De la Cromwell şi războiul civil englez încoace, nu a existat secol fără un mare război sau o revoluţie care să schimbe lumea. Nu avem niciun motiv să credem că secolul XXI va face excepţie. Cu cât Europa şi apoi lumea întreagă au devenit mai interconectate, cu atât tensiunile, războaiele şi revoluţiile au devenit mai mari, mai complicate, mai dure, mai costisitoare, având un impact din ce în ce mai puternic asupra unui număr din ce în ce mai mare de oameni.
Punând istoria sub lupă, unii ar putea chiar vedea că fiecare generaţie a avut războiul sau revoluţia ei, o dată la 30-50 de ani apărând o tensiune majoră, „descărcată” printr-o confruntare (ciocnire) care a provocat un moment de inflexiune sau ruptură a ordinii politice, de schimbare a valorilor şi „sensibilităţii” societăţii şi de instaurare a unui nou regim. Nu numai politica s-a schimbat în aceste momente de inflexiune, ci şi tipul de economie, relaţionarea interumană, patternul vieţii sociale şi modelul cultural dominant al societăţii.
Secolul XX, mai mult decât oricare altul înainte, a abundat în astfel de schimbări dramatice ale ordinii politice. Referindu-ne doar la Europa, bornele istorice 1918, 1945, 1968 şi 1989 au marcat transformări de profunzime ale vieţii oamenilor şi tot atâtea încercări pentru cele patru generaţii de europeni care le-au traversat.
Nu vă gândiţi neapărat că, pentru o schimbare dramatică a ordinii politice sau a perspectivei unei întregi generaţii pe termen lung, este nevoie de o majoritate care să acţioneze în acel sens. Nu, o masă critică hotărâtă, dispusă să lupte, este de cele mai multe ori suficientă şi poate schimba direcţia întregii societăţi, cu bune sau cu rele, de la caz la caz. În octombrie 1922, nu toată Italia, ci doar 30.000 de fascişti (mai puţini decât spectatorii care mergeau până anul trecut la un derby) au parcurs Marşul asupra Romei, în urma căruia Regele Victor Emanuel al III-lea s-a speriat şi i-a predat puterea lui Mussolini. Iar „ducele” a ştiut apoi să-şi consolideze regimul şi să rămână la putere 23 de ani. În noiembrie 1932, nu toată Germania a votat cu Hitler, ci doar o treime. Mai departe, ştim ce a urmat. În septembrie 1940, când a fost instaurat statul naţional-legionar, nu toţi românii erau legionari, ci doar câteva zeci de mii de fanatici de care până atunci „lumea bună de la oraş” râdea pe la colţuri. În decembrie 1989, nu toată România s-a ridicat împotriva lui Ceauşescu. O sută de mii de protestatari, la locul potrivit şi în momentul potrivit, au schimbat uneori istoria.
Fiecare dintre aceste generaţii prinse în vârtjeul schimbărilor părea şi avea sentimentul că ceea ce i se întâmplă reprezintă ceva extraordinar, unic în istorie, ieşit din comun, că trăieşte un eveniment sau o transformare epocală, că este participant sau martor la resetarea lumii. Probabil că aceste percepţii emoţionale intense, privite acum la rece, retrospectiv, fuseseră reale iar oamenii intuiseră corect că traversează praguri semnificative ale istoriei. Avatarurile sau, dimpotrivă, beneficiile şi oportunităţile trecerii de la un capitol la altul al istoriei nu se simt imediat. Doar timpul şi decantările inevitabile care vin odată cu trecerea deceniilor ne pot confirma sau infirma valabilitatea percepţiilor noastre de moment, mai ales atunci când acestea sunt încărcate de emoţii intense, de simpatii sau antipatii, afilieri intelectuale ori ideologice, mize personale trecătoare, entuziasm sau ură.
Pentru colegii mei de generaţie, cu vârste cuprinse astăzi între 45-60 de ani, 1989 părea să fi fost marea trecere de la o lume la alta, de la sistemul totalitar la sistemul libertăţilor, de la „democraţia populară” a lui Ceauşescu şi a comuniştilor la democraţia liberală a Uniunii Europene în care trăim deja de 14 ani.
1989 ne-a schimbat vieţile. În marile oraşe ale ţării s-a murit pentru libertate. Pentru aceea adevărată, nu pentru fandoseala cu „eliberarea de botniţă”. Schimbarea a fost atât de puternică şi de profundă încât cu greu putem spune că ceva din viaţa noastră postcomunistă a mai rămas la fel cu cea pe care o trăisem ca adolescenţi sau copii înainte de „Revoluţie”. Am putut studia altceva în universităţi, am avut burse în Vest, am citit cărţi care fuseseră prohibite pentru generaţia anterioară, am văzut lumea, am făcut cariere care erau de neconceput înainte, ne-am bucurat din plin de deschiderea, jovialitatea şi oportunităţile lumii occidentale şi democraţiei liberale, am schimbat idei cu oameni deştepţi din lumea mare, am consumat şi produs cultură şi cunoaştere ştiinţifică, am dezbătut, scris şi publicat liber. A fost frumos. Nu credeam, până acum câţiva ani, că ar mai fi posibil să mai prindem în timpul vieţii noastre o schimbare de anvergura celei trăite de generaţia noastră la finalul copilăriei/adolescenţei. Acum nu mai avem aceeaşi certitudine a sfârşitului fericit şi calm al istoriei. Aşteptăm cu încordare şi presimţim că ceva important se va mai întâmpla, mai devreme sau mai târziu.
Dar Războiul sau Revoluţia generaţiei care are astăzi 20-40 de ani? Vor lăsa ei o urmă majoră în istorie? Vor schimba lumea? Dacă da, cum? Va fi doar o „Revoluţie digitală”, soft, o mişcare a tinerilor corporatişti cool ieşiţi cu laptopurile la cafea la terasele din centru (imaginea tipică de până în martie 2020) sau, volens nolens, vor experimenta şi ei o ruptură dramatică a ordinii politice internaţionale şi sociale (interne), un eveniment hard, cu violenţă şi victime în stradă, un conflict tranşat prin forţă?
Antiteza intelectualilor şi corporatiştilor cool care ieşeau în stradă acum câţiva ani pentru apărarea statului de drept a năvălit acum afară, pe locul lăsat liber, din „canalele” şi „catacombele” ieftine şi uşor de cumpărat şi de manipulat, controlate de adevăraţii duşmani ai libertăţii, cei de la Est de România şi de UE. Adică din zone ale societăţii din afara mainstream cărora, din neglijenţă, aroganţă sau superioritate, nu li se acorda nicio atenţie. Reinventarea extremismului în secolul reţelelor sociale ne spune că această posibilitate a unei ciocniri dure, din nefericire, există şi este tot mai mare. Din SUA până în România această mare ciocnire este posibilă, în pofida specificurilor atât de diferite ale societăţilor.
Dacă astăzi sistemul liberal al Occidentului stă să cadă, este pentru că democraţiile liberale duc o dublă luptă: un Război de apărare inevitabil cu China şi Rusia şi, pe plan intern, o absurdă Revoluţie a Furioşilor, menită să readucă extremismul în spaţiul euro-atlantic civilizat şi moderat. Inevitabil, cei din urmă se transformă în „idioţi utili”, făcând jocul Chinei şi/sau al Rusiei, într-o manieră indirectă şi cel mai probabil fără voia lor. Spun fără voia lor pentru că majoritatea celor din stradă, a negaţioniştilor, conspiraţioniştilor şi postacilor revoltaţi de pe reţelele sociale sunt inconştienţi, foarte vulnerabili educaţional (vă rugăm prezentaţi foile matricole la control!) şi, poate cam prea dur spus, un fel de rataţi/frustraţi ai democraţiilor liberale, care speră să le iasă şi lor ceva dacă se urcă pe valul acesta anti-sistem.
Doar marii agitatori ai Revoluţiei Furioşilor sunt deja, într-un fel sau altul, pe statul de plată al duşmanilor Vestului. Ei ştiu foarte bine ce fac, subminând din interior sistemul politic liberal, erodând încrederea în instituţiile şi politicile UE, NATO şi guvernelor statelor membre, incendiind la propriu şi la figurat societăţile, în momentul cel mai greu al pandemiei, în care nervii oamenilor sunt întinşi la maxim. Dar pe aceia de cele mai multe ori nu îi vedem, sunt „la butoane” (taste), cu milioane de conturi false care generează continuu fake news şi mesaje otrăvite. Aceasta nu este o speculaţie, este o certitudine (re)confirmată în rapoarte publicate recent de serviciile secrete occidentale, care arată ingerinţa clară a Rusiei în alegerile americane (2016 şi 2020), Brexit, mişcările de protest din diverse ţări democratice etc.
Cum putem avea garanţia că ce am spus mai sus este adevărat? Simplu: vom vedea în etapa post-pandemie că Revoluţia Furioşilor nu va înceta iar marii agitatori vor găsi noi pretexte să continue mişcarea extremistă anti-sistem, menţinând captivi o parte din tinerii racolaţi în perioada măsurilor de protecţie anti-COVID şi dându-le în scurt timp alt „motiv de luptă” împotriva ordinii politice liberale.
