În seara zilei de 26 iulie 1956, într-un discurs rostit la Alexandria, Gamal Abdel Nasser a anunţat public naţionalizarea Canalului Suez. Decizia preşedintelui egiptean – ales în acea funcţie cu doar o lună de zile înainte – a fost foarte criticată la Londra şi Paris, iar reacţiile politico-militare ale Marii Britanii, Franţei şi Israelului apărute după acea hotărâre au condus la invadarea Egiptului de către unităţile militare israeliene (29 octombrie 1956), britanice şi franceze (5 noiembrie 1956).
Pentru încetarea războiului, Adunarea generală a O.N.U. a aprobat la 7 noiembrie 1956 Rezoluţia nr. 1001 (ES-I). În aceasta s-a menţionat despre alcătuirea rapidă a „Forţei de Urgenţă a Naţiunilor Unite” („United Nations Emergency Force” – UNEF). Pentru compunerea grupului de 6000 de militari care urma să ajungă treptat în Egipt, începând de la 15 noiembrie 1956, au fost înaintate oferte din 26 de ţări (inclusiv România), însă Dag Hammarskjöld (secretar general al O.N.U.) şi autorităţile de la Cairo au acceptat doar unităţile puse la dispoziţie de 10 state: Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Canada, Brazilia, Columbia, Indonezia, India şi Iugoslavia.
Într-un document întocmit la 21 iunie 1967 de George Macovescu şi trimis lui Ilie Verdeţ (prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri), adjunctul ministrului Afacerilor Externe a explicat pe larg situaţia în care s-au aflat autorităţile comuniste de la Bucureşti în timpul crizei Suezului şi ulterior, în relaţiile cu Organizaţia Naţiunilor Unite, astfel: „România are rezerve de principiu cu privire la ideea înfiinţării şi folosirii unor forţe ale O.N.U. de menţinere a păcii.
Forţe armate naţionale puse la dispoziţia O.N.U. pentru operaţiuni de menţinere a păcii nu pot fi folosite altfel decât ca urmare a voinţei marilor puteri.
b) În condiţiile actuale (după „Războiul de 6 zile” dintre Israel şi statele arabe cu care se învecina în iunie 1967 – nota P. Opriş) nu există garanţii că se va recurge la folosirea forţelor O.N.U. pentru întărirea securităţii şi independenţei ţărilor mici. Aceste forţe nu pot constitui decât un factor de consolidare a influenţei marilor puteri.
Experienţa de până acum dovedeşte că există pericolul folosirii acestor forţe în vederea amestecului în treburile interne ale statelor ca un mijloc de frânare sau înăbuşire a luptei de eliberare naţională a popoarelor, a dreptului lor de a-şi hotărâ singure soarta.
c) România nu s-a angajat până în prezent în favoarea vreuneia din soluţiile concrete cu privire la iniţierea, organizarea şi finanţarea operaţiunilor de menţinere a păcii, menţinându-şi astfel libertatea de acţiune.
În 1956, cu ocazia agresiunii contra Egiptului, Adunarea generală, într-o sesiune extraordinară, a adoptat o rezoluţie prin care s-au constituit forţe de urgenţă ale O.N.U. care să asigure încetarea focului între Anglia, Franţa şi Izrael (sic!), pe de o parte, şi Egiptul, pe de altă parte.
Cu acea ocazie, ţările socialiste, inclusiv România, s-au abţinut de la vot.
Această abţinere se explică prin aceea că, nerespingând ideea creării unor forţe extraordinare de urgenţă ale O.N.U. pentru a pune capăt agresiunii, ele nu au acceptat ca aceste Forţe să fie constituite de Adunarea generală în locul Consiliului de Securitate, aşa cum prevede Carta.
Menţionăm că 26 de ţări, printre care 3 state socialiste (România, Cehoslovacia, Iugoslavia), au comunicat O.N.U. că sunt gata să participe cu contingente naţionale la constituirea acestor forţe armate. Secretarul general nu a acceptat decât ofertele a 10 ţări (ţările nordice, Brazilia, Columbia, India, Indonezia şi Iugoslavia)”.
Deoarece Nikita Hruşciov era foarte nemulţumit de prelungirea pe termen nedefinit a problemelor create de autorităţile est-germane, care forţau pe cetăţenii din Republica Democrată Germană să aleagă în ultimă instanţă emigrarea în Republica Federală Germania prin Berlinul de Vest, liderul sovietic a hotărât în mod perfid să implice Organizaţia Naţiunilor Unite în rezolvarea situaţiei economice disperate în care se afla protejatul său din R.D.G., Walter Ulbricht, în anul 1961. Astfel, la Kremlin a apărut ideea reformării Organizaţiei Naţiunilor Unite prin desfiinţarea funcţiei de secretar general şi crearea unei triple reprezentări a organului executiv al O.N.U.
În opinia lui Nikita Hruşciov, noua conducere executivă a O.N.U. trebuia să fie împărţită pe criterii ideologice, conform celor „trei grupări principale care fac parte din O.N.U.: statele care fac parte din blocurile militare ale puterilor occidentale, statele socialiste şi statele neutre”. O asemenea hotărâre era în contradicţie cu litera şi spiritul Cartei Naţiunilor Unite, însă acest aspect nu conta pentru politicianul de la Kremlin. Acesta urmărea de fapt să rezolve trei probleme foarte dureroase pentru blocul comunist: chestiunea germană, statutul special al Berlinului şi anularea restricţiilor economice anunţate de Departamentul Comerţului al S.U.A. la 8 martie 1950 în relaţiile cu ţările comuniste, privind circa 600 produse strategice şi cu o posibilă dublă utilizare (civilă şi militară).
Ideea propusă de Nikita Hruşciov la 9 martie 1961 a fost respinsă categoric de Llewellyn Thompson. În discuţia sa de la Novosibirsk cu liderul sovietic, ambasadorul american a afirmat că „trebuie menţinut dreptul de «veto» în Consiliul de Securitate, dar nu-şi închipuie cum va putea funcţiona Organizaţia condusă de reprezentanţii celor trei grupări. Activitatea acesteia nu va fi operativă, Organizaţia îşi poate pierde valoarea. De pildă, dacă se va realiza o înţelegere în privinţa dezarmării generale şi totale, una din părţi poate să folosească dreptul de veto împotriva trimiterii unui grup de inspecţie într-o anumită regiune”.
Ambasadorul Llewellyn Thompson nu a sesizat că Nikita Hruşciov conexa deja tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. de statutul special al Berlinului într-un mod extrem de avantajos pentru U.R.S.S. şi Walter Ulbricht, deşi politicianul sovietic a spus clar la 9 martie 1961 (este drept, în cadrul analizei problemei germane): „Dv. nu aveţi astfel de obligaţii, prezenţa dv. în acest oraş este rezultatul capitulării nemţilor în război şi al acordului quadripartit. Nimeni nu atentează împotriva Berlinului Occidental. Să elaborăm împreună statutul Berlinului Occidental. Se poate că va fi nevoie de anumite forţe poliţieneşti comune pe baza tratatului de pace, care va fi garantat de cele patru puteri. În Berlinul Occidental pot rămâne trupe simbolice ale statelor. Dar numai în Berlinul occidental, iar nu în Berlinul răsăritean. Problema Berlinului răsăritean este rezolvată”.
Răspunsul ambasadorului american la propunerea făcută de Nikita Hruşciov a fost simplu: „Noi nu suntem dispuşi să legalizăm scindarea permanentă a Germaniei”.
Cu toate acestea, prin modul cum a abordat chestiunea germană (în ansamblu) şi problema Berlinului (în special) la întâlnirea de la Viena cu liderul politic sovietic (3-4 iunie 1961), preşedintele John F. Kennedy a acţionat în sens opus faţă de declaraţia făcută de ambasadorul Llewellyn Thompson la Novosibirsk. Astfel, Nikita Hruşciov a putut aproba liniştit, la începutul lunii iulie 1961, planul propus de Walter Ulbricht, referitor la încercuirea cu un zid a Berlinului de Vest, începând din noaptea de 12 spre 13 august 1961.
După un an de la summitul desfăşurat la Viena, Nikita Hruşciov a trimis preşedintelui John F. Kennedy o nouă propunere privind statutul Berlinului de Vest, exact în perioada desfăşurării operaţiunii „Anadîr” (transportul de rachete nucleare sovietice în Cuba). Liderul politic de la Kremlin a susţinut la 5 iulie 1962 ideea trimiterii la Berlin a unor forţe aflate sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să le înlocuiască pe cele existente în oraş. Acele forţe urmau să se afle sub autoritatea secretarului general al O.N.U., însă Nikita Hruşciov nu a renunţat la tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. (propusă la 9 martie 1961) şi a reluat parţial ceea ce a afirmat demagogic la Viena, la 4 iunie 1961, în discuţia cu John F. Kennedy: „Berlinul Occidental trebuie să aibă statutul său de oraş liber. În această situaţie suntem gata, dacă veţi fi de acord, să asigurăm împreună neamestecul deplin în treburile Berlinului Occidental şi să garantăm legătura lui cu lumea exterioară. Dacă veţi dori, S.U.A., precum şi Anglia şi Franţa, vor putea să lase în Berlinul Occidental contigente simbolice de trupe ale lor pentru asigurarea statutului de oraş liber, dar în acest caz acolo va fi prezent şi un mic contingent al trupelor noastre. Dacă veţi prefera ca Statutul Berlinului să fie asigurat de trupe ale unor ţări neutre, vom fi gata să facem şi acest pas. Dacă veţi considera necesar ca garanţiile pentru Berlinul Occidental să fie juridic consfinţite de O.N.U., vom accepta şi aceasta”.
Astfel, autorităţile de la Moscova încercau să îşi impună, într-un fel sau altul, punctul de vedere în chestiunea Berlinului şi să îi forţeze pe americani, britanici şi francezi să abandoneze complet partea lor din oraş în mâinile comuniştilor est-germani – deşi aceasta fusese deja încercuită cu celebrul Zid dorit de Walter Ulbricht pentru a stăvili exodul cetăţenilor est-germani spre Republica Federală Germania.
Nikita Hruşciov a menţionat la 5 iulie 1962 că forţele care ajungeau în Berlinul de Vest sub mandatul O.N.U. trebuiau asigurate de S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, de state neutre şi de două ţări care erau membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (fără a se preciza care anume). Contingentul O.N.U. urma să fie redus în fiecare an cu 25%, astfel încât după 4 ani să nu mai existe nici un militar american, britanic şi francez în Berlinul de Vest.
Deşi John F. Kennedy a respins acea propunere la 17 iulie 1962, Nikita Hruşciov a continuat să formuleze variante ale acesteia, păstrând ideea generală pe care a expus-o preşedintelui american la summitului de la Viena: aliaţii occidentali să renunţe complet la protejarea Berlinului de Vest, chiar şi prin implicarea temporară a Organizaţiei Naţiunilor Unite – pe care autorităţile de la Moscova nu reuşeau în acel moment să o dirijeze pentru propagarea comunismului în întreaga lume.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a ştiut despre propunerile făcute în anul 1961 preşedintelui S.U.A. de liderul politic de la Moscova – privind tripla reprezentare a organului executiv al O.N.U. şi trimiterea la Berlin a unor forţe puse sub mandatul O.N.U. – şi a fost de acord cu măsurile propuse de Walter Ulbricht, referitoare la încercuirea cu un zid a Berlinului de Vest. Mai mult decât atât, cu două zile înainte de declanşarea de liderul est-german a operaţiunii „Trandafirul”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a rostit public, la Moscova, un discurs demagogic în care a reluat acuzaţiile lui Nikita Hruşciov şi Walter Ulbricht la adresa conducătorilor politici din Occident (în special cei americani), astfel: „Aici nu este vorba de o formalitate juridică de drept internaţional: prelungirea fără sfârşit din vina puterilor occidentale a acestei stări de lucruri a avut drept efect refacerea militarismului german – aşa cum arată reconstruirea şi reînarmarea accelerată a Wehrmachtului sub conducerea generalilor nazişti şi planurile de înzestrare a Germaniei occidentale cu arme nucleare, propaganda revanşardă încurajată oficial. La aceasta se adaugă situaţia Berlinului occidental, care, aflat pe teritoriul R.D. Germane, este folosit de militariştii vest-germani ca centru de acţiuni îndreptate împotriva R.D.G., precum şi a altor state socialiste. În R.F.G. s-a creat astfel principalul focar al primejdiei pentru pace în Europa.
În interesul însănătoşirii relaţiilor pe continentul nostru, ţările socialiste propun încheierea tratatului de pace cu cele două state germane şi transformarea Berlinului occidental într-un oraş liber, demilitarizat, cu cele mai largi garanţii internaţionale – propuneri cu evident caracter paşnic, care nu ameninţă pe nimeni, nu prejudiciază interesele nici unui stat, nu creează avantaje unilaterale nici unei părţi (subl.n.)”.
După doar două zile de la discursul demagogic rostit la mitingul de la Moscova de Gheorghe Gheoghiu-Dej, autorităţile est-germane au arătat întregii lumi ce înţelegeau prin „garanţii internaţionale”, „caracter paşnic” şi „demilitarizarea” Berlinului – declanşând operaţiunea „Trandafirul”: încercuirea completă a vestului oraşului cu baricade cu sârmă ghimpată şi întreruperea accesului cetăţenilor est-germani în partea occidentală a acestuia.
