărie normală). În acelaşi timp, preţul unui singur ou era de 9 lei, cu două săptămâni înainte de sărbătoarea de Paşte.
La 20 aprilie 1948, conducerea Primăriei Bucureşti a anunţat că Societatea Comercială Municipală era unica unitate prin care urma să fie vândută gheaţă cetăţenilor din capitala României, cu preţul de 30 de lei pentru un bloc de gheaţă de 25 kg.
Cele cinci fabrici din România în care se produceau becuri electrice încă din perioada 1935-1937 – „Lumen Societate Anonimă Română” (Bucureşti), „Tehnica S.A.R.” (Arad), „Eterna S.A.R.” (Cluj), „Tungsram S.A.R.” (Bucureşti) şi „Electrostar S.A.R.” (Fieni) – aveau, la rândul lor, probleme în luna martie 1948 din cauza aprovizionării defectuoase cu filamente. Pentru rezolvarea acestora s-a propus exportul de balonaşe şi bastonaşe de sticlă pentru becuri şi importul, în contrapartidă, de materie primă necesară fabricării de filamente. În planul autorităţilor comuniste de la Bucureşti era prevăzută realizarea, în perioada aprilie-septembrie 1948, a 2.160.000 de globuri pentru becuri în fabricile menţionate.
La începutul lunii aprilie 1948 s-au produs din nou becuri electrice la fabrica „Lumen S.A.R.” (înfiinţată la Bucureşti în anul 1934), după efectuarea unui import de materie primă folosită la filamente. În paralel, autorităţile române au primit din Ungaria 440.000 de becuri fabricate de compania „Tungsram”. Distribuirea în Bucureşti primului lot (40.000 de bucăţi, de 40 W) a început la 6 aprilie 1948, însă vânzarea respectivă era raţionalizată: câte două becuri pentru fiecare cumpărător. Calitatea lor era superioară faţă de a celor existente atunci pe piaţa bucureşteană, însă distribuirea acestora a fost criticată în presa vremii deoarece se realiza greoi, printr-o singură unitate de vânzare – deţinută de statul român.
În cursul tratativelor purtate cu reprezentanţii U.R.S.S. şi Ungariei s-au obţinut filamente şi electrozii necesari pentru fabricarea în România a circa 4 milioane de becuri. O parte dintre acestea urmau să fie vândute în luna mai 1948 prin magazinele deţinute de statul român. În presa vremii şi în documentele consultate nu s-a menţionat despre o posibilă cooperare în acel domeniu între statul român şi firma „Philips” (care, din anul 1924, era lideră la fabricarea de becuri, alături de „General Electric Company” şi „Osram GmbH”).
Deoarece am menţionat despre compania olandeză, este momentul să amintim faptul că la 17 septembrie 1927 a fost înregistrată în Registrul Comerţului firma „Philips Societate Anonimă Română”. Aceasta urma să se ocupe cu vânzarea de articole electrotehnice. Un an mai târziu, aceeaşi firmă a început să comercializeze în România şi aparate de radio, lămpi, difuzoare şi componente pentru radio. În anul 1933 a început montarea la Oradea a unor aparate de radio „Philips”, piesele componente fiind aduse din Olanda. Ulterior, linia de asamblare a fost mutată la Bucureşti (pe str. Episcopul Chesarie, nr. 19), iar în 1939 s-a atins nivelul de peste 10.000 de aparate de radio „Philips” fabricate într-un an în capitala României (în locaţia situată pe strada Baicului, nr. 92/96).
După ocuparea Olandei de către armata germană (10-17 mai 1940), compania „Philips Societate Anonimă Română” a ajuns, indirect, sub un control al companiei germane „AEG Telefunken”. Problemele apărute la aprovizionarea cu părţi componente şi piese realizate în Olanda nu au stopat fabricarea în România de aparate de radio „Philips”, însă au creat fluctuaţii majore de producţie de la un an la altul. După încetarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, fabricaţia unor modele a fost continuată la Bucureşti în cantităţi din ce în ce mai mici, în condiţiile în care inflaţia şi problemele economice create de ocupaţia militară sovietică afectau grav nivelul de trai al cetăţenilor şi interesul acestora pentru achiziţionarea de aparate de radio.
Un document inedit, existent la Arhivele Naţionale ale României şi pe care îl redăm în întregime, ne dezvăluie faptul că liderii comunişti de la Bucureşti au discutat despre un proiect privind fabricarea la Bucureşti, sub licenţă olandeză, a aproximativ 80.000 de aparate de radio „Philips”, anual. Conducerea companiei-mamă era de acord cu livrarea pe bază de credit a jumătate din părţile componente şi piesele necesare aparatelor de radio care urmau să fie montate în capitala României, restul fiind realizat pe plan local. Plata de către partea română a primelor importuri de piese olandeze era preconizată pentru toamna anului 1946 dacă ministrul Petre Bejan aproba achitarea acestora prin compensaţie sau direct, cu devize convertibile (minim 250.000 de dolari, în cazul în care accepta fabricarea a doar 20.000 de aparate de radio, anual).
Deoarece datarea acestui document este laconică şi poate induce în eroare, sunt necesare câteva precizări. Petre Bejan a îndeplinit funcţia de ministru al Industriei şi Comerţului până la 1 decembrie 1946. Atunci s-a format un nou guvern, condus tot de dr. Petru Groza, însă nu a mai existat funcţia de ministru pe care am menţionat-o şi Petre Bejan nu a mai făcut parte din guvern. De la 1 decembrie 1946 a existat în schimb Ministerul Economiei Naţionale, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej până la 30 decembrie 1947, când liderul comunist a preluat conducerea Ministerului Industriei şi Comerţului (reînfiinţat).
Pe documentul găsit în arhivă s-a consemnat manu „Nr. 394/1947”, însă referirea din text la Ministerul Industriei şi Comerţului ne determină să afirmăm că documentul a fost întocmit înainte de 1 decembrie 1946 şi analizat de politicienii comunişti în anul 1947, când a şi fost înregistrat. Ştim cu siguranţă faptul că Iosif Chişinevschi nu a fost de acord cu planul respectiv şi a făcut apel (la fel ca Alexandru Bârlădeanu) la membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. pentru a se analiza posibilitatea implicării sovieticilor în fabricarea de aparate de radio în România.
Acelaşi proiect sau unul asemănător a fost publicat la 20 aprilie 1948 în ziarul „Adevărul” şi s-a referit la intenţia conducerii fabricii „Philips S.A.R.” de a lansa în producţie aparate de radio de tip popular. Primele 4000 de exemplare urmau să fie finalizate în luna iunie 1948 şi se analiza posibilitatea vânzării lor în rate pentru salariaţi, girarea creditului făcându-se prin intermediul întreprinderilor în care lucrau aceştia.
Planul expus în ziar ar fi avut deja acordul Societăţii Române de Radiodifuziune şi prevedea că „aparatul ce se va realiza va fi executat după cele mai moderne modele, cu 3+1 lămpi. El va avea trei lungimi de undă, putând recepţiona toate posturile române şi străine. Scala va fi din cristal luminat indirect şi va fi aşezată deasupra, dând aparatului un aspect elegant.
În ceea ce priveşte preţul de vânzare al nouilor aparate se vor vinde la un preţ accesibil, în măsura posibilităţilor. În orice caz, ele nu vor costa mai mult de 10.000 lei.
Soc. de Radio Difuziune având tot interesul ca aceste aparate să fie cumpărate de salariaţi, este probabil că se va ajunge la un sistem de comercializare din care intermediarii să fie cât mai mult excluşi. [...]
Deasemeni, mai este în studiu şi un aparat de radio-recepţie cu o singură lungime de undă (2 plus 1 lămpi) la un preţ foarte redus. Eficacitatea lui este însă redusă la regiunile din jurul posturilor de emisiune.
Pentru toamnă e vorba să se pună în fabricaţie o tranşe de circa 11.000 aparate cu 3 plus 1 lămpi, după un tip care se studiază acum. Este deasemeni posibil să ajungem la o convenţie de export de aparate de radio-recepţie montate în ţară, în special cu Bulgaria şi eventual cu Jugoslavia şi Polonia”.
O lună de zile mai târziu, mai precis la 14 mai 1948, în acelaşi ziar s-a anunţat că autorităţile de la Bucureşti urmau să importe din U.R.S.S. 5000 de aparate de radio. În acelaşi timp, inginerii şi tehnicienii români erau lăudaţi pentru că au reuşit să realizeze 85% din piesele necesare aparatelor de radio care se fabricau în România. Restul pieselor trebuiau importate din Olanda şi primele radiouri complete „Philips” urmau să fie asamblate şi distribuite la magazinele din ţară în luna iunie 1948.
Acele planuri au fost de scurtă durată deoarece guvernul comunist de la Bucureşti a anunţat la 11 iunie 1948 naţionalizarea principalelor mijloace industriale de producţie din ţară. Drept urmare, „Philips S.A.R.”, „Radiomet” şi „Starck” au fost preluate de statul român şi comasate la 1 iulie 1948, sub conducerea inginerului Vasile Nistorescu, pentru a înfiinţa fabrica „Radio Popular” (acel nume fiind făcut public la 29 octombrie 1948).
Deoarece autorităţile comuniste de la Bucureşti au promis că vor acorda despăgubiri proprietarilor străini pentru naţionalizarea făcută la 11 iunie 1948, însă nu s-au ţinut de cuvânt, producţia în România de aparate de radio „Philips” a încetat. Până în anul 1958, inclusiv, la Bucureşti s-au realizat doar radioreceptoare echipate cu tuburi electronice (triode) şi care se bazau pe seturile de părţi componente şi piese importate mai întâi din U.R.S.S., apoi şi din Ungaria (uzina „Tungsram”) şi Cehoslovacia.
De-abia la 30 septembrie 1960 a fost încheiat între reprezentanţii României şi Olandei un protocol financiar în scopul reglementării unor arierate financiare acumulate în relaţiile dintre cele două state, fără a se rezolva însă problema despăgubirilor care se cuveneau părţii olandeze pentru proprietăţile şi bunurile deţinute în România la 11 iunie 1948 şi care au fost naţionalizate de guvernul condus de dr. Petru Groza.
După încă şapte ani, reprezentanţii României au reuşit să convingă autorităţile olandeze să accepte încheierea la Haga, la 8 mai 1967, a unui acord financiar în valoare de 4.270.000 de florini (sumă forfetară achitată de partea română) în scopul rezolvării definitive şi complete a tuturor revendicărilor pe care partea olandeză le avea după naţionalizarea de la 11 iunie 1948. Semnarea documentului respectiv a permis organizarea unei vizite oficiale în Olanda a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer (17-21 iulie 1967).
Ulterior, în scopul dezvoltării exporturilor de produse electrice şi electrocasnice româneşti, prim-ministrul Constantin Dăscălescu a efectuat o vizită oficială în Olanda (25-27 octombrie 1983). Cu acel prilej a fost semnat un acord guvernamental pentru protejarea reciprocă a investiţiilor şi un acord cu reprezentanţii companiei „Philips”, pentru cooperarea în producţie şi comercializarea (inclusiv pe terţe pieţe) a produselor realizate în România şi Olanda.
Problema despăgubirilor care se cuveneau pentru naţionalizarea proprietăţilor străine aflate pe teritoriul României la 11 iunie 1948 este importantă şi în contextul discuţiilor care au avut loc la Bucureşti privind alegerea unei licenţe de fabricaţie pentru televizoarele tranzistorizate care urmau să fie realizate la uzina „Electronica” din Bucureşti începând din anul 1965. După cum menţionam cu un alt prilej (Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (5), în contributors.ro, miercuri, 3 februarie 2021, https://www.contributors.ro/primii-pasi-in-proiectul-nuclear-romanesc-de-obtinere-a-energiei-electrice-1955-1970-5/), reprezentanţii statului român au acceptat în februarie 1959 să achite suma de 18.146.402 dolari sub forma unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive – pentru despăgubirea statului francez şi a persoanelor fizice cu cetăţenie franceză care au fost afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40 pe teritoriul României, precum şi pentru rezolvarea altor litigii financiare existente între cele două state.
Acordul încheiat în acel sens la Bucureşti, la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry a permis autorităţilor române să cumpere în acelaşi an o fabrică de elemente electronice şi semiconductori de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil”. Contractul semnat cu compania franceză era valabil 10 ani şi, după cum se poate constata din cronologia evenimentelor, în acel moment autorităţile de la Bucureşti nu aveau încheiat un acord financiar similar cu Olanda, care să le permită o colaborare cu compania „Philips” în privinţa achiziţionării de licenţe de fabricaţie ale unor aparate de radio şi televizoare tranzistorizate. Deşi olandezii aveau deja o experienţă deosebită pentru realizarea produselor respective, aceasta nu a contat pentru autorităţile de la Bucureşti deoarece naţionalizarea efectuată la 11 iunie 1948 şi comportamentul ulterior al politicienilor comunişti români nu a permis derularea de relaţii economice normale între România şi Olanda până la 8 mai 1967. Acesta este unul dintre motivele pentru care oferta primită de la „Compagnie Générale de Télégraphie Sans Fil” a fost acceptată de autorităţile de la Bucureşti în anul 1959.
După 11 ani de la preluarea completă a puterii politice în România, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi liderii comunişti care au rezistat în jurul său după epurările repetate din perioada 1948-1959 (care au generat sute de mii de victime, chiar şi în rândurile proprii ale partidului: Ana Pauker, Vasile Luca, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevshi, inculpaţii din lotul „Lucreţiu Pătrăşcanu” şi mulţi alţi cetăţeni) au ajuns la concluzia că sunt suficient de puternici pentru a dezvolta relaţii economice cu câteva state occidentale: Franţa, S.U.A., Marea Britanie, Italia şi, nu în ultimul rând, Republica Federală Germania. Indicaţiile date de Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost literă de lege şi s-au consemnat în multe documente oficiale, inclusiv în minuta întocmită după o şedinţă desfăşurată la 14 septembrie 1964 şi din care redăm câteva exemple: „Ţinând seama de necesitatea de a ridica în ritm accelerat nivelul tehnic şi complexitatea utilajelor fabricate de ramura construcţiilor de maşini, de a cointeresa participarea acestei ramuri la realizarea instalaţiilor complexe necesare dezvoltării economiei, de a micşora la cifre raţionale volumul importului (stabilit pe bază de liste separatoare), se trasează următoarea orientare în realizarea instalaţiilor complexe:
- Volumul mediu al importurilor complexe trebuie să reprezinte cca. 50% din volumul fizic al furniturilor, diferenţiat în funcţie de obiect.
- Cu ocazia tratativelor ce se vor purta cu furnizorii străini pentru contractarea importurilor complexe, se va urmări ca o parte din maşini să fie importate în prima etapă, cu obligaţia din partea furnizorului general de a ne furniza documentaţia şi asistenţa tehnică necesară (tehnologie, desene de execuţie, ingineri şi tehnicieni) pentru însuşirea lor în ţară, în vederea dotării obiectului în etapa următoare. În acest mod se vor obţine fabrici noi la cel mai înalt nivel tehnic şi posibilitatea ca ramura industriei constructoare de maşini, să însuşească într-un termen scurt, noi tipuri de utilaje atât pentru dotarea economiei cât şi pentru export (exemplu: integrata de lână, instalaţii de morărit şi panificaţie, reformare catalitică etc.).
- Diversificarea producţiei în ramura construcţiilor de maşini, asimilarea unui număr cât mai variat de sortimente, este una din condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea acestei ramuri, în vederea micşorării importului de utilaje şi asigurării creşterii exportului. [...]
- În multe ţări dezvoltate din punct de vedere industrial (R.F. Germania, Belgia, Anglia, Suedia etc.) se simte astăzi lipsa braţelor de muncă. Trebuie să se găsească noi forme de colaborare cu aceste ţări pentru a spori exportul de utilaje şi a ocupa cât mai intens şi mai raţional mâna de lucru şi capacităţile din ţara noastră.
Să se perfecteze cât mai curând unele propuneri făcute de diferite firme din Vest pentru asemenea colaborări şi să se prospecteze şi alte posibilităţi. [...]
Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini împreună cu Ministerul Comerţului Interior şi Comitetul de Stat al Planificării vor studia şi stabili cantităţile şi sortimentele din aceste produse necesare pentru fondul pieţii, ţinând seama de posibilităţile de desfacere către populaţie, corelat cu desfacerea altor obiecte de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă, televizoare etc.).
Pe baza acestui studiu se trasează Ministerului Comerţului Exterior – în colaborare cu Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini – sarcina să prospecteze, în vederea contractării, condiţiile privind posibilităţile de realizare a unei fabrici noi pe bază de colaborare cu firme de renume mondial pentru însuşirea în ţară a producţiei de frigidere, maşini de spălat rufe, aspiratoare şi maşini de gătit, ţinând seama că producţia va trebui organizată pe un număr ridicat de sortimente care să acopere nevoile variate ale clienţilor (ca mărime şi preţ) atât în ţară cât şi pentru export (Italia, R.F. Germania şi alte ţări).
În tratarea acestor colaborări se va discuta cu firmele furnizoare preluarea la export a unei părţi din produsele fabricate (după propunerea lui Linde) (sublinieri cu creioane de culoare roşie, albastră, verde şi maro, făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej în documentul original – nota P. Opriş)”.
Pe hârtie, principiile respective arătau bine, însă erau incomplete. Ceea ce lipseau erau informaţiile privind sursele de finanţare a acelor importuri şi studiile referitoare la asigurarea de pieţe de desfacere pentru produsele care urmau să fie realizate sub licenţă străină în România şi exportate în diverse state, pentru a se acoperi toate cheltuielile în valută efectuate de statul român cu investiţiile preconizate de Gh. Gheorghiu-Dej şi pentru a se obţine un profit economic.
Din păcate, capcana economică s-a mărit din cauza unor ingineri inteligenţi, însă naivi, care au insistat să demonstreze că sunt capabili să proiecteze şi să realizeze nişte produse ieşite din comun (în opinia lor) în uzinele în care lucrau. Fie din necunoaştere, fie din orgoliu nemăsurat, unii dintre aceştia nu au ţinut cont de cheltuielile finale în lei şi în valută care trebuiau făcute pentru a se pune în fabricaţie produsele pe care le-au conceput, pentru a le vinde cu un profit economic şi pentru a se asigura asistenţa tehnică şi piesele de schimb necesare clienţilor care cumpărau acele produse. Inginerii respectivi au primit sprijin din partea unei cohorte de propagandişti, care îşi căutau obiectul muncii prin fabricile în care au fost trimişi de politicienii comunişti instalaţi de sovietici la conducerea României după 23 august 1944.
Binomul „inginer naiv şi orgolios – propagandist comunist” şi-a făcut loc treptat în structurile administrative ale uzinelor din România, iar rezultatele negative nu au întârziat să apară, în condiţiile în care ambele personaje au avut pretenţia ca întreaga societate să li se subordoneze în mod necondiţionat – evident, cu excepţia liderilor politici grupaţi în jurul comunistului Alpha, care aveau statutul temporar de semizei şi susţineau pe toate căile dictatura proletariatului şi cultul personalităţii.
În studiul de faţă nu ne-am propus să expunem certurile şi orgoliile nejustificate ale unor ingineri care lucrau la sfârşitul anilor ’50 la fabrica „Radio Popular” (redenumită „Electronica” la 18 ianuarie 1960). Ceea ce ne interesează în primul rând sunt informaţiile privind planurile generale stabilite de politicienii comunişti pentru dezvoltarea acelei uzine. Câteva dintre acestea pot fi găsite în al doilea document inedit pe care îl edităm în continuare. Precizăm faptul că, în luna februarie 1965, Sergiu Bulgakof era prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, iar cel care l-a menţionat la începutul documentului, Constantin Tuzu, a fost ministru al Metalurgiei şi Construcţiilor de Maşini până la 31 octombrie 1963, după care a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (până la 17 martie 1965).
