Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Apocalipsă amânată: Modelele climatice actuale supraestimează semnificativ viitoarele creșteri ale nivelului oceanic. Câteva considerații despre credibilitatea lor

de Constantin Crânganu     Contributors.ro
Marţi, 20 aprilie 2021, 9:29 Actualitate | Opinii


Constantin Cranganu
Foto: Hotnews

Narațiunile apocaliptice actuale despre Armagedonul climatic conțin mai multe scenarii de groază, dintre care topirea ghețarilor și creșterea nivelului oceanic ocupă un loc proeminent. De exemplu, în 2019, the Washington Post a publicat un editorial în care a tras un puternic semnal de alarmă (falsă) afirmând că creșterea nivelului oceanic ar putea fi mai gravă decât ne-am fi așteptat, inundând o suprafață similară Europei de Vest și lăsând fără adăpost 187 milioane de oameni. Nu a fost o surpriză, desigur, că o astfel de știre, despre cei 187 milioane de oameni sinistrați, a făcut ocolul mass mediei ahtiate de știri senzaționale, ceva de genul „Cei mai bătrâni baobabi din Africa mor într-un ritm fără precedent din cauza schimbărilor climatice”. Bloomberg News a avertizat imediat că orașele de coastă din întreaga lume ar urma să fie înecate și înghițite de creșterea nivelului oceanic cu aproape 2 metri până în 2100 (!!)

Când vine vorba de schimbările climatice, o bună parte din oameni intră în panică pentru că așa le spun mass-media și eco-activiștii, pentru că politicienii supraestimează efectele probabile și pentru că cercetarea științifică este adesea comunicată fără un context esențial. Când concluzia unei astfel de cercetări este cât de cât apocaliptică, succesul mediatic este garantat. Ce se întâmplă însă când oamenii de știință reușesc, în ciuda corectitudinii politice, să publice studii care nu merg pe linia alarmismului climatic? Nimic important. Articolele respective rămân undeva pe internet și-ți trebuie calități detectivistice serioase pentru a le găsi și înțelege mesajele lor. De exemplu, câți oameni interesați sincer de complexitatea cauzelor care determină schimbările climatice cunosc/au cunoscut celebra enigmă a lui Munk, publicată în 2002, și care a primit o soluție parțială în 2015? Articolul meu din 2018, În căutarea timpului pierdut: Enigma lui Munk, piscinae romane și eclipse antice, a fost accesat de 5338 ori. E mult? E puțin? Nu știu.

Voi prezenta în continuare o altă lucrare științifică, pe care, din motive bineînțelese, mass media nu a preluat-o și nu a popularizat-o precum chestia cu baobabii.

Pe 9 aprilie 2021, doi cercetători olandezi de la Utrecht University au publicat în Science Advances studiul intitulat Ocean eddies strongly affect global sea-level projections, care revizuiește actualele modele climatice dedicate creșterii nivelului oceanic.

Plecând de la faptul că rata de topire a calotelor glaciare din Antarctica este controlată în principal de creșterea temperaturii oceanului din jurul continentului sudic, cei doi autori au utilizat un nou model climatic, de mare rezoluție, în care au încorporat pentru prima dată rolul proceselor turbionare oceanice.

Un turbion (vârtej) este un component cu dimensiuni mari (10 - 200 km) care produce turbulență în circulația oceanică și contribuie la transportul de căldură și sare. Adăugarea turbioanelor în cadrul simulării conduce la o reprezentare mai realistă a temperaturilor oceanice din jurul Antarcticii, ceea ce este esențial pentru determinarea pierderii de masă a stratului de gheață din Antarctica.

Simulările făcute de 31 modele climatice actuale, care nu iau în considerare turbioanele oceanice, prevăd că temperaturile apelor din jurul Antarcticii cresc în contextul schimbărilor climatice.[1] Noua simulare de înaltă rezoluție arată un comportament cu totul diferit, precizând că unele regiuni din apropierea Antarcticii chiar se răcesc în condițiile schimbărilor climatice. Cei doi autori au declarataceste regiuni par să fie mai rezistente la condițiile schimbărilor climatice. Se obține un răspuns foarte diferit al temperaturii din cauza efectelor de tip ‘ocean-eddy’.

Noul model de înaltă rezoluție preconizează o pierdere de gheață mai mică drept răspuns la topirea banchizei antarctice: doar o treime în comparație cu modelele climatice actuale. Acest lucru reduce creșterea preconizată a nivelului global al mării cu 25% sau cu 9,3 cm, până în 2100, considerând o creștere anuală de 1% a concentrației de CO2 (Fig. 1).

Fig. 1. Modelele climatice actuale supraestimează cu 25% (+9 cm) nivelul oceanelor în anul 2100 pentru că încorporează procesele turbionare din jurul continentului Antarctica, cel mai mare depozit de gheață din lume. (captură YouTube)

Deși nivelul mării va continua să crească cu circa 30 cm în următorii 100 ani – dar nu cu 2 m (!!!), cum prognostica articolul din 2019 folosit de Washington Post, această nouă simulare este, de fapt, o veste bună pentru regiunile litorale, oferindu-le timp necesar pentru adaptare. Faptul că turbioanele oceanice din jurul Antarcticii, neglijate în modelele climatice actuale, joacă un rol crucial în noile proiecții privind nivelul mării, demonstrează că sunt necesare cercetări serioase pentru a mări gradul de credibilitate a modelelor climatice globale.

În același timp, studiul universitarilor olandezi deschide din nou poarta întrebărilor fundamentale: Ce alte fenomene naturale complexe NU sunt corect incluse în actualele modele climatice? Norii? Activitățile solare? Tectonica plăcilor litosferice? Rolul fertilizator al CO2? Ș.a.m.d. Ce surprize ne mai pot aștepta în viitor, dacă se vor mai găsi oameni de știință care „să fluiere în biserica corectitudinii politice” (climate emergency!) și cărora – foarte important - să li se permită să publice rezultatele descoperirilor lor non-ortodoxe pentru doctrina actuală a „bisericii” eco-.

Cât de credibile și utile sunt simulările climatice actuale?

Climatologii și modelele lor, mai mult sau mai puțin apocaliptice, se confruntă cu riscul pierderii credibilității când fac afirmații mai „tari” decât le pot susțin datele lor. Acest lucru le pune sub semnul întrebării opiniile și validitatea predicțiilor. Nu aș spune că este un motiv suficient pentru a pune la îndoială încălzirea globală (naturală + antropogenă) sau faptul că emisiile de gaze cu efect de seră afectează clima. Cu toate acestea, pur și simplu nu pot avea încredere în predicțiile lor cu privire la amplitudinea creșterii temperaturii într-o anumită perioadă de timp sau în efectele pe care creșterea temperaturii le va avea asupra climatelor regionale: nivelul oceanic va crește cu 2 m sau 30 cm până în anul 2100?! Ar trebui să renunțăm o vreme la considerarea acestor previziuni care se contrazic unele pe altele și să așteptăm timpul când vom putea avea încredere în ele. Până atunci, predicțiile climatice să fie un exercițiu academic în încercarea de a face ceva util, precum modelarea tranzacțiilor la bursă.

Desigur, vor argumenta cei 97% din experții care cred în încălzirea globală antropogenă, situația actuală a modelelor climatice suferă din lipsa datelor – cele care există sunt fie insuficiente, fie inadecvate pentru a face predicții mulțumitor de precise ca să devină utile. Dar aș contra-argumenta că este vorba despre ceva mai mult decât lipsa datelor adecvate. Climatologilor le lipsește o teorie unitară, demonstrabilă fără echivoc, ancorată cu legi fizico-matematice incontestabile, care să descrie fără sincope științifice sistemul haotic, non-linear și extrem de complex numit clima terestră.

Dacă IPCC recunoaște franc în ultimul său raport major din 2018 că sistemul climatic este un sistem haotic cuplat neliniar și, prin urmare, predicția pe termen lung a viitoarelor stări climatice nu este posibilă,[2] de ce nu recunosc climatologii dificultatea extremă, chiar imposibilitatea simulărilor lor?!

Când Administrația Biden intenționează să cheltuiască 2 trilioane de dolari pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice, de ce consilierii săi (poate unii sunt și climatologi) nu-i atrag atenția asupra unui studiu publicat încă din 2009 în Proceedings of the National Academy of Sciences și care concluzionează că schimbările climatice rezultate în urma creșterii concentrației de dioxid de carbon sunt în mare parte ireversibile pentru 1000 de ani.[3]

Dacă acest fenomen de histerezis al creșterii concentrației de CO2 prezintă o ireversibilitate milenară, de ce se mai continuă campania de înspăimântare zi de zi, ceas de ceas, prin mass media, agenții guvernamentale, ONG-uri ecologiste, Green New Deal-uri, Grete ș.a., că în 2030, poate în 2050, vine sfârșitul lumii, că specia umană și alte specii vor deveni extincte, că zăpezile de altă dată vor deveni amintiri (nu și pentru texanii din 2021!), că ghețarii din Groenlanda, Antarctica și zonele montane se vor topi, iar apele mărilor și oceanelor vor inunda orașele de pe țărmuri și sute de milioane de oameni vor deveni refugiați climatici etc.?

Climatologia actuală este departe de a fi numită o știință „tare”. Deocamdată, ea produce predicții despre viitor, deși am arătat încă din 2019, că Este dificil să faci predicții, mai ales despre viitor… Prin comparație, atunci când a enunțat teoria relativității generalizate în 1915, Einstein a indicat trei predicții care ar fi putut valida teoria sa: precesia „anomală” a planetei Mercur, curbura luminii în câmpuri gravitaționale și deplasarea gravitațională spre roșu. În 1919, cea de-a doua predicție a fost confirmată cu succes în timpul unei eclipse solare. Dar în cazul predicțiilor climatice, rămânem cu modèle nedovedite și cu „voturile” oamenilor de știință care ne oferă un „consens” ce este apoi vândut celorlalți drept o știință dovedită.

Cui prodest?

De ce continuă, totuși, ofensiva alarmelor climatice? Pentru că există avantaje pentru cei care participă la „războiul împotriva schimbării climei”.

Mass media obțin mai multe click-uri și vizualizări cu povești înfricoșătoare: taifunuri, uragane, tornade, incendii de pădure, chiar și baobabi bătrâni care mor din cauza schimbării climei (adică, să ne înțelegem, a încălzirii globale antropogene). Cele mai citite știri în mass media americane sunt aberante ori extremiste în ceea ce privește negativitatea lor. Cultura jurnalistică, focalizată pe știrile negative, și asaltul mediatic alimentat de acest tip de informații sunt predominante în mass media liberale/progresiste. Justificarea asaltului mediatic al știrilor negative? Publicul cere asta, conform principiului if it bleeds, it leads. Dacă mass media spune în mod constant o poveste negativă despre climă, nu oferă publicului cel mai precis portret al realității. Ca un simplu test, încercați să găsiți în The New York Times informații despre rolul fertilizator al CO2, exemplificat de NASA (eu am făcut-o în două articole).

Pentru mai multe detalii și analize, recomand Paradoxul progresului (I). Asaltul mediatic al știrilor negative. (Cu cât lucrurile devin mai bune, cu atât oamenii percep mai multe amenințări acolo unde ele nu există și devin mai supărați și nemulțumiți.)

Activiștii climatici, șefi sau simpli membri a numeroase ONG-uri, atrag atenția asupra lor și capătă fonduri pentru continuarea și/sau amplificarea acțiunilor lor.

Cercetătorii universitari, care lansează alarme climatice sau trag doar o fumigenă alarmistă, atrag și ei o atenție specială din partea universităților lor și a agențiilor de finanțare. Revedeți fumigena cu „baobabii cei mai bătrâni care mor într-un ritm fără precedent din cauza încălzirii globale”. Dacă nu ar fi existat această supoziție, articolul cercetătorilor clujeni ar fi rămas probabil anonim. Dar dacă au strecurat „șopârla” cu încălzirea globală, succesul mediatic nu putea lipsi.

Nu este un secret că oamenii de știință sunt dependenți de banii din granturi, iar angajarea și titularizarea lor pe post se face aproape exclusiv pe baza cantității de bani pe care o pot atrage. În consecință, ei sunt foarte atenți la ceea ce caută agențiile de finanțare (majoritatea guvernamentale) în materie de „știință”. Dacă presupuneți că aceste agenții sunt imune la presiunile politice și la gândirea de grup sau că studiile contra-„consens” au șanse cât de cât egale de a fi finanțate, înseamnă că nu sesizați cât de corupt și „politically correct” a devenit mediul academic, în SUA și alte țări. Ideea că doar scepticii climatici ar propaga minciunile marilor companii petroliere, în timp ce cercetătorii din grupul celor „97% experți” ar face o „știință” dezinteresată, este cel puțin extrem de naivă.

În plus, cercetătorii intrați în clubul select al celor „97% experți care cred în încălzirea globală antropogenă” au o grijă deosebită pentru care restul de 3% să fie etichetați precum borcanele (climate deniers, de exemplu) și împiedecați sistematic de la publicații în reviste cu vizibilitate. Iar când nici aceste măsuri nu-și fac efectul se aplică metode dictatoriale de eliminare din motoarele de căutare de pe Internet.

Despre modul cum „poliția gândirii” acționează împotriva celor 3% oameni de știință sceptici climatici am prezentat detalii și exemple în articolul Poliția științei și sfidarea consensului. Revin cu un alt exemplu. În 2019, celebra „universitate” Wikipedia și-a dat din nou în petec, prin eliminarea Listei cu sceptici climatici (Fig. 2):

Fig. 2. Wikipedia anunță ștergerea listei oamenilor de știință care nu sunt de acord cu consensul încălzirii globale. (Sursa)


Acțiunea de eliminare a „indezirabililor climatici” din Wikipedia prin „uciderea în efigie” este un alt exemplu de manipulare politizată a informațiile accesate de mulți oameni curioși. De aceea îi sfătuiesc mereu pe studenții mei: Nu accept să citați din Wikipedia. Dacă, totuși, folosiți Wikipedia ca sursă credibilă de informație, o faceți pe risc propriu! Caveat emptor...

Politicienii care se aliniază și defilează și ei sub steagurileGreen New Deal/European Green Deal nu se sfiesc să folosească scenarii catastrofiste, urmate de promisiuni că ei ne vor salva dacă îi vom vota și le vom da autoritatea de a distribui resurse uriașe pentru a „rezolva” criza (climate emergency). Exemplele sunt prea binecunoscute pentru a le mai pomeni o dată.

Modelarea climatică și principiul lui Le Chatelier

Dacă ar fi să fac o recomandare pentru a mări credibilitatea actualelor modelări/simulări climatice, as sugera verificarea principiului lui Le Chatelier în studiile paleoclimatice, urmată de includerea lui în viitoarele modele.

Enunțat în sec. al XIX-lea în domeniul chimiei, principiul lui Le Chatelier se poate aplica și altor discipline (biologie, farmacologie, științe naturale, economie). Pe scurt, principiul se poate formula astfel:

Atunci când un sistem stabilizat este perturbat, acesta va reacționa și se va adapta într-un nou echilibru pentru a diminua perturbarea suferită.

Actualele modele climatice, incluzând vaporii de apă/norii, transferul de căldură convectivă între atmosferă și oceane, prezența aerosolilor, dublarea concentrației de CO2 și alți factori, pretind că existența unor feedback-uri pozitive ar crește temperatura globală cu 4,5°C sau mai mult. Deoarece singură dublarea concentrației de CO2 ar putea să crească temperatura suprafeței terestre cu circa 1°C, rezultă că influențele directe ale oricărei schimbări se amplifică. Dar această situație contrazice principiul lui Le Chatelier enunțat mai sus. Desigur, se poate invoca faptul că sistemul climatic violează acest principiu pentru că are „puncte critice”. Cu modestie, sugerez lectura articolului meu Despre inconsistența „punctelor critice” în evoluția sistemelor naturale complexe. Iar dacă de gândim că în majoritatea timpului geologic, masa CO2 a fost de 5, 10, chiar 25 ori mai mare decât este în prezent, este greu de acceptat că viața ar fi putut supraviețui dacă aceste „puncte critice” ar fi jucat vreun rol semnificativ, în cazul când au existat.[4]


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















1189 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by