Serge Moscovici, binecunoscut nu doar în Franța în calitatea lui fundamentală de ilustru om de știință, de psiholog, de teoretician al ecologiei politice, de cercetător al influenței exercitate de minorități asupra majorităților, avea să șocheze în 1997 lumea literară franceză prin cartea Chronique des années égarées, publicată la reputata editură Stock.
La vârsta în care alții exersează l’art d’être grand père, Serge Moscovici, născut în 1925 la Brăila, membru trecător al PCR, care a avut inteligența de a se dezvrăji mult mai rapid decât alții, stabilit din 1948 la Paris, după un aventuros voiaj prin Europa, își povestea copilăria, adolescența și primii ani ai tinerețe consumați într-o lume marcată de antisemitism și persecuții rasiale. Cartea a fost tradusă prompt și în românește de Magda Jeanrenaud și a apărut în 1999 la editura ieșeană Polirom.
Stins din viață în 2014, Pierre Moscovici mai încercase, în ultimii săi ani, să pregătească o surpriză pe care moartea l-a împiedicat să o ducă până la capăt. Continuarea scrierii autobiografiei, prin rememorarea primilor anilor petrecuți la Paris. Ani de construcție personală, de încercare nu întotdeauna reușită de vindecare a rănilor, de sărăcie cruntă. Dar și ani ai prieteniei, îndeosebi cu Isac Chiva și cu marele poet Paul Celan ca și cu viitorul sociolog de factură marxiană al literaturii, Lucien Goldmann. Ani ai unor întâlniri decisive, salvatoare cu Daniel Lagache și Alexandre Koyré, ani ai peregrinărilor atât pe malul stâng și pe malul drept al Senei. Și, mai cu seamă, ani ai luptei cu profeția devastatoare “n-ai să reușești nimic în viață”.
Din păcate, Pierre Moscovici nu a avut răgazul de a scrie decât o formă, hai să-i spunem brută, a cărții plănuite. A lăsat mai bine de 200 de dosare pline cu note. Scrise în vreo șapte sau opt limbi. Dosare adăpostite de un dulăpior, dosare regăsite de urmașii lui, Pierre și Denis Moscovici, și pe care Alexandra Laignel-Lavastine a avut încăpâțânarea de a le descifra, citi, pregăti în vederea publicării. Așa se face că în anul 2019 apărea în Capitala Franței cartea Mon après-guerre à Paris. Chronique des années retrouvées, cu un text stabilit , prefață și note de Alexandra Laignel-Lavastine și o postfață de Pierre și Denis Moscovici (Editions Grasset &Fasquelle). Doi ani mai târziu cartea va fi tipărită în excelenta traducere românească a aceleiași Magda Jeanrenaud, firesc, tot la Polirom. Titlul ales de traducătoare este După război la Paris. Cronica anilor regăsiți.
Așadar, tânărul Ștrul-Herș Moscovici, nepotul lui Ilie Moscovici, nume de care este legată istoria doctrinei socialiste în România, avea să ajungă la Paris, în ianuare 1948. După experiența terifiantă a persecuțiilor etnice și a umilințelor de tot felul pe care le-a suferit în vremea dictaturii antonesciene pe care nu o socotește nici mai bună, nici mai îmblânzită, nici mai umanizată după 1943. Da, Mareșalul mai schimbase câte ceva, dar o făcuse ca urmare a unui calcul ce ținea de aproximarea evoluțiiilor deloc încurajatoare de pe front. Sunt în carte numeroase analepse, consistente, dureroase exerciții de memorie, recuperări ale unui coșmar ce s-a consumat aievea, analepse ce întăresc, confirmă mărturiile lui Mihail Sebastian, din deja celebrul lui Jurnal, dar și cele ale lui Paul Cornea din cartea Ce a fost- Cum a fost (Dialoguri înte profesorul Paul Cornea și Daniel Cristea-Enache).
De altfel, Serge Moscovici avea să refuze cu încăpățânare orice împăcare cu țara sa de baștină ca și orice invitație de revenire temporară în România.
Viitorul expert în psihologie socială va avea o trecere fulgurantă prin Partidul Comunist din România, va înțelege mult mai repede ca alții că ceva e în neregulă și acolo, și la Moscova, și în esența planurilor lui Stalin. Între oferta de a merge fără probleme în Capitala primei țări comuniste din lume și riscul de a părăsi în condiții cvasi-ilegale țara spre a ajunge la Paris, Strul-Herș Moscovici va alege riscul.
Nu, la Paris tânărul brăilean nu va avea parte de comitete de primire, ci de sărăcie lucie, de camere sordide de hotel, întotdeauna mici, cu mobile vechi, șchioape, dar veșnic înzestrate cu oglinzi, de munci chinuitoare, de bizara obligație de a justifica în permanență de ce a părăsit România stalinistă, de ceea ce el însuși numește „conștiința împăcată și supradilatată a intelectualilor comuniști”. Condiția de evreu a fost și aici pe mai departe o piatră de moară, amplificată de condiția lui și a multora dintre prietenii lui de refugiați din Est. Căci în acei ani, și chiar și după 1956, cum scrie Serge Moscovici, „în mediile intelectuale pariziene, a fi un refugiat din Europa de Est era totuna cu o crimă de înaltă trădare, deoarece noi fugiserăm de socialismul real, altfel spus de raiul pe pământ”. Moscovici atrage atenția - și câtă dreptate se va dovedi că are- că Franța nu s-a vindecat nici de înclinațiile semite, nici de iluzia comunistă, de ceea ce azi numim negaționismul de stânga.
Care noi? În primul rând, Isac Chiva și Paul Celan, prietenii făcuți în Capitala Franței. Și ei evrei din România, și ei socotiți o bună bucată de vreme drept lozuri păguboase, ambii având parte de portrete generoase, afectuoase, adevărate elogii ale prieteniei. Celor doi li se va alătura pentru o vreme Lucien Goldmann și el portretizat cu maximă acuitate. Elogiul prieteniei făcut în După război la Paris i se va asocia un admirabil exercițiu de recunoștință pentru cei ce l-au călăuzit pe Serge Mocovici pe calea științei. Deja menționații cu Daniel Lagache și Alexandre Koyré.
Există în cartea apărută la Polirom câteva fotografii ale lui Serge Moscovici. Toate îl înfățișează drept un bărbat tânăr, înalt, atrăgător. De unde și ceea ce autorul cărții numește „înșelătoarea mea reputație de Don Juan”.
Ultimul capitol al volumului este povestea începutului iubirii lui Serge Moscovici pentru Marie, cea care îi va deveni soție. Capitolul poate fi înțeles și ca un fel de contrapunct la considerațiile poate ceva mai aride despre felul în care autorul a înțeles știința, psihologia, cercetarea.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
