Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Ce-ar spune oare Monica Lovinescu?

de Cristina Cioaba     Contributors.ro
Sâmbătă, 17 aprilie 2021, 8:52 Actualitate | Opinii


Cristina Cioaba
Foto: Arhiva personala

Mi se întâmplă adesea să-mi pun această întrebare, mai ales atunci când lumea din jur se învolburează și totul devine atât de confuz, încât dreptatea și adevărul, înecate în valuri de minciună și ură, par că nu mai pot ieși la lumină. Am învățat să găsesc în cărțile ei nu doar memoria unei epoci, păstrată cu acribie de cronicar pentru viitor, ci chiar semnele viitorului și, deopotrivă, cheia de a le înțelege. Și astfel, scrierile Monicăi Lovinescu mi-au devenit de-a lungul timpului busola după care îmi ghidez viața.

*

În 3 aprilie 2000, Monica Lovinescu scria în jurnal:

„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? […] A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile. Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust.“[1]

Iată că au trecut de atunci mai bine de 20 de ani, iar profețitul țar kaghebist tocmai și-a prezervat puterea pe viață. Schimbarea constituției în vara anului 2020 îi oferă posibilitatea de a-l depăși pe Stalin ca longevitate a puterii. Poate candida acum liniștit și curat constituțional până în 2036, când va avea 83 de ani. „Sunt absolut convins că am făcut bine să adoptăm modificări ale Constituţiei. Ele ne vor întări statul, vor crea condiţii pentru o dezvoltare a ţării noastre în următoarele decenii“[2], declara Putin satisfăcut, după ce 78% dintre ruși au votat transformarea lui oficială în țar. Și își urmează neabătut drumul, la capătul căruia visează să refacă fostul imperiu URSS. A anexat Crimeea fără ca ceilalți actori politici să-i opună o rezistență reală, iar acum se joacă iarăși la granițele Ucrainei de-a exercițiile militare. O demonstrație de forță în plină pandemie este menită să pună din nou la încercare reacția occidentală. Cine îl poate opri? Liderii mondiali reacționează anemic în fața provocărilor acestui maestru al disimulărilor și propagandei. Ultima umilință la care a fost supus șeful diplomației europene, Josef Borrell, spune foarte mult despre raportul de forțe din acest moment.

Și totuși are și Putin un punct vulnerabil. De un singur om se teme cu adevărat. Unul singur s-a arătat destul de curajos pentru a-l privi direct în ochi. Întoarcerea lui Navalnîi în Rusia după episodul otrăvirii, gest care unora li s-a părut o adevărată nebunie, a fost de fapt lovitura cea mai puternică pe care a primit-o Putin în ultima vreme. Cineva a îndrăznit să-l sfideze, cineva a îndrăznit să nu se teamă de el. Unul ca acesta a trebuit să treacă mai întâi prin văile morții ca să le poată trece și celorlalți măcar o parte din curajul lui, din nevoia lui de libertate, adevăr și dreptate. Nu poți să nu te întrebi dacă există și o Rusie a lui Navalnîi pe lângă cea a lui Putin. Cu siguranță că există, numai că e încă prea firavă. S-a manifestat la un moment dat, dar apoi a tăcut din nou.

Otrăvit, condamnat la închisoare fără să fie vinovat, lui Navalîi i s-a luat până și dreptul de a face greva foamei. Hrănit cu forța, adică suspus torturii, el este din ce în ce mai singur. În mijlocul unei lumi care se zbate isteric, protestând pentru libertatea de a nu purta mască, pentru Navalnîi nici măcar organizațiile care spun că luptă pentru apărarea drepturilor omului nu mai găsesc tonul și nici strategia indignării care să producă efecte. Doar ici și colo câte „o luare de poziție“, câte o declarație politică. În alte vremuri numele lui ar fi fost pe buzele tuturor, de la politicieni la oameni simpli. Așa cum erau numele lui Soljenițîn, Saharov sau Bukovki. În alte vremuri...

*

M-am întrebat zilele acestea ce ar fi zis Monica Lovinescu despre cazul Navalnîi. Și parcă am auzit vocea aceea unică pe care doar indignarea în fața nedreptății strigătoare la cer i-o timbra:

„Niciodată nu scriu mai rapid decât sub impulsul indignării. Constat cu destulă uimire că a mea rămâne intactă. Mai am pentru încă o viaţă.“

Căci indignarea îi mobiliza nu doar scrisul, ci și fapta. În jurnale, ea consemna adesea protestele la care participa atât în calitate de jurnalist, cât și ca manifestant, atunci când era ceva de aparat, de salvat nu doar în România, ci oriunde în Est. De altfel, întreaga ei activitate jurnalistică a fost o formă neîncetată de protest. O viață dedicată unei cauze ce părea dinainte pierdută. Iar deviza i-a fost mereu aceeași: „Mă indignez, deci exist”. Cu toate riscurile pe care și le-a asumat și ale căror consecințe i-ar fi putut fi fatale. (Să nu uităm că în 1977 a fost bătută de agenți ai lui Ceaușescu în ograda casei ei și lăsată în comă.)

Tocmai această indignare pare să fi dispărut acum. Indignarea care perseverează, care rămâne fidelă mult timp, care nu obosește și nu își permite deziluzii. Indignarea care se înrădăcinează în speranța aceea nebunească a lui „până la urmă“:

„În noi, speranţa mereu dezisă şi care se tăinuie din ce în ce mai adânc, ca să n-o putem stârpi. Orice s-ar întâmpla. Ştiu că n-o să mă mai întorc niciodată în România, de pildă, dar speranţa mea n-o crede.“[3] (3 octombrie 1981)

Monica Lovinescu a trăit să vadă cu ochii ei acest „până la urmă“. Dar a văzut deopotrivă și ceea ce era dincolo de un aparent final fericit. După exuberanța momentului eliberator din 1989, după ce s-au consumat clipele sublime ale „iluziei lirice“ numite căderea comunismului în Est, a urmat o serie nouă de deziluzii. Și cea mai greu de acceptat dintre toate a fost refuzul tuturor – și al celor din Est, și al celor din Vest – de „a face dreptate”, de a măsura crimele acestei lumi, indiferent de autorul lor, cu aceeași măsură. Refuzul unui proces al comunismului. Refuzul de a onora victimele printr-un act de dreptate postumă.

În balanţa care măsoară binele comun al lumii, uitarea crimelor comuniste atârnă foarte greu. Ea ne face să ne pierdem încrederea în existența unui progres moral al speciei noastre. Cu toate că între timp s-au scris tomuri care atestă dimensiunile terifiante ale acestor crime, de la Cartea neagră a comunismului (1997) până la impresionata trilogie a lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului (2020), indiferența generală rămâne în continuare șocantă. Ca și cum răul și nedreptatea au devenit fatalitatea vremurilor noastre. Toate aceste încercări de a aduce la lumină adevărul teribil al unei epoci care încă nu s-a încheiat se izbește de un încrâncenat refuz de a-l privi. Această uitare ne pune în situația ca azi să asistăm, blazați și neputincioși, la revenirea ideologiei de sorginte comunistă disimulată sub numele de corectitudine politică. Numai că de astă dată, în mod cu totul neașteptat, ea vine dinspre Vest. Iar în Est, foștii comuniști, regrupați în structuri oligarhice, nu doar că au supraviețuit, dar au prosperat, îmbogățindu-se prin hoția și corupția devenite sistem.

Și nu poţi să nu te întrebi cum s-ar fi scris povestea noastră, dacă crimele comunismului ar fi fost recunoscute ca atare, drept crime împotriva umanității. Și nu neapărat printr-un proces al comunismului ca cel de la Nürenberg, dar măcar printr-o limpezire a apelor, printr-o o separare a victimelor de călăi și de complici, măcar prin interdicția de a reveni pe scena politică a celor care au făcut cu putință această cumplițenie a istoriei. Ni l-am putea imagina atunci pe unul ca Putin consumându-și pornirile războinice în mult mai pașnice competiţii de judo.

Și totuși... Privind figura tragică a lui Navalnîi în închisoare îți spui că lupta asta nu se poate termina așa. E poate în unii oameni o genă care produce un salt evolutiv. Purtătorii acestei gene devin eroi, iar viața lor devine acea poveste a „biruinței sufletului asupra răului“.

*

După ce la alegerile din Polonia câștiga un fost comunist, în vreme ce un Lech Wałęsa obținuse doar 0,8%, Monica Lovinescu nota în jurnal, în 10 octombrie 2000:

„Dar noi am vibrat într-atât la Solidarność, Wałęsa, Papa, Wajda, Kor, încât ni se confundă existenţa cu aceste mituri trăite. Stau deodată şi mă întreb: ce‑am căutat noi în Istorie? Oricât de bogat ar fi fost epilogul, dând vieţii noastre un sens, pe deasupra tuturor speranţelor, poate c-ar fi fost mai sănătos să nu ne apropiem într-atâta de această mistificare a luptei dintre Bine şi Rău care este Istoria. Trebuie să mă opresc din enunţarea de evidenţe, iar dacă am aerul de a le descoperi pentru prima oară, când le ştiu de când lumea, e din pricina pângăririi din Polonia. Care-şi omoară trecutul cu şi mai multă eficacitate decât noi, românii. Pentru simplul motiv că noi nu prea avem ce să pângărim. Pe când polonezii… La capul patului meu, şcolăreşte, am prins de tapiseria zidului o insignă „Solidarność“ pe care o purtam la manifestaţii. Privind-o după ştirea de aseară, am avut senzaţia unei abjuraţii.“[4]

Și totuși...

Când, în 2008, am ajuns la Paris în celebra casă de pe strada François Pinton, rămasă pustie ca o cochilie goală, am descoperit că pe tapiseria de pe peretele de la capătul patului Monicăi Lovinescu era încă prinsă acea insigna cu sigla Solidarność. Chiar dacă Istoria fusese nemilos de generoasă cu dezamăgirile, ea totuși o păstrase acolo ca pe un semn al trecutului, dar și ca un mesaj pentru viitor. Descoperind obiectul acela minuscul am avut brusc senzația că o prezență vibrantă a umplut spațiul părăsit al camerei. Insigna nu mai era doar un simplu memento, ci simbolul unei lupte care nu se va încheia niciodată. O luptă dusă pentru toți cei aflați în dificultate.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2336 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by