“Autorităţile nu comunică bine” zic bienpensanţii, care nu simpatizează cu demonstraţiile de stradă de ieri şi cu atât mai puţin gustă accentele xenofobe pe care ele le-au luat în câteva locuri. Guvernul ar trebui să explice mai mult, se zice, de ce aşa şi pe dincolo, cum funcţionează chestia cutare etc. In principiu, e corect: am publicat luna asta raportul EFOR pe 2021 care beşteleşte autorităţile pentru secretomanie reflexă şi nerozie în manevrarea datelor de interes public, ceea ce scade calitatea actului guvernării.
Ieri a rezumat bine acest sentiment general jurnalistul Ovidiu Vanghele care, după ce a mărşăluit cu coloana din Bucureşti, ne-a livrat diagnosticul într-o formulă cât a putut el de echilibrată:
“1. Nu inteleg mare lucru din ce li se intampla. 2.VINA PENTRU PUNCTUL 1 E A STATULUI!!! Bai statule, ba, ai auzit de parteneriat cu cetatenii, tati? Fa-ne partenerii tai, bai, convinge-ne, explica-ne, arata-ne logica. Tuturor, si noua, si lor. Altfel pica șandramaua cu totu’! Si pe tine si pe noi!”
Am ales postarea lui pentru că e un rezumat perfect a ce crede multă lume; sunt convins că are rată de aprobare 99% cu aceste observaţii. Problema e însă că cei 99% îi dau dreptate lui Ovidiu din motive diferite, pentru că citesc în observaţiile sale fiecare altceva, iar dacă ai vrea să pui în practică sfatul cel mai probabil n-ar funcţiona iar consensul s-ar sparge privind calea de urmat, cum s-a întâmplat după Brexit în rândul majorităţii care votase pentru.
Trec peste observaţia banală că România e singura ţară din UE care administrează pandemia, campania de vaccinare şi comunicarea aferentă cu Armata, un serviciu secret şi jandarmeria medicală (ISU), plus civilii agreaţi din jurul lor, ceea ce crează anumite limitări, ca să-mi reprim alte formulări ironice. Nu uitaţi însă că poporul de care vorbeşte Ovidiu tocmai a pus armata mult peste celelalte instituţii în ultimul sondaj de opinie (ca şi în toate cele precedente).
Ne enervează să fim trataţi cazon, dar ne plac epoleţii; nimeni n-a spus că fiinţa umană trebuie să fie şi coerentă în opţiuni, nu? Aşa stând lucrurile, nu-i de aşteptat curând ca pandemia să fie lăsată la vatră. În al doilea rând, să vrea guvernul nostru să comunice mai bine, şi să şi poată (o ipoteză eroică), oricum ar fi inundat de propaganda anti-vaccinistă şi isteria anti-carantină care se revarsă din majoritatea canalelor media şi de pe online, care sunt incontrolabile, cum e firesc într-o democraţie.
Este un fenomen natural că “propaganda pozitivă” şi informarea echilibrată nu se pot bate în audienţă cu freak-shows, inclusiv cele care pozează în dezbatere politică, iar în criza Covid toate astea s-au pliat pe tema zilei, fireşte. Nici în Europa de Vest nu poţi îngrădi vorbirea aberantă, şi cu atât mai puţin în SUA, unde primul amendament garantează exprimarea liberă a bazaconiilor, în forme oricât de baroce.
Acesta e preţul pe care-l plătim pentru libertate, nu e nimic de adăugat aici. Ai putea cel mult pretinde ca România măcar să nu mai finanţeze de la buget astfel de freak-shows, sau propaganda vădit anti-UE bazată pe falsuri şi manipulare, care a ajuns linia principală de business la anumite TV-uri de atmosferă. Deoarece una-i libertatea, adică să nu interzici anumite opinii deşi sunt toxice – şi cu totul altceva să dai şi bani de la bugetul Sectorului 1 ca să le amplifici vocea, cum s-a constatat de curând.
Ori ai putea spera ca măcar TVR, cu misiune de a promova calitatea şi interesul public, să nu mai practice in primetime opusul misiunii pentru care o finanţăm. Sau măcar ca politicienii care se pretind de bine să nu mai legitimeze cu prezenţa canale media unde jobul e decredibilizarea democraţiei şi omorârea de oameni în pandemie, cu argumentul bleg că e şi acolo un public. Dar dacă oamenii simpli nu-s mereu coerenţi în propriile opţiuni, cum am văzut mai sus, de ce-ar fi mai bune autorităţile publice care gestionează audio-vizualul? De ce-ar fi ele în stare să aplice măcar preceptul medical – first, do no harm.
Problema fundamentală cu propunerea prietenului Ovidiu Vanghele e însă alta: el presupune că cetăţenii de rând aşteaptă în primul rând informaţie şi argumente. Apare pe acolo şi cuvântul “logică”, scăpat probabil într-un avânt necontrolat; m-au trecut fiorii. Numai că informaţia şi explicaţiile există deja în spaţiul public, destul de completă, despre toate aspectele campaniei de vaccinare şi carantină, în condiţiile realiste descrise mai sus: autorităţi cam robotice şi bruiaj formidabil creat de cacofonia dezbaterii publice într-o societate liberă.
Am stabilit că bruiajul nu-l poţi interzice fără să renunţi la democraţie, oricât ne-ar dezgusta profesioniştii manipulării care mănâncă o pâine de pe urma lui. Mai mult decât atât, dacă ultimii ani de analiză a fenomenului fake news ne-au învăţat ceva, asta e că nu poţi bate emoţiile cu argumente: împingi cu umărul în zid. Oamenii au ieşit în stradă nu ca să li se explice mai bine ceea ce ştiu deja, ori se află la un click distanţă de ei, ci ca să-şi semnaleze frustrarea că pandemia e mai lungă decât (cred ei că) li se promisese, şi dorinţa fierbinte ca ea să se termine.
Dl. Goe vrea să vie trenul şi nu e nimic de ştiut sau aflat aici; e o stare emoţională intensă care declanşează bătaia din picior. Ca de fiecare dată în deceniul furiei şi indignării care a trecut, şi nu doar în România, în situaţii de stres social eu, publicul, caut emoţie care să rezoneze cu a mea, nu informaţie corectă ori competenţă (cât există ea în guvern şi cât nu, e altă discuţie). Vreau să mă asigure cineva că totul va fi bine, că s-au identificat vinovaţii de dificultăţi iar rezolvarea e după colţ, cere doar o încordare a voinţei.
Caut identificare şi empatie, adică să văd la TV pe cineva care să repete exact ce cred şi eu, eventual exprimat mai bine şi mai colorat decât aş putea s-o fac. Ce nu caut, dear Ovidiu, e pe cineva care să mă enerveze cicălindu-mă, în încercarea de a-mi schimba opiniile cu “argumente”. Doar că viaţa reală nu e aşa, iar adevărul şi datele deschise pe care le dorim vărsate în public, şi noi în raportul EFOR, şi Ovidiu ca jurnalist de investigaţie ce este, mă tem că nu alcătuiesc povestea simpluţă, cu personaje în alb şi negru şi morală evidentă pe care o aşteaptă lumea.
Pandemia a ridicat un colţ de perdea şi a arătat publicului larg cum chiar ştiinţa cea mai avansată are incertitudini (ori în special ea are), operează cu ipoteze şi probabilităţi, răsturnări de situaţie (ce ştiam azi nu mai e valabil mâine) şi calculul riscului între variante de acţiune dintre care nici una nu-i 100% sigură. Asta e logica de care era vorba mai sus. Ovidiu, te bagi s-o comunci publicului stresat, înfometat de certitudini? Eşti sigur că vrea adevărul adevărat, ori “adevărul” în sensul celălalt?
Şi până la urmă, ce impact poate avea cea mai profesionistă campanie guvernamentală de explicat contrafactuali după ce jumătate din guvernele Europei de Vest au suspendat vaccinarea cu un anume ser fără nici un argument ştiinţific (agenţiile tehnice europene şi naţionale au fost toate împotrivă).
