O schiță în 12 puncte a capacității și instrumentelor ordinii liberale de răspuns la agresiuni, cu o primă evaluare a reacției UE în relația cu regimul terorist din Belarus, protejat de Moscova:
Valentin NaumescuFoto: Arhiva personala
- De la anexarea Crimeei încoace, deși au trecut șapte ani, dilema susținătorilor de pretutindeni ai ordinii liberale, deopotrivă cea internațională (ordinea globală bazată pe reguli internaționale și valori liberale) cât și cea internă (democrația liberală, atacată din interior), nu numai că nu s-a rezolvat, dar s-a adâncit: cum poate răspunde convingător și descurajant lumea liberă la agresiune, fără să devină ea însăși războinică și autoritară, cum își poate apăra eficient supremația, regulile și valorile, fără utilizarea măsurilor ferme și, în ultimă instanță, chiar a forței împotriva agresorilor externi și interni?
- Este oare acest balet diplomatic de astăzi suficient de convingător și descurajant pe termen lung? Ar putea ideea dreptului internațional, a sancțiunilor sau a statului de drept, atât de des invocată, să stăvilească ascensiunea autoritarismului și populismului anti-liberal, sau este doar procrastinare și o iluzie comodă a abordărilor liberale, o „adormire a conștiințelor”, în umbra cărora agresorii, manipulatorii și autocrații devin de la un deceniu la altul tot mai puternici și mai îndrăzneți, până când confruntarea decisivă pentru o nouă ordine politică va deveni inevitabilă?
- Dreptul internațional este sfidat tot mai des de regimurile dictatoriale și autoritariste, împingând ordinea liberală globală în pragul unei crize structurale și existențiale. China, Rusia, Belarus, Coreea de Nord, Venezuela, Iran sunt câteva dintre cele mai notorii și mai vizibile exemple de sustragere sistematică de la ordinea bazată pe reguli internaționale și valori liberale, fără ca răspunsul Occidentului, în ultimele două decenii prea moale și lipsit de instrumente eficiente, să le pună în situația de a renunța la politicile sfidării, pentru a respecta regulile de conduită internațională și a reda totodată libertatea și drepturile propriilor cetățeni. Lipsa instrumentelor tari de intervenție și criticarea internă până la atrofiere a celor tradiționale (hard power), din motive ideologice, par să devină obstacole tot mai serioase în calea apărării sistemului internațional guvernat de reguli.
- La o privire mai atentă, se poate observa că amenințările nu sunt prezente numai în afara spațiului occidental. Inclusiv în UE, considerată „templul democrației liberale” din întreaga lume, tolerarea îndelungată a retoricii ultranaționaliste, a sfidării regulilor comunitare și chiar a abuzurilor asupra statului de drept și valorilor europene, a făcut posibilă apariția primului regim extremist, autoritarist-iliberal, șovin și revizionist din Uniunea Europeană (evident, Ungaria), un regim care a deschis larg porțile intereselor anti-occidentale ale Chinei și Rusiei. Dacă Viktor Orbán câștigă din nou alegerile în primăvara viitoare, Bruxelles-ul se poate gândi deja în mod necesar și realist la excluderea (temporară sau definitivă) a Ungariei din Uniune, așa cum premierul Olandei a menționat deja ca variantă anul trecut[1]. Chiar dacă astăzi așa ceva pare de neconceput, o soluție politică și tehnică se găsește întotdeauna, dacă este nevoie.
- Occidentul nu numai că este pe punctul de a pierde controlul sistemului internațional și uneori chiar asupra propriilor sisteme politice și democrații liberale, dar prin retorica ideologică anti-sistem, anti-capitalistă și auto-criticistă își sapă singur groapa și se dezarmează cu idioată candoare în fața agresorilor anti-liberali externi și interni. Aceștia din urmă, fără a le spune măcar un „mulțumim pentru naivitatea voastră”, se pregătesc să le tragă la momentul potrivit un glonț în ceafă, ca pedeapsă finală pentru că i-au lăsat să crească în curtea lor și uneori i-au hrănit din propriul buzunar. Instalarea la putere a partidelor fasciste și comuniste în secolul XX, partide care au distrus imediat democrațiile care le-au lăsat să trăiască în deceniile precedente și apoi au împins lumea în războaie și ocupații, ar trebui să fie lecția de neuitat a istoriei. Dar știm deja că nu există lecții ale istoriei.
- Dilema de mai sus a devenit de-a dreptul paradigmatică în politica actuală. Guvernele, cetățenii (votanții) și modelele de gândire de extracție liberală refuză aproape instinctiv războiul și utilizarea forței, considerându-le perimate. Viziunea pacifistă a lumii liberale occidentale domină categoric procesul decizional, și este bine, în esență, că este așa. Dar asta creează alte probleme, așa cum vedem că se acumulează în sistemul internațional. După eșecul de imagine al campaniei militare americane din Afganistan și Irak, de acum 20 de ani, opinia publică din SUA și din UE pare că nu mai are „nicio treabă” cu dictatorii și regimurile abuzive sau cu facțiunile teroriste din alte părți ale lumii. Nu mai interesează în mod semnificativ aceste lucruri, ci doar criticile interne vehemente la adresa propriilor regimuri democratice liberale, din perspectivă anti-globalistă/naționalistă sau anti-capitalistă/socialistă. Nimeni în lumea liberă nu mai vrea să lupte efectiv, nimeni nu mai vrea să plece la război, nici măcar contra unui agresor evident și tot mai periculos (oricare ar fi el) care sfidează regulile, intimidează, hărțuiește, abuzează sau chiar agresează în mod direct, pe plan intern sau extern. Suntem tentați să credem mai degrabă că a ne înțelege cu agresorul și eventual a face afaceri cu el pentru a-l calma (strategia împăciuitoristă sau appeasement) este o bună metodă de a ne salva confortul și modul de viață. Poate că funcționează pe termen scurt. Pe termen lung, sigur nu aceasta este soluția.
- Orice guvern care ar sugera că și-ar trimite trupele să lupte în război, fie și pentru a se opune unui agresor/dictator care amenință pacea și securitatea globală sau regională, ar pierde imediat alegerile. „The hawks”, ulii democrațiilor și relațiilor internaționale guvernate de reguli universale, nu mai sunt la modă, odată cu declinul neoconservatorilor lui Bush.Regimurile autoritariste și dictatoriale știu bine că Occidentul nu mai poate lupta și că se teme de război. Nu pentru că nu ar putea să-l poarte cu succes, din punct de vedere militar, economic și tehnologic. Refuzul este atât de ordin cultural (cultura politică a societăților occidentale s-a schimbat, războaiele cu rezultat incert, migrația orientală masivă și impregnarea cu idei stângiste schimbând masa critică) cât și de ordin politic/electoral, ținând de starea de spirit a majorității alegătorilor, tot mai atrași de confortul vieții materiale și tot mai puțin pătrunși de (reale sau închipuite) „datorii patriotice”. Debarcarea aliaților pe plaja Omaha în Normandia pare dintr-o altă lume. Președintele Trump a și spus că soldații americani care au murit în Vietnam „au fost niște fraieri”. În schimb, acești cetățeni și alegători sunt tot mai critici și mai revoltați cu privire la instituțiile și politicile guvernelor lor, deși trăiesc în țările cu nivelurile de viață cele mai ridicate din lume.
- Teama de a confrunta direct agresorul, teama de opinia publică pacifistă și de pierderea funcțiilor îi paralizează pe liderii occidentali, făcându-i să predea cuminți cheile inițiativei politice în sistemul internațional -și chiar pe plan intern- revizioniștilor de la Beijing sau Moscova și adepților lor. Momentul internațional aduce tot mai mult cu tensiunea din 1938, când liderii occidentali au fluturat bucuroși și naivi acordul cu Hitler obținut la München, crezând că au scăpat ușor, doar cu trădarea micii Cehoslovacii pentru o iluzorie „pace de 1000 de ani”. Nu a fost așa. De scăpat au scăpat doar după ce l-au înfruntat și l-au învins.
- Se poate contraargumenta că până acum nu a fost cazul ca ordinea liberală să fie apărată prin măsuri ferme sau prin forță. Deși... Când Rusia a invadat Georgia în 2008, s-a considerat că era începutul crizei financiare și nu era treaba Vestului. Când Rusia a anexat Crimeea în 2014, s-a spus că Ucraina nu este în NATO iar sancțiunile împotriva regimului Putin vor rezolva de la sine problema. Când separatiștii ruși din Donbas au doborât un avion malaezian cu 300 de pasageri civili la bord, s-a acceptat că a fost o greșeală neintenționată. Când Coreea de Nord și-a dezvoltat armament nuclear și a tras rachete peste teritoriul Japoniei, s-a spus că nu se poate face nimic, că regimul comunist de la Phenian este sub protecția Chinei. Când Rusia a intervenit în alegerile din SUA în 2016 și a alimentat în mediul online tabăra pro-Brexit, sau când alimentează constant fabricile de troli, conspiraționismul anti-occidental și dezinformarea prin fake news, s-a spus că libertatea de exprimare este fundamentală iar Internetul nu poate fi cenzurat, că oricine poate să scrie orice. Când aceeași Rusie a otrăvit/ucis foști agenți ruși chiar pe teritoriul Marii Britanii, s-a spus că e o afacere pur rusească și nu e treaba Occidentului. Când China își trimite avioanele deasupra Taiwanului sau pune stăpânire pe insule din Marea Chinei de Est sau pretinde control asupra unor zone din Marea Chinei de Sud, se spune că nu a murit nimeni din asta și sunt doar exerciții de imagine, că nu e problema noastră. Când însă dictatorul Lukașenko dintr-o țară mică a deturnat un avion al unei companii irlandeze și l-a forțat să aterizeze la Minsk pentru a aresta un opozant politic, se discută, în sfârșit, despre „organizarea unui răspuns puternic”. De ce? Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
