1. Turneul european al președintelui Biden începe sub semnul unei târzii și, probabil, ultime speranțe. După cei patru ani mohorâți ai Erei Trump și după vreo două decenii de declin insidios al Vestului, începute -întâmplător sau nu- după atacul terorist devastator din 11 septembrie 2001, America se întoarce în Europa cu promisiunea reinventării Occidentului transatlantic. Scepticii vor spune însă, ca întotdeauna în asemenea încercări de revitalizare a unui sistem aflat într-o lungă pierdere de altitudine, too little, too late...
2. Între 10-16 iunie, la Cornwall, Londra, Bruxelles și Geneva, șeful executivului american va avea câteva oportunități importante de a lansa mesaje politice puternice în direcția regăsirii unității democrațiilor liberale occidentale împotriva tentativelor revizioniste ale regimurilor dictatoriale din Răsărit (China și Rusia) și de a schimba cursul evoluției ordinii mondiale. Această evoluție începuse să prefigureze de ceva vreme un transfer amenințător al „centrului de greutate” dinspre Occident spre Orient, pe fondul sfidării tot mai frecvente a regulilor internaționale ale ordinii liberale și neputinței Occidentului de a înfrunta decisiv această sfidare progresivă.
3. Faptul că primul turneu extern al noului președinte american are loc în Europa este o mișcare foarte inspirată a strategilor de la Washington, gândită pentru a face diferența. Acum patru ani, președintele Trump efectua prima sa vizită externă în Arabia Saudită (?!) și dădea un semnal prost de la început, lingușindu-se pentru a vinde armament unui regim criminal (să nu uităm crima odioasă comisă de regimul saudit asupra jurnalistului Jamal Khasoggi în clădirea consulatului din Istanbul, acoperită câțiva ani de Trump, până la denunțarea ei de către CIA și noua administrație americană), iar mai înainte, la preluarea mandatului de către președintele Obama în ianuarie 2009, activitatea diplomatică externă era deschisă tern dar convențional, cu o primă vizită în Canada vecină.
4. Prima vizită în Europa înseamnă în 2021 punerea pe primul plan a celor doi mari aliați ai SUA de dincoace de Atlantic, Uniunea Europeană și Marea Britanie. Cu acești doi aliați esențiali începe așadar America reconstrucția noului concept al Occidentului în secolul XXI, setând o agendă ambițioasă și pregătindu-se să înfrunte regimurile revizioniste ale Chinei și Rusiei.
5. Pachetul de evenimente politice concentrate în săptămâna în care președintele Biden se va afla în Europa este impresionant – Summit G7 la Cornwall, vizită de stat în Marea Britanie, Summit NATO și Summit UE-SUA la Bruxelles, respectiv Summit Biden-Putin la Geneva. În toate acestea, promisiunea este de a transmite mesajul lumii democratice unite în favoarea unei ordini bazate pe reguli internaționale și de a atenționa că SUA și aliații lor nu vor (mai) tolera abuzurile regimurilor autoritariste. Cum nu le vor mai tolera și ce vor face dacă sfidările vor continua? Încă nu știm.
6. Deși nu este foarte comentată deocamdată, aș mai adăuga pe lista evenimentelor relevante și un tête-à-tête cu președintele Erdoğan, în marja reuniunii NATO de la Bruxelles, care ar putea însemna o extraordinar de importantă relansare a relației turco-americane, după răcirea gravă instalată în urma tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, când regimul de la Ankara a acuzat vehement „complicitatea” și protecția pe care SUA ar acorda-o opozantului turc Fethullah Gülen. Revenirea Turciei, fie și doar ca politică externă, în tabăra Occidentului, ar însemna un câștig important pentru SUA în limitarea expansiunii influenței Rusiei în zona Mării Negre, dar și o oportunitate pentru regimul Erdoğan de a atenua criza economică prin care trece Turcia. Nu este întâmplător că președintele Biden l-a sunat pe președintele Erdoğan cu o zi înainte de a recunoaște oficial genocidul armean (în aprilie) iar reacția liderului turc a fost mult mai stinsă decât s-ar fi așteptat mulți, semn că i s-a promis o viitoare schimbare de abordare a relațiilor Washington-Ankara, dacă nu va inflama inutil relația în urma acestui gest al Casei Albe, care era o mai veche promisiune electorală. Iată, momentul acestei relansări se pare că a venit.
7. În cele șapte zile ale turneului european, vor fi revigorate practic toate componentele conceptului Occidentului democratic: strategică, politică, militară, economică, tehnologică, culturală și de mediu. Prin reactivarea formatelor G7, NATO, a parteneriatului SUA-UE și a câtorva relații bilaterale esențiale (SUA-Marea Britanie, SUA-Germania, SUA-Franța și SUA-Turcia), la care se adaugă și venirea în Europa (la G7, 11-13 iunie) a liderilor Japoniei, Canadei, Australiei, Indiei, Coreei de Sud și Africii de Sud -ultimii patru ca invitați nemembri G7 ai gazdei, premierul Boris Johnson - lumea democratică, grupată simbolic sub acoperișul Occidentului (într-un sens desigur mult mai larg decât cel pur geografic), se poate relansa spectaculos și poate insufla din nou încredere națiunilor componente. De la taxarea globală cu 15% a marilor companii transnaționale, o idee ce pare deja acceptată, până la reducerea emisiilor de carbon, un plan de vaccinare anti-COVID pentru țările sărace și o redresare economică post-pandemie sau intrarea NATO într-o nouă etapă a istoriei sale de succes, agendele pregătite abundă de oportunități și bunăvoință.
8. Să nu ne imaginăm însă că totul va decurge ușor iar interesele se vor (re)alinia de la sine. SUA și UE au evoluat pe direcții diferite în ultimele decenii, chiar dacă păstrează un trunchi comun al valorilor democrației liberale. Asertivitatea în creștere a Chinei și Rusiei ajută la reapropierea euro-americană dar, pe de altă parte, Franța în special își dorește un rol politic crescut în conducerea Alianței, ceea ce presupune că vor avea loc negocieri pentru recunoașterea unui „pilon european al NATO”, poate chiar cu cedarea istorică de către SUA a conducerii militare a trupelor NATO din Europa.
9. Includerea Chinei pe agenda NATO va conduce practic la un „NATO global”, adică un instrument strategic al SUA/Occidentului pentru apărarea ordinii internaționale, și la abandonarea vechii paradigme geopolitice din 1949, adică a Alianței create pentru apărarea colectivă a statelor din zona exclusiv „nord-atlantică” de amenințarea Uniunii Sovietice. Nu întâmplător, simțind riscul ca NATO să devină „global” pentru a fi contrapus expansiunii Chinei iar securitatea europeană să ajungă treptat în mâinile europenilor (Franței și Germaniei), diplomația de la București, împreună cu altele din regiune, presează acum, în ultimul moment, pentru creșterea prezenței militare americane în Flancul Estic. Dacă această prezență (permanentă) nu va fi crescută în următorii 1-2 ani, este greu de presupus că va mai crește vreodată, după ce o să ajungem să vedem NATO – poate chiar redenumit- acționând în zona Indo-Pacifică, de ce nu chiar în Taiwan. În schimbul obținerii comandamentului militar integrat în Europa al NATO, Franța ar putea accepta extinderea zonei de acțiune a Alianței dincolo de frontierele statelor membre (de la Vancouver la Incirlik), cu atât mai mult cu cât Parisul are, la rândul său, zone în Africa unde i-ar fi prins bine în anii trecuți un instrument mai puternic (de exemplu, în Mali). O asemenea schimbare paradigmatică imensă a NATO, dacă se va produce până în 2030, va trebui neapărat să clarifice chestiunea garanțiilor de securitate pentru statele din Flancul Estic al Alianței, pentru a nu avea sentimentul mixt că o problemă se rezolvă (creșterea și consolidarea NATO) dar apare alta, chiar mai mare și mai îngrijorătoare pentru noi: cine se presupune că va coordona în viitor punerea în aplicare a garanțiilor de securitate pentru România – SUA sau Franța? Nu e chiar totuna...
10. Din indiciile existente în spațiul public, se pare că turneul care începe astăzi a fost bine pregătit iar unele măsuri preliminare de captatio benevolentiae au fost deja adoptate, în schimbul altor înțelegeri care urmează să fie încheiate în aceste zile. Un exemplu de prefațare a turneului european al președintelui Biden este concesia majoră făcută de SUA Germaniei, prin renunțarea la sancțiunile impuse companiilor europene implicate în proiectul gazoductului ruso-german Nord Stream 2, renunțare care a suprins neplăcut pe mulți, inclusiv –sau în primul rând- pe președintele Ucrainei. Și acestuia i s-au promis însă compensații și o primire la Casa Albă luna viitoare, pentru a nu (mai) strica, prin interviuri și declarații în care își strigă dezamăgirea, atmosfera entuziastă din această perioadă. Și Ucraina trebuie așadar să primească ceva.

*

Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala

Detest clișeele și nu aș vrea niciun moment ca termenul „reinventarea Occidentului” să pară unul dintre acestea. E drept, am mai folosit expresia de câteva ori în ultimele luni, poate că au mai folosit-o și alți autori, dar pot confirma că eu cred cu adevărat în această formulă, dincolo de aparentul ei simplism.

Occidentul chiar ar putea fi reinventat pentru secolul XXI iar termenul reflectă cu destulă acuratețe ceea ce ar trebui să se întâmple cât mai curând, pentru ca lumea democrațiilor liberale să rămână unită și să-și apere supremația globală, câștigată după 1945 și reconfirmată din plin în 1989. Redefinirea de care vorbim ar presupune o dimensiune intelectuală și strategică nouă, la care să fie cuplate abordări, metodologii, resurse și instrumente concrete, capabile să operaționalizeze politici publice comune pentru zona politico-diplomatică, militară, economică, tehnologică, energetică, digitală, culturală/academică, a inteligenței artificiale și mediului înconjurător. Una din cauzele sfidării progresive a ordinii bazate pe reguli internaționale a fost și este convingerea Chinei și Rusiei că SUA și Occidentul nu mai au ce să le facă pentru a le opri, atâta timp cât războiul nu mai este o opțiune și este categoric respins de opinia publică din țările occidentale iar sancțiunile fie nu funcționează, fie au efect limitat.

Intrarea Chinei în ecuația pentru supremație mondială obligă practic lumea occidentală să se refondeze, desigur pe aliniamentele și temele unei noi agende, care să combine dimensiunile hard cu cele soft. Unii spun că acest semnal de alarmă, pe care l-a conștientizat oficial, printr-o declarație recentă explicită, președintele Biden, a sosit prea târziu iar China va prelua inevitabil conducerea economiei mondiale până în 2030.

Este oarecum paradoxal ca momentul înnoirii alianței transatlantice să fie asociat cu un președinte de 78/79 de ani, care face politică de peste 40 de ani. Și totuși, o explicație există. Progresismul președintelui Biden se face simțit mai degrabă în politicile interne, în timp ce politica sa externă este cea a unui politician american tradițional al Războiului Rece, atlantist, capitalist și sceptic față de capacitatea regimurilor dictatoriale ale Chinei și Rusiei de a deveni partenere de încredere ale SUA. Politica externă a președintelui Biden este categoric mai conservatoare decât a liderilor UE, aceștia din urmă fiind mult mai tentați de ridicarea sancțiunilor și îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, de parteneriatul economic cu China, de colaborarea cu Iranul, de acceptarea unor schimbări ale ordinii mondiale (de exemplu, autonomia strategică europeană, recunoașterea Palestinei etc.) și de nuanțarea principiilor competiției Marilor Puteri.

Pentru România, în momentul de față, tonul ferm și temele mai ascuțite și mai combative ale politicii externe americane, care consideră Rusia și China rivale sistemice, sunt mult mai convenabile și mai asiguratoare decât ambițiile suveraniste și neutre ale „motoarelor” Uniunii Europene, care par oricând dispuse să abandoneze Europa de Est în brațele Rusiei. Totuși, un element suprinzător și încurajator este politica externă fermă pro-occidentală, pro-NATO și anti-colaboraționism cu China și Rusia, a partidului Verzilor din Germania și a liderei Annalena Baerbock, care are șanse tot mai mari de a deveni cancelar sau vicecancelar după alegerile din 26 septembrie.

Suntem, așadar, relativ optimiști. Să nu avem însă așteptarea ca acest turneu de o săptămână să rezolve toate problemele unui declin al relației transatlantice care durează de aproape 20 de ani, de la refuzul franco-german de a susține intervenția militară americană din Irak, în 2003. Domnul Macron se pregătește de alegerile prezidențiale care vor avea loc peste doar 10 luni, tocmai a primit o palmă când făcea o baie de mulțime (ridicolul situației este că gestul atacatorului a fost văzut și salutat ca o răzbunare meritată și de către progresiștii/socialiștii care îi denunță neoliberalismul capitalist și de către naționaliștii care îi critică europenismul), așa că va trebui să compenseze prin a se arăta zilele acestea bărbat de stat puternic și ferm, ieșind în evidență printr-un discurs critic și revendicativ față de NATO. Vom supraviețui însă și acestui mic/nou puseu suveranist, știind că domnul Macron va juca la alegerile care urmează pe cartea unui neogaullism cu care, dacă nu ești cumva socialist cu carnet roșu, știi sigur că nu dai greș în politica franceză.

Necunoscuta acestui turneu o constituie deocamdată Summitul Biden-Putin din 16 iunie, de la Geneva. Pentru că nu avem în acest moment suficiente indicii despre agenda discuțiilor (în afara poveștii cu echilibrul strategic pe care o tot vântură partea rusă, pentru a-și da importanță la nivel global), ne abținem de la comentarii care ar putea fi doar speculații. Vom vedea și vom analiza ulterior. În opinia mea, un asemenea summit – cam pripit și puțin riscant- poate să iasă ori foarte bine, ori foarte rău. Bun, Biden nu este Borrell, are experiență solidă, dar nici surprizele a la russe nu sunt de neglijat.

De prestația stilistică, regia de spectacol și succesul de imagine al președintelui Biden în Europa, în această săptămână, vor depinde multe în percepția europenilor, în anii care vin. Sper că aici lucrează specialiști dintre cei mai buni, americani și europeni. Trebuie să iasă totul bine! Nu va fi „obamamania” și frenezia cool din 2009-2010 (este, la urma urmei, o diferență de carismă semnificativă și una de vreo 30 de ani între vârsta celor doi la momentul primelor lor vizite prezidențiale în Europa), dar va fi relativ bine și acum.

Când vom evalua rezultatele acestui turneu, vom ieși cel mai probabil pe plus, cu câteva direcții politice promițătoare în relația transatlantică. Desigur, vom avea una sau două Declarații comune în cheie optimistă și încrezătoare, una de la NATO (14 iunie) și una de la Summitul SUA-UE (15 iunie). Vom avea promisiuni și angajamente generoase. Vom pune pe listă priorități din zona democrație/front comun împotriva regimurilor autoritariste, facilitarea schimburilor comerciale și a investițiilor (încă suntem departe de un Acord de Liber Schimb, dar va veni și această idee), tehnologii avansate, mediu, poate și energie. Acestea vor fi temele mari.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro