Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

de Lucian Bondoc     Contributors.ro
Miercuri, 14 aprilie 2021, 9:08 Actualitate | Opinii


Lucian Bondoc
Foto: Arhiva personala

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție, putea chiar detecta otrăvurile în mâncare. Până la urmă este asasinat tocmai prin otrăvire, dar folosindu-se un artificiu. I se servesc feluri de mâncare care, luate separat, păreau în regulă, dar, odată combinate în stomac, formau o otravă puternică.

Pentru cei ce apreciază genul, scenariul este ceva mai complex, dar restul aspectelor sunt puțin relevante pentru ceea ce doresc să subliniez în acest articol.

În schimb, finalul menționat reflectă destul de bine riscurile amestecului dintre egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat pe care îl fac unele politici publice actuale din SUA și din UE.

Practic, se tinde să se considere că majoritatea diferențelor mari de rezultate sau de ponderi de rezultate nu au cum să se explice, în principal, decât prin inegalități de șanse (care ar rezulta, la rândul lor, din comportamente discriminatorii sau speculative de acum sau din trecut).

Or, deși există în mod clar numeroase diferențe artificiale și nedreptăți în lume, „deducția” de mai sus este fundamental eronată și duce la politici dezechilibrate ca focus, cu riscuri pe măsură.

Cu alte cuvinte, ideea nu este aceea de a nu contracara foarte ferm comportamente discriminatorii sau speculative, ci de a se înțelege că acestea reflectă, în realitate, doar o parte a „problemei” respective și încă una minoritară, diferențe mari fiind inerente stadiului de complexitate actual al lumii.[i]

Cele de mai jos vor arăta pe scurt:

  • De ce egalitatea de șanse nu doar că nu are cum să ducă la egalitate de rezultat, dar implică în mod natural variații foarte mari de rezultat între capete;
  • Cum s-a ajuns la confuzia actuală frecventă între cele două egalități și la „deducția” de mai sus;
  • De ce ultimii 30 de ani au mărit diferențele de rezultat, dar motivele au fost înțelese frecvent greșit sau distorsionat.

1. De ce egalitatea de șanse nu doar că nu are cum să ducă la egalitate de rezultat, dar implică în mod natural variații foarte mari de rezultat între capete

Oamenii sunt împrăștiați, în mod evident, pe un spectru foarte variat de interese profesionale, informație acumulată, efort, capacități fizice, intelectuale, experiențe, personalități, talent, punct de plecare și noroc.

Aceasta înseamnă că, dacă există egalitate de șanse, este absolut imposibil la nivelul unei populații să existe egalitate/unitate de rezultat - și invers - pentru că fiecare din elementele menționate mai sus diferențiază un om și mai mult față de altul.

Este, desigur, adevărat că nici măcar egalitatea de șanse nu există în prezent pentru toată lumea - ceea ce înseamnă că sunt și destule diferențe care apar sau sunt mărite artificial. E un aspect pe care ar trebui să se concentreze orice guvern responsabil, dar cu conștientizarea faptului că egalitatea de șanse și cea de rezultat se exclud, oricum, logic reciproc la nivelul oricărui popor.

Faptul că egalitatea de șanse nu doar că nu duce deloc la egalitate de rezultat de masă, ci implică și variații de rezultat foarte mari în mod natural este ușor de conștientizat dacă ne gândim la sporturi.

Nimeni nu se miră că jucătorii de tenis de câmp dintr-o țară reflectă o variație enormă de performanță și nici că primii clasați câștigă de sute și chiar mii de ori mai mult decât ultimii clasați. La fel, fotbaliștii clubului Real Madrid sunt mai peformanți și câștigă mult, mult mai mult decât cei care joacă în divizia D.

Dar astfel de diferențe există și pe planuri care nu țin de performanța fizică a corpului.

De exemplu, pe plan mai intelectual, sunt scriitori care câștigă sute de milioane de euro din cărțile scrise (ca autoarea seriei Harry Potter) și alții care nu pot supraviețui din ce vând. Sunt și aspecte, clar, de tematică (cărțile Sandrei Brown au generat semnificativ mai multe venituri decât scrierile unor mari filozofi), țară, publicitate și noroc etc, dar se înțelege ideea.

Ar trebui să se înțeleagă și ciudățenia faptului că tocmai la economie pare că ne pricepem toți și „știm” că foarte mulți oameni de afaceri și manageri câștigă excesiv față de ce fac.

Adică, deși considerăm destul de normal faptul că jucătorii Real Madrid sunt în top 1% al sportivilor, inclusiv ca venituri, și că veniturile lor sunt de sute de ori mai mari decât ale altor sportivi, raporturi similare în sectoare pur economice sunt văzute automat de numeroși oameni ca reflectând nedreptăți strigătoare la cer și anomalii de corectat grabnic.

Faptul că numărul miliardarilor din China (în dolari) este deja de 2 ori cât cel din Germania[ii] și că aproximativ 10% din familii dețin 75% din economii[iii] după doar 30 de ani de capitalism economic, nu după 150 de ani (ca să ne referim doar la ultimele 3 revoluții industriale), ar trebui să dea mult mai mult de gândit când e vorba de a evalua ce e natural și ce nu, sau de a modifica rețeta la baza succesului Occidentului.

2. Cum s-a ajuns la confuzia actuală frecventă între cele două egalități

Confuzia politică frecventă actuală pe acest subiect al egalității (de șanse versus de rezultat) a fost facilitată, cred, tot de religie (ca și în cazul subiectului tratat în articolul anterior).

Astfel, deși până în secolul 18 lumea organizată social era oficial ierarhică în toate privințele, ordinea religioasă era duală. Era ierarhică pe partea de abordare a puterii materiale concrete lumești (să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului) și a divinității (ierarhiile cerești), dar era egalitaristă în privința importantă a abordării păcatului și moralității (a valorii umane abstracte).

Oamenii erau, astfel, considerați egali în potențial moral, iar obiectivul final era egalitarist chiar ca rezultat și nu doar moral, ci și material (Raiul abundenței totale). Ba’ chiar cei săraci primeau mesajul unui ascendent față de cei bogați („Cei din urmă vor fi cei dintâi”).

Religia a avut, însă, întotdeauna înțelepciunea de a plasa responsabilitate pe fiecare om în parte. A ajunge în Rai nu era deloc un drept automat nici măcar pentru cei săraci, ci necesita eforturi individuale și responsabilitate pe Pământ. Deși speranța Raiului exista pentru toți, nu se sugera niciunde că reușita respectivă ar putea fi atât de largă că ar rămâne Iadul gol.

În plus, destinația egalitaristă de rezultat material (raiul abundenței totale) era post-economie. Nu era accesibilă în masă pe durata „drumului” în sine.

Laicismul occidental (mai ales stânga politică) a confuzionat efectiv ceea ce era doar aparent. A preluat din religie ideea egalității de valoare umană și chiar a ascendentului moral al celor mai săraci față de cei mai bogați, precum și ideea că unii sunt luminați și au misiunea să-i călăuzească pe ceilalți.

În schimb, a presupus că toți oamenii „merită” raiul pe Pământ, a presupus că e „vina” celor mai bine plasați, mai ales economic, ori de câte ori se repera vreo problemă și, gradual, a cam pierdut pe drum mai toată partea de responsabilitate individuală a omului obișnuit.

S-a ignorat în bună parte faptul că Raiul era destinația, nu însuși drumul, precum și faptul că locatarii erau tratați egal acolo pentru că depuseseră eforturi de lungă durată anterior (fiind și presupuși a fi semnificativ mai puțini decât cei care primiseră șansa inițial) - nu pur și simplu. Nu s-a mai lăsat, practic, un spațiu suficient tocmai ideii de multitudine de grade de performanță și comportament.

Este ciudat pentru că această zonă – cea situată între „îngeri” și „demoni” - este tocmai cea mai dens ocupată în realitate, iar religia și simpla observație sugerau deja că acolo ne aflăm mai toți.

Este și contraproductiv pentru că demotivează. Dacă gradul de performanță și păcat nu contează mult, efortul spre îmbunătățire continuă este subminat fundamental.

A contat probabil semnificativ Darwin cu a sa luptă evoluționistă, supraviețuirea celui mai puternic și desprinderea omului de animale. Unii exponenți ai noului curent s-au văzut cumva atât ca vârfuri de evoluție ale speciei (călăuze penru ceilalți), cât și ca noii „îngeri” care luptau cu „demonii” din elitele economice pentru protejarea celor mai slabi, desprinderea definitivă de animale și aducerea mai tuturor la stadiul de „înger”, cu o egalitate și pe plan material, nu doar moral. Aceasta deși ambele planuri (material și moral) erau susceptibile, prin natură, de o variație semnificativă de grade și de ponderi „între” capete.

A jucat probabil și percepția că religia fusese parțial folosită anterior pentru menținerea unei ierarhii lumești nedrepte. Pentru unii a devenit suspicioasă însăși ideea oricărei ierarhii.

Al Doilea Război Mondial a avut și el rolul său. Aberația comparației și superiorității de rasă fasciste a dus la tendința de a se merge în partea cealaltă și a se reprima cât mai mult și nivelul de comparație individuală. Deși foarte clare științific, studiile care arătau în cadrul acelorași popoare variații individuale importante de IQ, talent sau disponibilitate la efort au devenit subiecte cvasitabu. Aceasta a facilitat ideea profund eronată că mai oricine poate ajunge orice vrea fără cine știe ce efort (și, implicit ideea – tot eronată - că dacă asta nu se întâmplă, doar societatea ar fi de vină, nu potențial individul însuși).

Nici creșterea graduală în dimensiuni a aparatului statelor nu este de ignorat. De exemplu, regimul salarial mult mai „adunat” din sectorul public tinde să distorsioneze pentru unii reprezentanți percepția dispersiei normale a ierarhiilor de valoare și față de sectorul privat. Adică, nu au cum să „merite” cei din privat cine știe ce în plus față de mine. E mai greu de conștientizat că sectorul privat trăiește, în medie, mult mai aproape de darwinism din punctul de vedere al balanței riscuri-beneficii. Asta dincolo de faptul că fonduri de performanță mult mai mari ar trebui, cred, alocate în sectorul public.

Experiența comunismului în Est a temperat unele tendințe în Vest, dar memoria eșecurilor s-a estompat rapid după 1989, destui oameni fiind, oricum, tentați să le vadă ca o problemă de implementare, nu de idee.

Per total, s-au diluat semnificativ dimensiuni esențiale și care erau clare anterior. Inevitabilitatea și amplitudinea ierarhiilor valorice în natură și ideea că un om trebuie judecat după fapte concrete, nu după vreun potențial abstract - sunt astfel de dimensiuni.

Cele de mai sus nu ar putea fi, totuși, înțelese complet doar din perspectiva distorsionării unor mesaje (la origine) religioase și a unor evoluții după 1945 dacă nu am realiza contribuția unui fond psihologic de profunzime - care precede chiar și religia.

Este vorba în special de dorința de a fi „în rândul lumii”, ancorată în subconștientul ancestral.

„A fi în rândul lumii” a oferit timp de zeci de mii de ani șanse bune de supraviețuire și perpetuare a genelor și o viață mai confortabilă. În natură, nu doar animalele sociale mai slabe, dar și cele care sunt plasate fizic la coada sau marginea „grupului” sunt cele mai expuse la pericole.

Or, evoluția accelerată a „lumii” din ultimul secol ne induce difuz mai tuturor neliniștea că nu mai ținem pasul cu „lumea”/„rămânem de căruță” (deși miza nu mai este deloc supraviețuirea).

Tot psihologic a contat și contează mult și în continuare și faptul că ne vine greu să realizăm că lumea modernă funcționează spre capete exponențial, nu proporțional.

Pentru că timp tot de zeci de mii de ani, oricât ar fi fost de inteligent sau puternic, un om nu putea ieși prea mult în evidență în sine și putea fi contracarat valoric de doar câțiva alți oameni, subconștientul nostru nu percepe ușor diferențele implicate de epoca modernă.

Pentru numeroși oameni e mai greu, astfel, de văzut faptul că unii oameni acumulează natural - în prezent - venituri disproporționate. E o chestiune și de nevoie de stimă – aceasta ne împinge pe toți să căutăm explicații pentru succesul altora care să ne menajeze propriul ego (adică, au avut mai mult noroc, au fost ajutați sau poate chiar au trișat cu ceva).

Or, trecerea de la schimburi de produse în natură la economia actuală și de la rezolvarea multor probleme cu ciomagul la concurența prin cunoaștere continuă, antreprenoriat, multinaționale și think-tank-uri a echivalat în sine la capetele spectrului cu trecerea graduală de la un lighean, la un lac, mare și ocean din punctul de vedere al amplitudinilor oricărui fenomen, natural sau speculativ.

De exemplu, faptul că 5 boxeri amatori solizi l-ar fi putut probabil bate măr pe Mike Tyson duce aparent la ideea că acesta nu ar “face” cât 5 oameni. Așa ar fi și fost acum 1000 de ani. Asta nu l-a împiedicat pe Tyson să câștige în zilele noastre de sute de ori mai mult decât 5 boxeri amatori luați împreună.

Pe plan mai intelectual ne e și mai greu să vedem asta, deși acolo cei ce ies în evidență stau, de fapt, și mai bine relativ. Kasparov putea „bate” la un simultan de șah 50 de alți șahiști, ba chiar mai mulți.

Practic, tindem să ignorăm frecvent faptul că, în lumea actuală, și o diferență mică – dacă e în zona mai de vârf de performanță - poate duce la rezultate economice agregate enorme în practică în orice domeniu. Chiar și cineva cu doar 5% mai bun decât alții poate „valora” foarte mult pentru că, în prezent, poate însemna diferența dintre a câștiga toate competițiile și a le pierde pe toate.

Economia, în schimb, nu ignoră realitatea de mai sus.

3. De ce ultimii 30 de ani au mărit diferențele de rezultat, dar motivele au fost înțelese greșit sau distorsionat

După 1945 mai ales, egalitatea de șanse a fost urmărită în ritm alert o vreme, doar că presupunându-se în mod greșit că aceasta va duce la egalitate de rezultat de masă. Astfel, presiunile până spre anii 60” chiar au dus la o egalitate de șanse reală inițial larg răspândită în Occident. Urmarea a și fost o progresie economică semnificativă pentru mai toți.

S-a constatat, însă (mai ales în ultimii 30 de ani), că diferențele de venit între capete (vestitul top 1% și ultimii 20%) au crescut, nu au scăzut. Au fost 4 motive principale (dincolo de faptul că statisticile respective includ și distorsiuni semnificative care ar merita o discuție separată):

  • O egalitate mai mare de șanse crește venitul marii majorități, dar duce, de fapt, la o diferență finală mai mare de rezultat economic, nu mai mică. Astfel, o lume mai bogată facilitează în sine diferențe mai mari de rezultate la capete, punctul de jos al spectrului rămânând tot „zero”, dar cel de sus devenind mai mare. E asemănător exemplului de mai sus cu diferența dintre o mare și un ocean. Pe plan mai puțin metaforic, cineva care are un IQ de top, muncește foarte mult, face profesional ceva ce îi place și asta într-un domeniu care degajă multă bogăție poate ajunge la niveluri de venit enorme față de cineva care bifează opusul pe toate planurile respective.
  • Politicile culturale nu au mai presat nici măcar pe vectorul major pentru o egalitate de șanse reală în dinamica sa - care este acela al accesului efectiv la educație și experiențe de calitate, cu insuflarea culturii muncii și motivației de la vârste cât mai mici. Or, degeaba există educație gratuită și legi anti-discriminare, dacă politicile culturale și programa școlară nu țin pasul cu „lumea” și nici nu se explică pe parcurs cum poți fructifica efectiv egalitatea de șanse.
  • Dezvoltarea tehnologică a lumii care avea loc în paralel (și continuă și în prezent) tocmai că a mai și lungit între timp scara cunoașterii și complexității umane cu câteva trepte, generând, totodată, și nevoia unei formări continue, nu doar pe durata școlii.

Așa ceva face în sine ca ponderea celor care țin pasul cu toată lungimea scării să scadă. E valabil pentru noi toți. Globalizarea a adâncit problema, mărind dinamica și scara schimbărilor.

Egalitatea de șanse a devenit, pe cale de consecință, mai greu de asigurat în realitate, deși existase din plin în urmă cu doar câteva decenii.

Fără modificări de substanță ale educației și fără introducerea de formări continue adaptate, politicile culturale de stânga menționate mai sus au mers practic în sens contrar nevoilor, agravând mult problema educațională pentru elevi și studenți. Politici de dreapta de stimulare și mângâiere pe creștet a lui Homo Cliens au facilitat același tip de mesaj și la adulți.

Numeroși oameni pur și simplu nu și-au mai dezvoltat sau actualizat competențele necesare pentru a desfășura activități care să producă o valoare adăugată mare în noua economie (unii chiar au regresat din motivele pe care le-am descris în „Homo Cliens și Homo Iratus”).

Aceasta înseamnă că se „înghesuie” mai mult pe nivelurile cu supra-ofertă de muncă, marjă mai mică și concurență mai densă din economia ceva mai veche și mai puțin pe nivelurile ce țin de cea mai nouă. Nu are legătură cu inteligența în sine. Așteptările, în schimb, au fost puse „pe steroizi” de abordarea Homo Cliens și orientate excesiv spre comparații de reușite pur materiale.

După cum am detaliat în „A Treia Fundație”, complexul cauzal a fost mai larg, dar, pe ansamblu, trecerea de la modelul valoric extern al aspirației spre perfecțiunea divinității la cel al mesajului - «tu ești bun așa cum ești și ar trebui să te manifești în cea mai dezinhibată și emoțională variantă a ta (oricât ar fi de stupidă). Nimeni nu e în măsură să-ți dea lecții sau să se pună în calea vreunei pofte pentru ca și tu meriți totul și nimeni nu e perfect» - a avut și are consecințe majore.

  • Componente speculative în creștere, mai ales cu privire la paradisurile fiscale și financiarizarea unei părți importante a economiei. Pe de o parte, într-o lume „mai mare” și comportamentele speculative implică volume mai mari, nu doar cele naturale. Pe de altă parte, tendința spre calea mai ușoară de a crește continuu s-a manifestat suplimentar la toate nivelurile, inclusiv la vârf. De exemplu, financiarizarea a recirculat mulți bani în afara economiei reale. Modul de intervenție în crizele capitaliste începând cu 2008 a mărit problema.

Observând rezultatul total, stânga occidentală s-a concentrat doar pe factorul (d) de mai sus pe care l-a extrapolat la mai toți cei din partea de sus a spectrului economic. Realizând, totuși, că factorul respectiv nu putea explica decât o parte minoritară a „problemei”, a început să caute explicații suplimentare din ce în ce mai aiuritoare pentru diferențe, inclusiv victimizări și exploatări de grup generaționale.

Nu și-a pus, însă, nici problema că foarte multe dintre diferențele mari sunt normale și nici pe aceea că politicile culturale și educaționale din ultimele decenii au fost profund eronate, mărind artificial destule diferențe.

În numele luptei împotriva „inegalității” de rezultat (care în sine nu spune mai nimic despre cauze)...


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2118 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by