Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Muntenegru, la răscruce de vânturi (I)

de Anđela Petković, Iulian Mareș     Contributors.ro
Luni, 31 mai 2021, 21:56 Actualitate | Opinii


Iulian Mares
Foto: Arhiva personala

Luna aprilie a anului curent a adus un moment de revigorare a relației dintre România și Muntenegru, două fiind reperele notabile care au survenit într-un scurt interval de timp: la 15 aprilie, Đorđe Radulović, ministrul muntenegrean al Afacerilor Externe a participat la conferința[1] EUXGLOB 2021 – The New Transatlantic Relations and the Perspectives of the Global Order organizată de Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar la 19 aprilie Matei Viorel Ardeleanu, ambasadorul României la Podgorica a avut o întâlnire[2] cu Zorka Kordić, Negociator Șef al Muntenegrului pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Contextul în care au survenit aceste două repere este complex și are o dinamică imprevizibilă. De aici, derivă riscul ca relevanța lor să fie diminuată, dacă nu ar fi așezate într-un tablou complet, compus de evenimentele recente din Muntenegru, de prioritățile politicii externe românești, de situația regională din Balcani și de tendințele pro sau contra extindere la nivel european. Sigur, toate aceste coordonate nu pot fi surprinse într-un singur cadru, dar pot fi extrase observații utile din perspectiva dezideratului muntenegrean al aderării la Uniunea Europeană, postură în care s-a aflat și România nu cu mult timp în urmă.

Noua politică externă muntenegreană

Obiectivele politice asumate de Podgorica în istoria recentă a țării au urmat o succesiune derivată din dimensiunile reduse ale țării: mai întâi, păstrarea timp de 14 ani a unei reminiscențe iugoslave, prin Uniunea Serbia și Muntenegru, după care a urmat redobândirea independenței[3], reușită în anul 2006. Aderarea la NATO a fost reușită în 2017, iar termenul cel mai optimist pentru aderarea la Uniunea Europeană este anul 2025.

Đorđe Radulović ocupă funcţia de ministru din decembrie 2020 şi face eforturi să accelereze procesul de aderare la UE, dovadă fiind programul său de deplasări externe. A efectuat vizite oficiale la Berlin[4] în ianuarie, la Budapesta[5] în februarie, la Atena[6] și la Paris[7] în aprilie. S-a întâlnit la Podgorica cu omologul slovac, Ivan Korcok[8], în februarie și cu omologul italian, Luigi di Maio[9], în martie. Apropierea țării sale de Uniune este, cu certitudine, principalul obiectiv al mandatului pe care și l-a asumat, dar, deloc surprinzător, același obiectiv îl obligă pe ministrul muntenegrean să acorde egală atenție relațiilor cu statele vecine.

Ca dovadă stă faptul că Đorđe Radulović a lansat, la doar o lună după numirea sa la conducerea ministerului, un proiect de politică externă numit „Zero probleme cu statele vecine”[10], în centrul căreia se regăsește problematica relație bilaterală dintre Muntenegru și mai marele stat vecin, Serbia, dar nu numai. În mod cert, acest proiect își are originea în situația demografică ce caracterizează societatea muntenegreană, în care niciunul dintre grupurile etnice nu poate revendica singur o poziție de majoritate absolută[11]. Conform recensământului din 2011, etnicii muntenegreni au o proporție de 44,98%, etnicii sârbi de 28,73%, bosniacii de 8,65%, albanezii de 4,9%, croații de 0,97%, la care se adaugă un procent de 3,31% care s-au declarat musulmani[12].

Muntenegru are o situație aparte: dobândirea statului de membru al NATO și, pe viitor, de membru al UE constituie pentru Podgorica garanția păstrării intacte a însăși suveranității sale în raport cu Serbia, fiind evident faptul că Belgradul își consideră vecinul mai mic un stat vasal, dator să arate dragoste frățească.

De altfel, la Podgorica a existat mereu temerea unei lovituri de stat dirijate de la Belgrad prin intermediul forțelor pro-sârbe din Muntenegru, prima tentativă[13] fiind semnalată în 1999, iar o a doua tentativă[14] în 2016, cea din urmă având și un aport din partea Rusiei. Un ecartament de aproape 20 de ani, așadar.

Singura controversă care a însoțit acest spectru al ingerinței armate sârbești a ținut de veridicitatea lui, având în vedere că acuzațiile aferente au emanat de fiecare dată dinspre piramida de putere construită de Milo Đukanović, liderul de facto și de iure pe care l-a avut țara, omul care a orientat Muntenegru decisiv spre Vest și căruia, inerent, teza unui vecin ostil i-a servit ca justificare pentru a rămâne la conducere timp de trei decenii.

În aceleași trei decenii, forțele politice pro-sârbe din Muntenegru au așteptat conjunctura favorabilă pentru accederea la putere, ceea ce s-a întâmplat odată cu alegerile parlamentare din august 2020. Prin urmare, e lesne de anticipat că acestea vor recurge la stârnirea sensibilităților etnice pentru a-și conserva victoria, chiar cu prețul de a da foc Romei, metaforic spus.

Nu este o presupunere exagerată. Un studiu de caz publicat de Universitatea Cambridge în 2018 cu privire la perioada de tranziție post-comunistă a Cehoslovaciei și a Uniunii Serbia și Muntenegru a constatat că, în cele două exemple de uniuni statale, strategia cea mai solidă prin care politicienii și-au asigurat sprijinul electoral a fost zgândărirea sensibilităților etnice ale populației[15]. Este esența politicii pe care au promovat-o lideri sârbi precum Slobodan Miloșevici și Radovan Karadžić, dar și președintele croat Franjo Tudjman, cu consecințele cunoscute.

Politica internă la Podgorica

Scrutinul electoral de anul trecut din Muntenegru a deschis o Cutie a Pandorei. Partidul Social Democrat, controlat de Milo Đukanović, a pierdut majoritatea parlamentară pentru prima oară, dar cel în cauză este în continuare președintele țării. În Parlament, au acces tot pentru prima oară formațiuni politice având o agendă pro-sârbă fățișă. Exemplul cel mai ilustrativ este dat de Milan Knežević, lider al partidului Frontul Democratic: în 2016, a luat parte la tentativa de lovitură de stat în care au fost implicați și doi ofițeri de informații ruși, în 2019 a fost condamnat la cinci ani de închisoare[16] pentru aceste fapte ale sale, iar în 2020 a revenit în Parlamentul de la Podgorica, fiind membru în Comisia pentru relații internaționale și emigranți[17], cea care avizează[18] ambasadorii muntenegreni trimiși în străinătate.

Așadar, realitatea „de la firul ierbii” este brutală și, fără îndoială, are legătură cu progresele sau stagnările înregistrate de Muntenegru pe drumul său către aderarea la UE. Ambasadorul muntenegrean la București, Goran Poleksić, spunea clar în octombrie 2020 faptul că în țara sa există „forțe de extremă dreapta care sunt împotriva statutului de membru al NATO și care sunt interesate să încetinească avansul țării spre Uniunea Europeană”[19]. Cine sunt aceste forțe? În evaluarea think-tank-urilor de la Washington, forțele politice de dreapta sunt identificate în alianța „Pentru Viitorul Muntenegrului”, condusă de Frontul Democratic, a cărei orientare este pro-sârbă și pro-rusă și care beneficiază fățiș de susținerea Bisericii Sârbe Ortodoxe din Muntenegru[20].

Actualul guvern muntenegrean nu este omogen sub aspectul agendei după care funcționează. Dimpotrivă, se distinge imaginea unor miniștri având preocupări diferite, pe care premierul conațional caută, mai mult sau mai puțin convins de necesitate, să-i reconcilieze. Ca și la București, puterea executivă aparține în prezent unei coaliții de guvernare formată strict pentru a înfrunta un adversar comun, nu bazată pe afinități ideologice. În cazul Muntenegrului, acest adversar comun este piramida de putere construită timp de 30 de ani de către președintele Milo Đukanović.

Din păcate, două episoade consumate recent la Podgorica indică începutul unei etape de zgândărire a sensibilităților etnice, iar o cercetare publicată în 2019 de Facultate de Științe Politice a Universității din Belgrad dă cheia de interpretare a situației.

Cercetarea respectivă a evaluat „distanța etnică în Muntenegru la 10 ani după dobândirea independenței”[21], utilizând scara distanței sociale Bogardus. Concluziile sunt deosebit de relevante, mai ales prin corelație ulterioară cu alți indicatori. Astfel, s-a constatat că distanța etnică a crescut între 2013 și 2018, anii luați ca puncte de referință, tendința fiind imprimată de variabilele politice și contextul regional general. Mai precis, etnicii albanezi și cei bosniaci s-au îndepărtat de etnicii muntenegreni și cei sârbi, în timp ce ultimele două grupuri etnice au rămas apropiate.

Aceeași cercetare a luat în considerare strânsa corelație între factorul politic și factorul etnic, specifică regiunii ex-iugoslave, precum și experiența istorică înregistrată de Muntenegru în mod particular, ca cel din urmă stat al federației iugoslave care s-a desprins de Serbia și ținându-se cont de fragila majoritate etnică pe care o au muntenegrenii în propriul stat.

Astfel, cât timp opțiunea politică la Podgorica a fost să rămână alături de Serbia, etnicii muntenegreni și sârbi au format o „majoritate etnică combinată”. Odată cu afirmarea aspirației la independență spre finalul anilor ‘90, a apărut însă „o alianță informală între muntenegreni și minoritățile non-sârbe”. În rezumat, polaritatea etnică în Muntenegru a fost dată în realitate de un azimut politic, suprapus pe două constante: distanța etnică redusă dintre muntenegreni și sârbi, dar și caracterul multietnic al societății muntenegrene în ansamblul ei.

La intersecția politicii interne cu politica externă, stă concluzia anticipativă că aderarea Muntenegrului la Uniunea Europeană este de natură să consacre caracterul multietnic al țării și să scrie epitaful majorității combinate sârbo-muntenegrene.

Genocidul care nu e genocid

În parcursul european al Muntenegrului, domeniul justiției este cel mai atent urmărit de la Bruxelles. Ori, la Podgorica, noul guvern îl are ca ministru al Justiției și pentru Drepturile Omului și ale Minorităților pe Vladimir Leposavić, anterior consilier juridic principal al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Muntenegru, susținut în această funcție de același Front Democratic[22], chiar dacă formal nu face parte din acest partid.

În luna martie a anului curent, practic la doar trei luni de la investire, ministrul în cauză a fost protagonistul unui scandal ce denotă prioritatea pe care o acordă electoratului muntenegrean pro-sârb și mai puțin avansului pro-european al țării. Concret, Vladimir Leposavić și-a exprimat public dubiile pe care le are cu privire la caracterul de “genocid” al masacrului de la Srebrenica și legitimitatea Curții Penale Internaționale de la Haga[23].

După cum era de așteptat, declarațiile sale au provocat reacții de protest din partea Uniunii Europene, a mai multor state europene și SUA, la presiunea cărora premierul muntenegrean Zdravko Krivokapic a afirmat că va încerca demiterea ministrului Justiției, deși îi lipsește susținerea parlamentară pentru o astfel de decizie. Și Vladimir Leposavić și-a nuanțat declarațiile, insistând că ceea ce a spus inițial a fost scos din context și că nu contestă dimensiunea tragediei de la Srebrenica, dar nici nu consideră că există motive pentru a demisiona.

Relevantă este reacția ambasadorului german de la Podgorica la declarația făcută de ministrul muntenegrean al Justiției – și a exprimat îngrijorarea cu privire la direcția pe care se află în prezent Muntenegru, ca stat și ca societate[24]. În traducere, declarația respectivă a echivalat cu tragerea frânei de mână în mers, cu riscul de schimbare violentă a direcției.

Marja limitată de acțiune pe care o au forțele pro-europene din cadrul coaliției guvernamentale e reflectată de ceea ce a declarat premierul muntenegrean Zdravko Krivokapić cu ocazia unei recente întâlniri avute cu președintele Consiliului de Miniștri al Bosniei și Herțegovinei, Zoran Tegeltija. În contextul menționat, partea bosniacă a adus în discuție un proiect de rezoluție privind genocidul de la Srebrenica care ar fi trebuit adoptat la nivelul Parlamentului muntenegrean. Răspunsul dat de Zdravko Krivokapic a fost că nu știe dacă aceasta va mai fi adoptat, deoarece guvernul pe care îl conduce nu influențează deciziile Parlamentului și că o astfel de rezoluție a fost parțial adoptată, sub forma unei Declarații formulate în anul 2009. Mai explicit de atât, premierul muntenegrean a spus: “nu va suparați pe mine, dar trebuie să spun că cel mai rău lucru care se întâmplă în regiunea noastră este faptul că suferințe și prejudicii ireversibile provocate familiilor care au fost victime ale genocidului de la Srebrenica sunt folosite din nou astăzi în scopuri politice”.[25]

Cetățenii care nu sunt cetățeni

În 1999, la Washington se considera că Muntenegru e un “caz special”[26], pentru simplul fapt că Milo Đukanović refuzase cu doi ani în urmă să se alăture forțelor armate iugoslave trimise în Kosovo de Slobodan Miloșevici. După 20 de ani, acest stat din Balcani chiar a ajuns să fie un caz special, prin intersectarea compoziției sale etnice cu migrația determinată de factorii economici. Astăzi, e o țară care are două diaspore: una muntenegreană, răspândită în Europa, Canada și SUA, dar și o alta sârbă, aflată între granițele muntenegrene. Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2521 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by