Iată că în timpul unei vizite (electorale) în care lumina sfântă a fost adusă la Iași tocmai de la Ierusalimul politic – de la București, o așteptată convertire la USR a avut în sfârșit loc. Vicepreședintele asociației „Moldova vrea Autostradă”, Adrian Covăsnianu, camaradul activiștilor pro-autostrăzi din perioada 2018-2020, a primit botezul de partid, nu oricând ci cu o zi înainte de venirea șefilor mari de la USR-capitală. Dl. A. C. spune așa, via FB: „M-am înscris în USR PLUS pentru că proiectele Iașului au nevoie de susținere nu doar din zona civică și cea tehnică-profesională, ci și de susținere politică. [...] Mulțumesc întregii echipe USR PLUS și îi mulțumesc lui Cosette Chichirău pentru încredere. Revoluția bunei guvernări se face cu oameni care aleg să se implice cu totul!” Aflăm așadar că Adrian Covăsnianu, secretar de stat susținut de USR la Min. Transporturilor, la Căi Ferate mai precis, s-a înscris în partid pentru că își dorește susținere politică pentru proiectele Iașului. Lăsând la o parte că în toți acești ani de bătălii împotriva sectelor de partid responsabile de situația dezastruoasă a Regiunii era vorba despre proiectele Moldovei, nu numai de cele ale Iașului, rămâne un mister, un mister teribil aș zice, cine va susține politic pe cine vis-a-vis de aceste interese. Are în minte oare colegul nostru A. Covăsnianu că din poziția sa de membru de partid e mai valoros pentru proiectele MOLDOVEI decât era ca activist civic? Doamna Cosette nu avea încredere în colegul nostru, dar acum, că a fost trecut prin foc userist, încrederea sporește? Era chiar nevoie de carnețel ca să aveți încredere în A. Covăsnianu, om pe care l-ați avut până acum la Minister, în baza abilităților sale tehnice? A văzut până acum cineva noile abilități politice ale lui Adrian C., unele care să-l recomande ca actor de seamă în bătăliile politice cu competitori seniori din alte partide, ași în ale negocierii?
Am lăsat la final ce e mai dificil de acceptat: eliminarea numelui grupului civic care ți-a fost trambulină asociația „Moldova vrea Autostradă”, într-un anunț public. Mulțumirile acolo trebuiau să curgă, și nu către ‘doamna’. Lipsa amintirii în acest anunț a numelui „MVA” reprezintă un indicator al lipsei de capacitate a USR-ului (și a partidelor în general) de a înțelege și de a absorbi critica provenită de la activiștii civici, la Iași și aiurea, o anomalie ce se înscrie într-un lung șir de lucruri nesănătoase în societatea românească. Anunțul se termină în schimb cu triumfalul slogan de partid, acum „revoluția bunei guvernări ş.a.m.d.”, probabil în alte situații va fi fost „așa să ne-ajute dumnezeu” – n-are importanță; ceea ce se dă la schimb, învățăm în aceste ritualuri de trecere este chiar trecutul tău, de care ți se cere să te desprinzi ca de-o cămașă, sau de care te lepezi din inițiativă personală. Iar asta se întâmplă prin omisiune, aproape că nu trebuie să minți: trebuie doar să nu pomenești de trecut în momentele cheie. Ești într-un fel născut azi, partidul te vrea numai pentru el, este gelos.
Pentru mine este evidentă dificultatea asociației „MVA” de a critica USR-ul de acum încolo. Exemplul lui Adrian C. e unul printre multele din perioada 2019-2020, când partidele, cu precădere cele noi, au supt mulți activiști civici, punând în poziție de offside grupurile civice rămase astfel și fără lideri și fără cheful de a se mai lua de partide, fiindcă aia ar fi însemnat inclusiv să se ia de ex-colegii lor, dintr-odată acceptați în liga mare a politicii.
Anomalia gravă a societății noastre – ce reiese din exemplul ăsta și din altele – este multiplicarea gândirii exclusive și a comportamentelor de exterminare a adversarului, în locul a ceea ce ar trebui să preferăm, adică o gândire a includerii punctelor de vedere ale celor diferiți și un comportament de colaborare cu competitorii. Am zero speranțe că Adrian C. va putea impune în filiala Iași a USR o viziune diferită de ce acolo există deja. Partidele de rit nou au arătat până când au ajuns să ne plictisească că ritul este nou, dar dogma – aceeași. Și dogma e una e simplă: nu-ți fă alt d-zeu în afara mea. Ceea ce e de fapt important pentru noi continuă a fi ceva abstract pentru aceste partide, care ne numesc în continuare „românii”, „locuitorii”, la zile sfinte „alegătorii”, în fine – orice altceva pentru a nu ne considera „cetățeni”.
***
În loc să devină incubatoare de cetățeni, idei și valori, partidele românești s-au întors la modelul totalitar pe care-l împărtășeau, la origine, cu organizațiile religioase, și de care în cursul istoriei au încercat să se desprindă: cel în care legitimitatea politică coboară ca o grație divină, în care dreptatea este împărțită de pe poziții ascunse mirenilor, prin decizii și directive misterioase asupra cărora opiniile diferite sunt blasfemii iar alternativele – erezii.
În loc să se întărească pe partea de exercitare a raționalității partidele revin la locul de unde au plecat, în punctul în care împărtășeau cu bisericile modelul despotic de reprezentare a relațiilor de putere. Ceea ce argumentez aici este, în sinteză, că distanța dintre prelat și politician / dintre religie și politică e redusă la minim, acolo unde nu-i de-a dreptul inexistentă, într-un soi de decadență sau chiar de absență a secularizării vieții publice, și care reprezintă o primejdie la care societatea, prin elitele sale, nu se uită cu destulă atenție.
La partide, locul dezbaterii, chiar imperfectă și deseori mimată, e luat de dogmatismul unic și infailibil al centrului; diferențele de opinie sunt amuțite preventiv de anatema excluderii; locul progresului este luat de pedalarea în gol pe mantrele comunicatelor de presă și ale interviurilor nule semantic. Partidul e imutabil și etern, sieși suficient, acum și în veci. Ca să ți se permită apropierea de altarul partidului, renegarea într-o măsură mai mică sau mai mare a trecutului tău poate fi un lucru necesar, cu excepția cazului în care ai fost deja într-un alt partid, căci asta înseamnă că ești deja inițiat, obișnuit cu ascultările, așa încât ne va fi mult mai ușor să te translăm la noua ta religie. Ca să fim siguri de puritatea ta, te vei lepăda de satana cetățenească, în cazurile în care ai făcut parte dintr-un grup periculos, ca cel al gânditorilor autonomi, al libertarienilor, sau, extrem de grav, al civicilor.
Politicianismul actual este o formă voalată de despotism ce ne ține pe toți ostateci ai jocului de-a societatea modernă: partidele se deghizează în reprezentanți ai poporului, când de fapt ele își urmăresc scopul principal, acela de a se menține în timp ca organizații și de a se întări; noi, populația, simulăm un proces de legitimare a partidelor, prefăcându-ne ulterior că primim de la acestea, la schimb, ce au ele mai bun.
Partidele noastre, atât cele de rit vechi (PSD,PNL,UDMR etc.) cât și cele de rit nou (USR+) imită ritualuri, ticuri și obiceiuri ale etosului religios, într-o așa de bună organizare că l-ar face invidios pe însuși Papa. Astfel, șeful de partid e un popă important care se mișcă doar cu alai, niciodată singur, înfășurat în misterul funcției, doar dascălii de la județeană ori de la organizațiile municipale aplecându-i-se din când în când peste umăr ca să-i șoptească vreo taină; alți câțiva activiști de partid, mai mici, îi duc trena în timp ce cei mai mulți stau pe margine, în liniște dar cu priviri aprobatoare, niciodată plictisite. În dulcele stil clasic al puterii absolute, vorbele insului de pe tron, indiferent cât de tare alunecă de pe realitate, reprezintă adevărul. Iară dacă adevărul nu s-a petrecut încă, inevitabil așa va fi. De la o zi la alta, adevărul poate fi ajustat, îmbunătățit, rescris chiar, dacă partidul o cere. În partidul nostru dumnezeul nostru este partidul. Diavolul este cetățeanul activ și critic, acel individ cu principii, cu trecut, cu calități și defecte, cu dorințe și regrete, cu dubii și curaj. Misionarii noștri fac totul pregătindu-se să-l întâlnească și să-l înfrunte pe acest cetățean, crucea doctrinei noastre îl va urmări ca să-l convertească sau ca să-l reducă la tăcere. Poporul mirean se uită neîncrezător la aceste mașinațiuni distopice, prefăcându-se a juca un rol activ în învestirea cohortelor de aleși, căinându-se totodată de teribila penurie de minuni la sfinții noștri parlamentari: nu tu salarii, nu tu autostrăzi, nu tu bunăstare, doar promisiunile unei vieți de apoi ceva mai bune, dar ce-o să vină numai după tranziție. Căci ce reprezintă această bâlbâială rituală a promisiunilor apostolilor economiei postdecembriste dacă nu o variație pe bine-cunoscuta temă a promisiunii vieții de dincolo, vânturate energic de religii? Norocul nostru că putem verifica păcăleala cu raiul promis mergând la muncă în Occident, altfel am pune infernul în care ne zbatem doar pe seama neputinței noastre păcătoase, în opoziție, firește, cu veșnic proaspăta inocență a partidelor.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
