Între politica fricii, invocată spre a reaminti acel teribil tsunami al valului patru pandemic care se va abate asupra României, şi strategia relaxării, înţeleasă mai degrabă ca un armistiţiu cu propria populaţie decât ca o restaurare a normalităţii constituţionale, politica românească este o combinaţie, memorabilă, de rivalităţi partizane şi de încremenire instituţională. Tensiunile şi competiţiile din interiorul partidelor de la guvernare îndepărtează, încă o dată, perspectiva reformării statului.
În cele din urmă, moştenirea pe care o lasă regimurile anilor din urmă este intactă. De la justiţie la administraţie, totul pare neschimbat. Ceea ce se schimbă sunt doar personajele menite să ocupe demnităţile publice. Partidele sunt şi rămân instituţii a căror principală vocaţie este distribuirea de resurse către propria lor clientelă.
Reforma statului, ca proces destinat să restabilească domnia legii şi transparenţa actului de administrare, rămâne improbabilă şi iluzorie. Modul în care a fost gestionată revocarea Avocatului Poporului şi opţiunea în favoarea potenţialului succesor al doamnei Renate Weber ilustrează linia de continuitate cu un trecut mai mult sau mai puţin recent. Avocatul Poporului este menţinut, instituţional, în sfera de influenţă partizană. Recomandările europene în materie de selecţie şi de regândire juridică sunt ignorate. Majorităţile parlamentare sunt suverane. Principiile bunei- guvernări sunt secundare ca importanţă.
Şi pe măsură ce solidarităţile subterane şi complicităţile durează, perspectiva refondării statului român devine din ce în ce mai îndepărtată. Marasmul pare să fie imposibil de înlăturat, iar schimbările clamate cu entuziasm sunt,în cele din urmă, himere. Aura salvatorilor care au invocat chemarea lor mesianică este înlăturată de exerciţiul, prozaic, al guvernării cotidiene.
În cele din urmă ceea ce putem aştepta de la acest stat înclinat să paraziteze şi să exploateze este doar menţinerea în limitele de dinainte de criza sanitară. Inept şi ineficace, statul român trebuie să se reîntoarcă la prerogativele sale anterioare: nereformat şi netransparent, el trebuie să înceteze să mai aspire la rolul de salvator omnipotent.
Reforma statului, în măsura în care nu va fi doar un simplu slogan electoral repetat mecanic, se va naşte, organic, din energiile acestei societăţi ce se emancipează, treptat, de sub tutela etatistă. Delicat şi îndelungat, acest drum al căutării de sine nu poate fi parcurs sub îndrumarea demagogilor şi profeţilor de mucava.
