În paralel cu schimbarea destinaţiei şi cu reamenajarea aeroportului militar de la Otopeni, autorităţile comuniste de la Bucureşti au hotărât să se ocupe şi de dezvoltarea în continuare a trei staţiuni situate pe litoralul Mării Negre: Mangalia, Eforie şi Mamaia.
În presa românească de la sfârşitul anilor ’50 au fost publicate mai multe articole în care se prezentau intenţiile autorităţilor comuniste de la Bucureşti. De exemplu, la 14 februarie 1959 se preciza faptul că se lucra încă din anul 1958, între Capul Tuzla şi Capul Midia (60 km) – pe baza proiectelor întocmite la Institutul Central pentru Sistematizarea Oraşelor şi Regiunilor –, astfel încât „unele staţiuni (Costineşti, Agigea, Mamaia) să aibă un caracter sezonier, iar altele (Vasile Roaită, Eforie, Tekirghiol), prin noile construcţii sanatoriale, să poată fi vizitate în tot timpul anului.
Pe litoral au fost executate în ultima vreme o serie de lucrări edilitare de bază ca alimentarea cu apă potabilă a localităţilor respective, canalizarea etc., lucrări în mare parte terminate. S-a dat atenţie modernizării străzilor şi şoselelor, amenajării de parcuri, scuaruri, plantaţii şi spaţii verzi de tot felul.
Ulterior au urmat construcţiile propriu-zise. Au apărut în vara anului trecut clădiri noi, mari ansambluri dotate cu tot ce este necesar unei odihne plăcute. [...]
Aceste ansambluri vor fi dotate, în afară de restaurante, cu magazine, frizerii, farmacie, centrale telefonice, depozite, garaje, fabrică de gheaţă, de sifoane, centrală termică etc. Nu este neglijată desigur nici renovarea caselor de odihnă existente. [...]
La Vasile Roaită se lucrează intens la consolidarea malului spre mare, precum şi la amenajarea propriu-zisă a falezei pentru a se asigura condiţii mai bune de folosire a plajei care, în sezon, permite cura zilnică a circa 15.000 oameni. [...]
După cum se ştie, una din staţiunile cele mai solicitate de pe litoral este Eforia (sic!). Plaja cu nisip fin, protejată de faleză, lacul Tekirghiol (sic!), cu nămol binefăcător, sunt punctele de atracţie ale acestei frumoase staţiuni. În afară de cele 11 blocuri şi a marelui restaurant, date în folosinţă în vara trecută, la Eforie sunt aproape gata 5 noi ansambluri, cuprinzând circa 25 de clădiri. Cel mai mare complex – 6 pavilioane pentru cazare, cantină-restaurant (2000 locuri), cinematograf în aer liber, club, terenuri sportive etc. – ocupă o suprafaţă de 6 hectare între gară şi şoseaua Constanţa-V. Roaită – beneficiind de vedere către mare şi ghiol şi spre tot cordonul litoral care leagă Eforia de Vasile Roaită”.
În perioada 1960-1963, Cezar Lăzărescu a fost liderul grupului de arhitecţi care a conceput şi a supravegheat construirea la Mamaia a unui complex turistic. Acelaşi arhitect s-a implicat împreună cu colaboratorii săi în realizarea hotelului „Europa” din staţiunea Eforie Nord, în anii 1964-1965.
Sistematizările şi amenajările propuse în primăvara anului 1966 au vizat staţiunile Mangalia, Eforie şi Mamaia – în primele două urmând să se realizeze şi lucrări de îndesire a construcţiilor. În planul analizat la 17 mai 1966 de membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. s-a prevăzut că prima etapă a sistematizării se încheia în anul 1970, când trebuiau să existe 32.000 de locuri noi pentru cazare.
Un an mai târziu, la Consiliul de Miniştri s-au stabilit principalii indicatori tehnico-economici pentru dezvoltarea staţiunilor Mangalia şi Mamaia. Membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi-au expus opiniile despre proiectul respectiv în şedinţa din 11 iulie 1967 şi Nicolae Ceauşescu a insistat pentru micşorarea costurilor investiţiilor, astfel încât „un loc de cazare la hotelurile ce vor fi construite să fie în medie de 40.000 lei”. Liderul suprem al P.C.R. a spus atunci că „în unele părţi costă un loc de cazare la hotel 59.500 lei, în altă parte 54.200, iar altele 44.000 lei. Toate ar fi cum ar fi, dar 59.500 lei un loc în hotel este prea scump, orice aţi spune, orice argumentări aţi aduce, totuşi este prea scump. [...] Eu propun să mai vedem costurile acestea ale lucrărilor tehnico-edilitare, de asemenea şi în rest trebuie să mai reducem, pentru că sunt costuri ridicate şi nu sunt justificate (subl.n.)”.
Problema fondurilor limitate existente pentru investiţii în staţiunile de turism de pe litoral a apărut, doi ani mai târziu, şi la proiectele de dezvoltare a staţiunilor balneoclimaterice din ţară. Astfel, la şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Gheorghe Stoica a prezentat constatările sale într-un mod care l-a deranjat pe Nicolae Ceauşescu, însă liderul suprem al P.C.R. se afla încă în faza „discuţiilor constructive” cu seniorii partidului. Referindu-se la staţiunile respective, Gheorghe Stoica a spus: „Încă o chestiune care îmi stă la inimă şi care este atinsă aici este în legătură cu staţiunile balneoclimaterice. Tovarăşi, noi am făcut ceva, noi am construit, mai cu seamă, la mare şi am mai construit în unele locuri, dar trăim pe moştenirea veche, care era axată pe un număr foarte redus de populaţie care beneficia de aceste condiţii. Şi acest lucru trebuie să constituie un punct serios, să dăm ceva pentru a le mări. Pe de altă parte, sunt unele staţiuni care sunt utilizabile 25 la sută, numai pentru o anumită parte a anului şi nu pentru întregul an pentru că nu au condiţii de încălzire. Aici ar fi nevoie de făcut ceva.
Eu cred că mai este un aspect. Mi se pare că şi personalul medical este puţin pentru staţiunile balneoclimaterice, în special pentru staţiunile balneare şi în special acelea solicitate de către populaţie. Mi se pare că aici va trebui să avem o preocupare specială de a avea personal medical şi sanitar”.
În discuţiile care au urmat în şedinţa respectivă pe tema veniturilor personalului sanitar, inclusiv ale celui din staţiunile balneoclimaterice, s-a amintit despre majorarea salariilor cu 19,9%. Nicolae Ceauşescu a refuzat atunci să introducă în „Proiectul Directivelor C.C. al P.C.R. cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România” mai multe informaţii clare şi precise referitoare la creşterea salariilor în acel domeniu de activitate. Folosind limbajul de lemn, politicienii comunişti de la Bucureşti şi propagandiştii de partid evitau să spună exact ce anume urma să se întâmple în perioada următoare, deşi unii dintre aceştia (de exemplu, Dumitru Popescu) erau conştienţi de problemele care puteau să apară dintr-o asemenea abordare închistată, dogmatică.
În plus, din discuţiile respective nu putea lipsi subiectul aşa-zisei capacităţi creatoare extraordinare a poporului român. Ca de obicei, soarta cea crudă sau Bau-Bau nu au permis concretizarea descoperirilor epocale pe care românii şi le-au imaginat în domeniul medicinei şi nu le-au dus la îndeplinire din motive neimputabile lor. Intervenţia lui Dumitru Popescu din şedinţa din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. a încurajat încă de atunci prezentarea românilor în mijloacele mass-media din România într-un spirit mioritic, sub formă de victime ale inamicilor ascunşi aflaţi în ţară, de martiri în faţa străinilor şi de oropsiţi de soartă, în general.
Deşi ţinea într-o mână biciul de foc al propagandei comuniste, cu care îndemna „Să fie mai plin, mai bogat şi mai convingător, că este foarte telegrafic acest lucru”, iar în cealaltă mână găleata cu cenuşă (autocritică) pentru turnat pe cap, Dumitru Popescu („Dumnezeu”, în cercul restrâns al puterii comuniste de la Bucureşti) nu a spus nici pâs după ce l-a auzit pe Nicolae Ceauşescu relatând, la aceeaşi reuniune din 4 februarie 1969, despre situaţia gravă în care se aflau unităţile româneşti de fabricare a medicamentelor, astfel: „Există tendinţa aceasta ca totul să facem pe import din străinătate (sic!) şi aceasta este o tendinţă nejustificată şi nu putem face acest lucru.
Tovarăşi, acum problema este aşa: trebuie să spunem clar, că Ministerul Sănătăţii răspunde, că este răspunzătorul unic de dezvoltarea în ceea ce priveşte medicamentele, îmbunătăţirea calităţii şi controlul calităţii şi că tot ce se pune în producţie şi tot ce se dă pe piaţă este numai cu aprobarea Ministerului Sănătăţii. Acest lucru trebuie să fie clar. Sunt de acord ca să scoatem din directive că această centrală (a producţiei de medicamente – nota P. Opriş) va fi subordonată Ministerului Sănătăţii, dar cu formularea pe care am spus-o, că practic până acum (sic!). Am trimis de la Comitetul Central o comisie la Ministerul Industriei Chimice să verifice situaţia şi graficele de medicamente şi ministrul nici nu ştia că au producţie de medicamente şi nici un ministru adjunct nu se ocupa de acest lucru şi nici n-au specialist pentru această producţie. Unul din adjuncţi este specialist pentru îngrăşăminte, altul pentru mase plastice şi nici unul nu se ocupă de producţia de medicamente. N-au nici un fel de preocupare şi de aceea a fost acest haos în domeniul producţiei de medicamente (subl.n.)”.
Din păcate, constatările negative ale lui Nicolae Ceauşescu (de care era direct răspunzător, împreună cu ministrul pe care l-a pus în funcţie) nu au fost urmate de soluţia logică de a permite importurile de medicamente fără nici o restricţie şi de a rezolva în mod treptat problemele cu care se confruntau autorităţile comuniste de la Bucureşti în domeniul producţiei de medicamente, astfel încât să nu apară sincope în tratamentele care se prescriau pacienţilor.
Atât în decretul aprobat la 14 ianuarie 1954 de Marea Adunare Naţională, cât şi în cel din 29 mai 1958 (publicat la 2 iunie 1958 şi care a abrogat legile precedente din domeniul îngrijirii medicale), politicienii comunişti din România au urmărit să se acorde asistenţă medicală gratuită pentru cetăţenii români şi să se stabilească reguli cu privire la distribuirea de medicamente în întreaga ţară. Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu a decis şi în protocolul şedinţei din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. s-a consemnat în felul următor: „Ministerul Sănătăţii să ia de urgenţă măsuri de reglementare strictă a modului în care se prescriu medicamentele din import; să se interzică personalului medical de a recomanda folosirea altor medicamente decât cele cuprinse în nomenclatorul stabilit de Ministerul Sănătăţii (subl.n.)”. În opinia liderului suprem al partidului unic, reţetele medicale trebuiau să fie emise conform cunoştinţelor şi regulilor birocratice existente într-o instituţie naţională, nu în funcţie de interesele pacientului român – care dorea să nu mai fie bolnav.
Ipocrizia şi diletantismul politicienilor comunişti, în fruntea cărora se afla Nicolae Ceauşescu, rezultă şi din intervenţia lui Emil Drăgănescu la aceeaşi şedinţă din 4 februarie 1969: „La pagina 22 (din „Proiectul Directivelor Comitetului Central cu privire la îmbunătăţirea asistenţei medicale a populaţiei din R.S. România” – nota P. Opriş) se arată că este necesar ca Oficiul Naţional de Turism împreună cu C.S.P.-ul şi Ministerul Sănătăţii să întocmească un studiu cu privire la construirea de sanatorii speciale pentru tratamentul cetăţenilor străini în unele staţiuni balneoclimaterice. Nu mi se pare potrivit cuvântul „pentru cetăţenii străini” pentru că este vorba de o Directivă care se aplică pentru cetăţenii noştri (subl.n.)”.
Concluzia instantanee a lui Emil Bodnăraş („Aceasta este just”), pusă după intervenţia vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, nu a fost contrazisă şi astfel s-a aprobat eliminarea propusă de Emil Drăgănescu. Participanţii la reuniune ştiau însă faptul că, în acel moment, se întocmea la Bucureşti un studiu privind staţiunile balneoclimaterice din România şi se dorea implicarea unor companii din străinătate pentru dezvoltarea lor şi aducerea de turişti străini în România pentru a li se acorda tratamente medicale. Comentariile lui János Fazekaş la şedinţa respectivă dezvăluiau deja o parte dintre acele intenţii, astfel: „A treia problemă este în legătură cu staţiunile balneoclimatice. Noi în această privinţă, pe baza indicaţiilor date de tovarăşul Ceauşescu, de câteva luni de zile lucrăm la un material, probabil că în zece zile va fi gata şi atât situaţia staţiunilor balneoclimatice (sic!) cât şi cea a turismului le vom prezenta spre aprobare conducerii partidului. În material este vorba să îndreptăm toate investiţiile în direcţia îmbunătăţirii activităţii în acest sector (subl.n.)”.
La aceeaşi şedinţă s-a discutat şi despre situaţia personalului sanitar care îşi desfăşura activitatea în staţiunile balneoclimaterice din ţară, iar Gheorghe Apostol a insistat atunci pentru importul de aparatură medicală şi echipamente speciale şi utilizarea lor în staţiunile respective. La rândul său, Gheorghe Stoica a solicitat să se rezolve problema numărului mic de medici din acele localităţi, inclusiv prin creşterea numărului de posturi permanente – o idee respinsă categoric de Nicolae Ceauşescu.
În opinia lui Ion Gheorghe Maurer, planul de dezvoltare generală a staţiunilor balneoclimaterice putea fi pus sub semnul întrebării deoarece „sunt anumite locuri unde avem mai multă capacitate decât sunt oameni la tratament”. La rândul său, Nicolae Ceauşescu nu a fost de acord cu ideea privind importul de aparatură medicală („Însă trebuie să criticăm pe tovarăşii care vor să dezvoltăm aceste staţiuni pe seama importurilor din străinătate”), iar după comentariul instantaneu al lui Gheorghe Apostol („Facem o greşeală dacă nu rezolvăm în felul acesta”), liderul suprem al P.C.R. a spus clar decizia sa: „Există tendinţa aceasta ca totul să facem pe import din străinătate (sic!) şi aceasta este o tendinţă nejustificată şi nu putem face acest lucru (subl.n.)”.
Cu toate acestea, trei luni mai târziu, Alexandru Sobaru a informat pe membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. despre faptul că în staţiunea Băile Herculane urmau să se construiască două hoteluri (cu 200, respectiv 400 de locuri de cazare), cu ajutorul companiei „Siemens”. În acelaşi timp, partea vest-germană punea la dispoziţie aparatură medicală modernă pentru dotarea lor, iar plata trebuia făcută de statul român prin prestarea unor servicii turistice şi prin cedarea timp de doi ani a dreptului de utilizare a jumătate din locurile de cazare nou construite, în favoarea firmei germane. Cooperarea în acel proiect era deja în desfăşurare la 13 mai 1969, când preşedintele Colegiului Oficiului Naţional de Turism a participat, în calitate de invitat, la şedinţa Comitetului Executiv.
În actualul stadiu al cercetării putem să înaintăm ipoteza potrivit căreia că proiectele de colaborare menţionate de Alexandru Sobaru vizau actualele hoteluri „Dacia” şi „Roman”, care au fost prevăzute încă de la începutul construirii lor cu baze de tratament balnear.
La aceeaşi reuniune din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., János Fazekaş a prezentat un studiu privind dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în România, în cincinalul 1971-1975. Despre documentul respectiv există o menţiune şi în şedinţa din 4 februarie 1969, când János Fazekaş a spus că studiul va fi finalizat în zece zile. Întârzierea cu care acesta a fost prezentat membrilor Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. nu a fost explicată la şedinţa din 13 mai 1969.
În documentul amintit au fost expuse câteva idei generale privind dezvoltarea unor staţiuni de pe litoralul Mării Negre (Mangalia şi Eforie), precum şi în regiunile subcarpatice şi montane (Călimăneşti, Căciulata, Olăneşti, Govora, Băile Herculane, Covasna, Tuşnad, Sovata etc.). Din păcate, resursele materiale şi financiare pe care autorităţile comuniste din România le aveau la dispoziţie nu permiteau dezvoltarea concomitentă a tuturor staţiunilor respective pentru primirea de turişti străini, iar Nicolae Ceauşescu a insistat pentru a se realiza investiţii fără achiziţionarea din străinătate a unor bunuri şi produse care nu se fabricau în România sau care aveau o calitate superioară faţă de cele similare fabricate în ţară.
Din dilema respectivă – un adevărat „pat al lui Procust” impus de Nicolae Ceauşescu în domeniul achiziţiilor publice – se putea ieşi doar printr-o selecţionare a patru staţiuni balneoclimaterice, două amplasate pe litoral, una la munte şi una în zona subcarpatică: Eforie (care beneficia de existenţa Lacului Techirghiol în imediata sa apropiere), Mangalia, Băile Herculane şi Călimăneşti. Acestea urmau să fie dezvoltate în perioada 1970-1975 pentru a primi în special turişti străini, care aveau nevoie de tratamente balneare şi medicale. Fondurile de investiţii alocate pentru acele staţiuni erau semnificative şi proveneau de la bugetul de stat, însă trebuia să fie respectată şi condiţia pe care Nicolae Ceauşescu a impus-o la şedinţa din 3 mai 1969 a Comitetului Executiv: „Se aprobă propunerile referitoare la dezvoltarea turismului internaţional balneo-medical în R.S. România, în perioada 1971-1975, cu indicaţia de a fi completate cu măsurile ce trebuie luate pentru realizarea în staţiunile balneo-climatice prevăzute, a unor lucrări edilitar-gospodăreşti, strict necesare (subl.n.)”. Astfel, autorităţile locale din Eforie, Mangalia, Călimăneşti şi Băile Herculane au fost obligate să nu se bizuie pe fondurile existente în bugetul centralizat al statului, în cazul în care intenţionau să desfăşoare lucrări edilitar-gospodăreşti de mare amploare în propriile localităţi.
Lipsa de resurse materiale şi financiare îşi spunea cuvântul, iar cei care au lucrat la acel studiu au fost, probabil, dezamăgiţi şi de indicaţia pe care Nicolae Ceauşescu a impus-o clar, în contradicţie cu ideea prezentată de Gheorghe Apostol: „Să se discute la Consiliul de Miniştri, ca să nu începem acum discuţii aici, însă fără nici un fel de valută, noi nu dăm aici un leu valută, dacă le dă gratis şi le plătim pe urmă atunci să fim de acord, însă să se facă la Consiliul de Miniştri (subl.n.)”. Orice fel de colaborare cu companiile străine trebuia să fie făcută într-un singur mod, cel stabilit de Nicolae Ceauşescu, fără compromisuri – în cel mai rău caz, la fel ca în exemplul prezentat de Alexandru Sobaru, referitor la cele două hoteluri care urmau să se construiască la Băile Herculane în colaborare cu compania germană „Siemens”.
În aceeaşi ordine de idei, insistenţa lui Gheorghe Apostol nu poate fi considerată normală, în condiţiile în care acesta se iluziona cu ideea că firmele vest-germane vor fi extrem de interesate să investească masiv în staţiunile balneoclimaterice din România şi să accepte în schimb „hrană, tratament şi cazare”. Dialogul în contradictoriu din 13 mai 1969 este o continuare a celui desfăşurat la şedinţa din 4 februarie 1969 şi putem doar să presupunem că Gheorghe Apostol ştia foarte bine cum să îl sâcâie pe Nicolae Ceauşescu în acel caz. În plus, poziţia fostului prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român poate să fie analizată şi din perspectiva contestării de către Gheorghe Apostol a puterii pe care o deţinea Nicolae Ceauşescu, în condiţiile în care primul considera că în martie 1965 i-a fost furată funcţia de prim-secretar al partidului, pe care ar fi meritat-o după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Interesant de remarcat este şi ambiguitatea surselor de finanţare pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti doreau să le utilizeze pentru dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice menţionate în studiul respectiv. Răspunsul lui Ilie Verdeţ la întrebarea lui Gheorghe Stoica este unul tipic pentru sectanţii comunişti, secretoşi până la absurd, care au locuit mult timp în închisoare, împreună, în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial şi care nu ştiau, practic, răspunsul la o întrebare:
„Tov. Ilie Verdeţ: Sunt numai lucrările de asigurare a cazării în hoteluri; 80 milioane se prevăd a se da pentru modernizarea bazei materiale de tratament a serviciilor medicale unice din staţiuni.
Tov. Gheorghe Stoica: Restul din ce se face?
Tov. Ilie Verdeţ: Din fondurile care se vor aloca”.
Oare Nicolae Ceauşescu a crezut faptul că naţiunea română poate fi condusă numai cu lozinci, privaţiuni şi muncă forţată – care era botezată „patriotică” de propagandiştii partidului unic? La această întrebare este dificil de răspuns deoarece liderul suprem al Partidului Comunist Român nu a explicat niciodată, în şedinţele pe care le-a prezidat şi în discursurile sale interminabile, ce anume poate oferi, personal, în schimb cetăţenilor români, în afară de himera sa cu visul de aur al omenirii: comunismul.
Ceea ce cunoaştem cu siguranţă este faptul că, plecând de la studiul prezentat la 13 mai 1969 de János Fazekaş, la Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., sanatoriul balnear care exista la Mangalia începând din anul 1960 (construit cu ajutorul deţinuţilor) a fost extins cu sprijinul direct al companiei germane „Siemens”. Primii turişti străini au ajuns la noua bază balneară şi de recuperare medicală, aflată pe litoralul românesc al Mării Negre, după inaugurarea sa în anul 1976. Deşi se afla într-un complex comun cu hotelul „Mangalia” (în prezent, „Paradiso”), baza respectivă a fost cunoscută în acea perioadă cu numele neoficial „Siemens”.
Informaţiile privind cheltuielile făcute de autorităţile comuniste de la Bucureşti pe litoralul românesc şi despre dotările moderne care existau la Mangalia – necesare, printre altele, pentru o recuperare medicală a pacienţilor care aveau probleme locomotorii – au atras numeroşi cetăţeni străini în România. Evident, a existat un interes major pentru recuperarea acelor investiţii şi obţinerea unui profit financiar din afacerea respectivă, însă au apărut şi cazuri speciale. De exemplu, în ianuarie 1977, Nicolae Ceauşescu a fost rugat de Yasser Arafat, prin intermediul colonelului Constantin Olcescu, să aprobe „venirea în România, pentru tratament medical (transport şi îngrijire) a cinci palestinieni din conducerea Secţiei militare a O.E.P., răniţi în timpul luptelor cu forţele falangiste (din Liban – nota P. Opriş)”.
Preşedintele României a aprobat solicitarea respectivă, iar de la Cancelaria C.C. al P.C.R. s-a trimis o adresă pentru informarea lui Teodor Coman (ministrul Afacerilor Interne), a generalului de Securitate Nicolae Doicaru (şef al serviciului românesc de spionaj) şi a lui Ştefan Andrei (secretar al C.C. al P.C.R., responsabil cu problemele internaţionale).
