Un nou tipar de guvernare pare să se fi impus în numele siguranţei colective: administrarea statelor prin recursul la stări excepţionale. Numele lor poate varia, maniera în care sunt redactate actele normative poate fi diferită, dar, dincolo de toate acestea, o nouă normalitate este pe cale să fie acceptată ca parte din cotidianul societăţilor democratice.
Căci, în termeni constituţionali, bilanţul pandemiei nu poate fi separat de această consacrare aproape unanimă a stărilor excepţionale ca instrument legal rezervat statelor. Ceea ce era, până în 2020, o reacţie provocată de ameninţări teroriste sau de dezordini civile, este transformat în mecanismul uzual pe care sunt obligaţi să îl accepte cetăţenii. Contractul pe care se întemeiază societăţile este reformulat radical, graţie permanentizării stărilor excepţionale.
Şi poate că semnul cel mai neliniştitor al acestei evoluţii care se petrece sub ochii noştri este absenţa unei dezbateri autentice în marginea rolului şi semnificaţiei lor. Este ca şi cum adoptarea, la iniţiativa puterii executive şi cu consimţământul parlamentelor, a stărilor excepţionale ar fi alternativa la haos, la moarte şi la panica generalizată. Statele prezintă stările excepţionale ca pe garanţia cea mai puternică a supravieţuirii colective.
Dar ceea ce avocaţii stărilor excepţionale prelungite indefinit uită să menţioneze, în numele raţiunii de stat, este efectul de erodare a libertăţilor şi a constituţionalismului. “Normalizarea” stărilor excepţionale devine calea prin care întreg eşafodajul constituţional este subminat. Puterea executivă utilizează, invariabil, stările excepţionale ca pe ocazia de a interveni în zone care nu îi erau rezervate tradiţional. Puterea executivă se serveşte de stările excepţionale pentru a legifera, în baza abilitării acordate de legislativ. Puterea executivă sfârşeşte prin a reglementa, cu abuz de minuţiozitate şi de detalii, conduita zilnică a cetăţenilor.
În acest mod insidios, legitimat prin apelul la siguranţă şi întărit prin permanenta evocare a fricii pandemice, stările excepţionale remodelează peisajul juridic al societăţilor noastre. Restrângerile, iniţial temporare, sunt extinse fără ca un termen clar să fie indicat. Relaxările şi concesiile sunt circumstanţiale, de vreme ce stările excepţionale permit revenirea la măsuri restrictive, în orice moment. Firescul vieţii este situat sub ameninţarea unei săbii a lui Damocles. Bunăvoinţa statului este cea de care libertăţile individuale au ajuns să depindă.
Pentru ca ordinea constituţionalismului să poată dura este nevoie ca stările excepţionale să fie redate menirii lor originare. Ele trebuie să fie înţelese doar ca paranteze dramatice şi necesare în ultimă instanţă în viaţa unei comunităţi: încadrate atent, ele nu se pot extinde dincolo de limitele lor legitime.
