Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ierusalim. Există conflicte fără soluții sau doar conflicte pentru care soluția încă nu a fost găsită?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Miercuri, 12 mai 2021, 13:01 Actualitate | Opinii


Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Rezumatul în 10 puncte:

  1. Începând din noaptea de vineri spre sâmbătă (7/8 mai), în timpul sărbătorii Ramadanului, au (re)apărut tensiuni puternice în Ierusalimul de Est (orașul vechi) între un grup de cetățeni israelieni arabi (palestinieni) -aproximativ 700, din informațiile oficiale- și forțele de ordine guvernamentale, primii acuzând tratamentul dur la care au fost supuși de către poliție, apoi încercarea de a fi disipați din zona moscheii Al-Aqsa și îndepărtați cu forța din jurul locurilor sfinte. Perimetrul orașului vechi cuprinde Muntele Templului (pentru musulmani, Haram al-Sharif, adică Sanctuarul Nobil), cu situri considerate sacre pentru toate marile religii abrahamice ale lumii – Zidul Plângerii, Biserica Sfântului Mormânt și Cupola Stâncii, practic Kilometrul Zero sau geneza spirituală a umanității, devenită în epoca modernă blestemul politic și mama tuturor conflictelor;
  2. Amenințarea recentă a evacuării familiilor de palestinieni din cartierul predominant arab Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est,ocupat militar în războiul din iunie 1967 și apoi anexat politic oficial de Israel, prin legea adoptată de Knesset în 1980, a produs o stare de anxietate locală extremă, căreia îi lipsea doar o scânteie pentru a fi detonată;
  3. Nu e prima dată când se petrece acest scenariu al pierderii controlului în apropierea esplanadei moscheilor, cu zeci de adolescenți aruncând cu pietre în polițiști și cu forțele de ordine încercând brutal să restabilească ordinea, rezultând răniți de ambele părți. Chiar și așa, lucrurile se puteau opri aici, nu murise nimeni iar situația putea fi încă gestionată fără un conflict armat;
  4. Ciocnirile escaladate, se pare, în urma folosirii unei grenade de către poliția israeliană în apropierea Porții Damascului[1] (la intrarea în orașul vechi) au degenerat în violențe de-a lungul zilelor următoare și într-un nefericit atact al Hamas, care controlează fâșia Gaza și care a tras inițial câteva rachete asupra orașului Tel Aviv, în semn de „răzbunare pentru suferința fraților musulmani din Ierusalimul de Est”, atac urmat de riposta militară promptă și amplă a Israelului, în care opinia publică internațională a fost emoționată de imaginea unei clădiri turn din Gaza (care găzduia birourile Hamas) prăbușindu-se complet sub bombardamentul armatei israeliene, clădirea nefiind însă populată la ora atacului;
  5. Primul atac al Hamas a fost în mod evident nejustificat, ineficient și absurd, rachetele trase aiurea asupra teritoriului Israelului neajutând în niciun fel „cauza palestiniană” și neavând alt rezultat decât oferirea pe tavă, către premierul Netanyahu, a „motivului perfect” pentru un atac militar coordonat și precis, o demonstrație de forță și de intransigență politică ce va avea, foarte probabil, un efect electoral benefic asupra vechiului șef al guvernului de la Ierusalim (71 de ani, premier de 12 ani), un supraviețuitor al crizelor politice repetate, căderilor de guvern, alegerilor anticipate și imposibilității formării unei majorități parlamentare. Situația a fost de așa natură încât până și Benny Gantz, fostul mare rival al lui Netanyahu, acum ministru al Apărării, a fost de acord cu reacția militară a Israelului și a plusat că este „doar începutul”;
  6. În fapt, în primul moment al noului episod al vechiului conflict, proporțiile pierderilor de vieți și distrugerilor nu atinseseră niveluri fără precedent, fiind mai degrabă moderate în raport cu episoade trecute (ca cele din 2017, 2014 sau precedentele), dar impactul mediatic, politic și simbolic a fost imens, generându-se impresia apocaliptică a începutului unui nou război devastator în zonă. Vom încerca să înțelegem cine este (mai) interesat în actualul context politic de escaladarea și de vizibilitatea locală și internațională cât mai mare a acestor violențe;
  7. După prima rundă de violențe, în care fiecare parte susține că a răspuns violențelor celeilalte părți, episodul nu s-a oprit, așa cum ar fi trebuit, ci a continuat;
  8. Confruntarea s-a accentuat, din păcate, după ziua de luni și a fost marcată de o nouă serie de rachete (137, potrivit propriilor declarații) trase de Hamas din Gaza asupra orașelor israeliene, ceea ce poate fi interpretat fără îndoială ca o declarație de război a Hamas împotriva Israelului, față de care guvernul de la Ierusalim se poate acum simți liber să reacționeze (legitim) în orice mod, inclusiv printr-un atac de proporții devastatoare asupra Gaza, distrugerea completă a Hamas (cu riscul uciderii de civili inocenți, pentru că militanții Hamas se ascund în mod tradițional printre femei și copii) și chiar prin ocuparea fâșiei Gaza, într-un gest care ar arunca în aer Orientul Mijlociu;
  9. La o privire mai atentă, se poate constata că nimic nu e ceea ce pare la prima vedere – atacul Hamas nu îi ajută deloc pe palestinieni iar cei din Cisiordania sunt chiar exasperați de răul imens pe care i le-a făcut acum gruparea teroristă din Gaza, premierul Netanyahu nu este chiar așa de nefericit de turnura politică și consecințele electorale ale evenimentelor, marile puteri nu sunt încântate să vadă că li se dă de lucru o altă temă grea, într-un moment în care toate marile capitale aveau altceva de făcut, mai aproape de interesele lor directe, Iranul așteaptă o conjunctură favorabilă pentru negocierea ridicării sancțiunilor americane dar se pregătește totodată de alegeri prezidențiale în urma cărora linia guvernului de la Teheran ar putea deveni și mai conservatoare, Uniunea Europeană nu prea are altceva de făcut în această criză decât „un apel la pace și înțelegere între popoare”, iar acum vine, de fapt, marea provocare- Statele Unite sub noua administrație sunt obligate să reintre în jocul complicat al Orientului Mijlociu, reconfirmând eventual Planul Trump de anul trecut sau lucrând în regim de urgență la unul nou, o temă dificilă, pe care președintele Biden nu prea dădea semne că era dornic să o asume curând, fiind mai degrabă preocupat de redefinirea relațiilor cu China, Rusia și UE;
  10. Atragerea SUA în acest conflict este, în opinia mea, principala miză a liderilor din spatele deciziilor de ambele părți. Guvernul american este practic obligat să-și formuleze viziunea (actualizată după alegeri) față de Ierusalim, Israel, Palestina, Iran, Orientul Mijlociu, moment delicat pe care președintele Biden categoric nu îl dorea acum, ci cât mai mult amânat. Retragerea din Afganistan a fost doar iluzia Washingtonului că se va putea extrage din infernul Orientului Mijlociu și va putea ignora de acum încolo ce se întâmplă în creuzetul fierbinte al regiunii care generează, după Al Doilea Război Mondial, cele mai grave, mai multe și mai sângeroase probleme ale sistemului relațiilor internaționale.

*

Ceea ce se întâmplă acum la Ierusalim, oricât ar părea de ciudat, este consecința politică inevitabilă a unei așa-zise „soluționări” rapide, radicale și unilaterale încercate de fostul președinte american în primul său an de mandat, despre care mulți autori (mă includ aici și pe mine, scuzați lipsa de modestie) au afirmat de la început că nu va funcționa.

Iată-ne așadar în același punct din care discutam mai demult, învârtindu-ne în cerc. Unii vor acum (re)confirmarea viziunii lui Trump, alții infirmarea ei. Și unii, și alții, provoacă. Este cel mai bun semn că, atunci când condițiile nu sunt întrunite pentru o soluționare reală, acceptabilă de către cei implicați în conflict, mai bine să gestionezi cu tact o tensiune cronică decât să dai cu barda prea sus sau prea jos și apoi să realizezi că este prea târziu pentru a mai repara tăietura.

Cu aproape patru ani în urmă, imediat după anunțul Președintelui Trump privind recunoașterea unilaterală a Ierusalimului drept capitală a statului Israel, scriam, tot aici pe Contributors, în articolul Ierusalimul, unilateralismul lui Trump și adâncirea clivajului euro-american (2017)[2]: “Acum, după ce piatra a fost aruncată în apă, zeci şi sute de înţelepţi de pretutindeni, de la Washington la Bruxelles şi de la Paris la Ankara s-au aruncat să o scoată. Că „ambasada nu se va muta nici în 2018” (Tillerson), că „Preşedintele nu a vorbit de statutul final al Ierusalimului şi de delimitări teritoriale noi” (diplomaţii americani), că „SUA susţin în continuare soluţia de pace cu două state” (demnitari din administraţia Trump), că „trebuie să recunoaştem statutul teritorial de dinainte de 1967” (multe state europene dar şi Rusia), că „europenii sunt ipocriţi pentru că îl condamnă pe Trump dar nu rachetele trase împotriva Israelului din teritorii” (Netanyahu), că „Israelul este un stat terorist” (Erdogan) sau că „Israelul trebuie urgent să facă ceva pentru a rupe blocajul în care s-a intrat în procesul de pace” (Macron) ori că „UE nu îl va urma pe Trump” (Federica Mogherini).

Ruptura Uniunea Europeană-Statele Unite a devenit încă o dată (mai era nevoie?) evidentă pentru toată lumea. „Occidentul” nu mai există ca actor major în relaţiile internaţionale. Inclusiv aliaţii Statelor Unite, din Europa şi din Orientul Mijlociu, se dezic de acest mod de acţiune politică, de unilateralismul care nu duce nicăieri.

Paradoxal însă, anunţul lui Trump poate avea (şi) alte efecte decât cele pe care ne grăbim să le vedem cu toţii astăzi. Că este o greşeală diplomatică şi că a inflamat marea majoritate a capitalelor interesate de conflictul din Orientul Mijlociu, este limpede. Dar pentru localnici, situaţia de pe teren nu se schimbă prea mult. Mulţi palestinieni de rând, citaţi în media din Orientul Mijlociu, spun că nici mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim nu îi interesează şi nu îi afectează prea tare. S-ar putea ca, la o lectură mai atentă, să înţelegem că, de fapt, consecinţele în planul relaţiilor internaţionale şi al modului în care este receptată America lui Trump sunt mai importante decât consecinţele (impactul) asupra Israelului, Palestinei, Ierusalimului şi situaţiei de pace/război din regiune.

Statele Unite sunt marele perdant al anunţului lui Donald Trump. Câştigători nu prea există, nici Israelul nu va obţine mare lucru în plus faţă de ceea ce are acum. Cred că Trump a fost prost sfătuit, dacă cineva l-a sfătuit cu adevărat să facă acest lucru. A fost o capcană. Ideea era, probabil, că gestul american va inspira şi pe alţii, că va produce un curent favorabil în sensul celor exprimate de Trump, dar nu este cazul. Nu îl urmează nimeni. Marile Puteri nu îşi schimbă raportarea la conflictul palestiniano-israelian iar puterile regionale, de la Turcia la Egipt sau Arabia Saudită au întors imediat spatele noii poziţii americane. America se izolează (şi) pe această temă, pierzându-şi treptat pârghiile de intervenţie în politica internaţională şi credibilitatea de mediator, la care lucrase, de exemplu, Henry Kissinger ani la rând”.

Asta spuneam în 2017 și susțin și acum. Politica președintelui Trump în Orientul Mijlociu și mai ales încercarea triumfalistă de a forța, simplist și ideologic, în stilul caracteristic, soluționarea conflictului palestiniano-israelian, dând deplină satisfacție premierului Netanyahu și neglijând complet consultarea aliaților europeni (măcar a lor), mai ales că venea după eșecul lamentabil al președintelui Obama în Orientul Mijlociu în timpul și după Primăvara Arabă, nu a ajutat deloc. Ba mai mult, a plantat semințele reizbucnirii conflictului pe care îl vedem astăzi, în care toate părțile implicate provoacă, exagerează în reacții și atrag SUA la a se pronunța într-o direcție sau alta.

Nu o să spun acum, ca un cârcotaș de duzină, că, orice ar face, SUA sunt vinovate de conflictul din Orientul Mijlociu, fie că intervin abrupt, fie că nu fac nimic. Dar capcana întinsă în aceste zile Președintelui Biden este evidentă. Orice pas greșit sau declarație pripită riscă să strice premisele pentru politica externă americană în Orientul Mijlociu până la sfârșitul mandatului.

Diferența majoră este că președintele Biden are o experiență politică semnificativă, are o diplomație condusă de oameni cu expertiză, abilități și rutină politico-diplomatică în sensul bun al termenului, și nu se va arunca cu capul înainte. Cei de la Washington știu acum cât de ușor se poate greși în Orientul Mijlociu. Nu se vor grăbi așadar să tranșeze conflictul și să emită poziții insuficient calculate măcar pe termen mediu dacă pe termen lung este imposibil de anticipat ce se va întâmpla în cazanul fierbinte al regiunii.

Pentru toată lumea, detensionarea și dezescaladarea conflictului (deocamdată fără abordări conceptuale sofisticate și super-ambițioase) reprezintă în acest moment cea mai bună soluție, cea pe termen scurt. Nu rezolvă pe fond conflictul, dar oprește luptele. Altceva nu se poate spera acum. Degeaba încearcă Hamas coalizarea lumii islamice în jurul cauzei palestiniene, ecuația este mai complicată și nici măcar toate statele musulmane nu sunt pregătite să intre în luptă după o provocare teroristă. Degeaba încearcă și premierul Netanyahu să strige că este atacat din toate părțile și să forțeze SUA să se pronunțe pentru continuarea liniei Trump. Israelul dispune singur de suficiente mijloace pentru a ține situația sub control de o manieră decentă și rezonabilă și nu este nevoie să amenințe populația palestiniană din cartierele Ierusalimului de Est. Trebuie renunțat imediat la overreaction.

Nu o să spun nici că acest conflict este sortit să nu aibă niciodată o soluție. Va avea. Dar el nu se va încheia acum. Nu s-a lucrat suficient de serios și de sincer în ultimii ani la găsirea unei soluții. Președintele Biden și echipa lui știu foarte bine acest adevăr și din acest motiv mai aveau nevoie de timp pentru a reveni cu o strategie și un plan de pace în Orientul Mijlociu.

Hamas și Netanyahu ar face bine să înțeleagă că nu este momentul să încerce să emoționeze lumea și să câștige adepți exaltați, pentru că nici Islamul, nici Occidentul, nici China sau Rusia nu sunt în dispoziția necesară unei mari confruntări pe tema Orientului Mijlociu. Fiecare are altă treabă acum, de la Vest la Est. Sper sincer ca liderii politici, militari și religioși în mâinile cărora este soarta regiunii să nu se grăbească să ia decizii proaste doar pentru că simt presiunea crizei (create tot de ei) și cred că momentul soluției profunde și definitive ar fi sosit.Citeste intreg articolul pe Contributors.ro









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















4577 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by