Au plecat românii! Au plecat, adică, en masse spre Grecia, așa cum fac din 2007 încoace; cum se încheie anul școlar, cum încep zecile de mii de mașini să traverseze Stara Zagora, nu c-ar fi ceva rău în asta. Rău e alt lucru: râca dintre vacanțieri și cei care își fac concediile prin alte părți, dar aici e o chestie.
Numai clasa mijlocie are țară, în sens patriotic (adică de „patrie”). Cei foarte bogați n-au așa ceva (țara lor e banul, adică toată planeta asta), iar cei foarte săraci au o țară numai a lor, care se cheamă Foamea. Că le e foame la Tecuci sau la Londra, pentru ei este fix același lucru (cum a fost și pentru mine, din trăite zic), așa că indiferența săracilor pentru vorbe d-astea frumoase („patrie”) este imensă, este completă, este totală – și foarte bine că-i așa. Nici n-ar putea fi altfel, la drept vorbind. Ce, pentru generația mea n-a fost la fel? Când propaganda lui Nea Nicu ne spunea că „patria” noastră e Republica Socialistă România... o luam noi oare în serios? Cred că numai Nea Nicu și nevastă-sa au luat-o-n serios, ceea ce s-a și văzut. La Târgoviște.
Dacă clasa mijlocie are o patrie (care-o fi, la românii din România e România, la maghiarii din România e Ungaria – foarte bună și-aia!) dată prin naștere, ea are și o a doua patrie obținută prin alegere. La mine a fost Franța (Buzea sentimental!); la jumătate din generația mea alegerea a fost America (SUA sau Canada); iar la cealaltă jumătate este Grecia, o alegere foarte bună, care pune însă unele probleme. Nu, mint: care ar putea ridica unele întrebări.
În primul rând: de ce Grecia? Răspuns: pentru că Grecia este paradisul ceresc, sau în sfârșit, cea mai bună copie a sa pe pământ. Tot ce omului (din România) i se refuză timp de 350 de zile pe an, i se oferă în cele două săptămâni de concediu în Grecia: tot. Lene – vară – soare – mare, ar zice unul care n-a fost, dar cel care a fost surâde subțire și zice: „Ești prost”. Pentru că Grecia e mult mai mult decât atât, cel puțin pentru cei îndrăgostiți de ea, pentru (cum le-am zis la început?!) vacanțieri. Nu vorbesc de mâncare, de vin, de bere sau de limonada din lâmâile din curte; vorbesc de tot, de întreg. Cine a fost, știe despre ce-i vorba în propoziție; iar cine n-a fost oricum nu-și va face o părere obiectivă din textul ăsta.
În al doilea rând: de ce nu Grecia? Dacă e atât de bine acolo – și e! – de ce năpădesc românii la Mamaia și la Vama Veche (sau oriunde între aceste două locuri), la prost, la scump, la murdar și la înghesuit?! Cum spunea un comentator al acestei platforme, în dezbaterea unui alt articol: „Orice comparație se poate face”. Da, de acord, numai că unele comparații sunt total dezechilibrate, le facem doar ca să ne aflăm în treabă, nu ca să cântărim realmente doi termeni, punct cu punct (așa cum ar trebui să fie o comparație productivă, de pe urma căreia să rămâi cu ceva, dacă tot te-ai muncit s-o faci). Dacă țin neapărat, pot să compar oferta turistică a litoralului românesc cu ofertele litoralelor grecești (am folosit intenționat pluralul), dar, credeți-mă pe cuvânt, sunt penibil. E probabil unicul caz în care faimosul „Nu se compară” chiar are un sens! Și atunci, totuși: de ce? Eu zic că cei care se duc la greci caută liniștea, pe când cei care se duc la Mamaia caută împerecherea. Iar împerecherea, la specia noastră ca la orice altă specie, presupune etalare (show-off). De aici BMW-ul, de aici maneaua, de aici aglomerația, de aici murdăria nisipului și-a apei, de aici impresia (incorectă politic, admit), de țigănie. Dacă ați fost vreodată tineri, amintiți-vă că liniștea vă plictisea; dacă sunteți acum tineri, gândiți-vă că peste 25 de ani veți fugi de bubuială ca dracul de tămâie. Știu, acum vă place... și mie mi-a plăcut, la vremea mea. Viața!
În al treilea rând: de ce? Adică: ce rost are acest text? Tot ce-am scris deja se știe, de ani și ani se știe, de aproape două decenii; și-atunci? Iată povestea (e scurtă și tâmpită, eu zic să n-o săriți): vin vacanțierii din concediu, la-nceput de iulie 2010, și toată gașca de la cârciumă (în frunte cu mine, admit) le sare-n cap cu întrebări despre „catastrofă”, „criza datoriilor suverane”, „intră Grecia în incapacitate de plată”, „poporul care e silit să suporte austeriatea”, despre „valul de falimente” și alte asemenea minuni, de-au rămas vacanțierii cu gurile căscate. La început. Apoi au râs de s-au bășicat. Apoi n-au mai râs. Apoi s-au enervat. Apoi s-au enervat cumplit și nu au mai răspuns la întrebări. Au pus punct! Întocmai ca un îndrăgostit căruia îi bălăcărești femeia iubită: de el însuși poți să spui orice, dar de femeia lui nu te lega, că o-ncasezi. Cam asta a fost reacția. Evident, când omul se înfurie, atunci cade în extremism și de acolo nu-l mai scoți nici cu tractorul: „Care criză greacă?! Nu există nicio criză! Numai minciuni! Tu chiar pui botul la orice? Nu este bine să te uiți atâta la televizor, că te tâmpești de tot” etc. Ați înțeles că tâmpitul care se uita la televizor eram eu. De aici, drama! Sau, mai exact, din acea mică dramă de acum 11 ani a apărut acest mic text.
În al patrulea rând: absolutizarea experienței personale. Aceasta este, după umila mea părere, una din consecințele propagandei lui Nea Nicu – dar, în sens mai larg, o consecință a oricărei propagande prost făcute, strivitor contrazisă de realitatea imediată. Nu numai românii, dar tot lagărul estic (bulgari, polonezi, cehi, albanezi sau georgieni) suferă de această problemă, ba – mi-a zis cineva care a lucrat câțiva ani la Shanghai, nu știu dac-o fi adevărat – chiar și chinezii. Ni s-au spus minciuni atât de umflate în anii noștri de formare (1977 – 1989) încât noi, fundamental, nu mai putem crede nimic. Nu în nimic (aia-i altceva), ci nu mai putem crede informațiile furnizate de media. Așa că nu ne mai rămâne decât să credem în experiențele personale, în ceea ce putem vedea, pipăi, gusta sau mirosi cu simțurile din dotare. Iar dacă vacanțierii au gustat și în vara lui 2010 un concediu perfect ca în fiecare vară, cum s-ar putea lăsa ei convinși că atunci s-a întâmplat ceva? Că a fost ceva diferit, în anul ăla anume? Cum, când ei n-au „văzut” nimic diferit? Eu să fi fost în locul lor (dar n-am fost), n-aș fi gândit la fel?
Nu. N-aș fi gândit deloc la fel. Pentru că, vreau sau nu vreau, sunt și eu parte din „media”, știu cum se dă un titlu („N-o să-ți vină să crezi!”, „Șoc!”, „Replică DURĂ a ministrului Pârțache!”, „Dezastru iminent! Savanții britanici...”, „Încălzirea globală: deșertificarea Europei” etc), ceea ce am făcut aici, oarecum demonstrativ. Pe de altă parte, mi-e foarte frică să nu cad de prost, iar un om neinformat, fie că vrea, fie că nu vrea, cam de fiecare dată așa cade: gândiți-vă la săracii despre care făceam vorbire la început de text! Cum sunt ei percepuți (incorect politic, admit): săraci ȘI proști! O persoană care nu știe nimic despre subiect n-are cum scăpa de stigmatul ăsta – am asistat de prea multe ori la discuții între IT-iști, la bere, așa că știu ce spun („Mihăiță este prost, săracu’, e prost de-mpunge”). O persoană care își absolutizează experiența personală și își refuză orice altă sursă de informare („Presa minte”) alunecă încetișor, pas cu pas, aproape fără să-și dea seama, într-o fundătură. „Îți spun io!”, așa se numește fundătura. Dacă persoana e bogată sau/și influentă, își poate construi o „curte” de pupincuriști, de yesmen-i și de atârnători, care s-o aprobe; dar câți dintre noi avem șansa de a fi bogați? Și chiar dac-am fi, câți suntem dispuși să plătim un grup de milogi care să ni se uite-n gură?
Bref: suntem bombardați informațional. Să ne absolutizăm experiențele personale este o soluție, dar proastă. Să credem tot ce ni se spune este o soluție și mai proastă („Cine crede tot ce-i spui / Este vai de capul lui” – George Topârceanu). Să alegem din infosferă doar ce ne convine este o soluție egal de proastă – așa se nasc „bulele” din care e foarte greu să scapi, mai ales când nici nu vrei (eu, de exemplu, nu pot să scap din bula anti-PSD în primul rând pentru că nu vreau). Să ne călugărim – da, iată o soluție de forță! Soluția finală, ca să zic așa...Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
