Ca și mama Prostiei,
mamele lui Marx, Engels și Lenin
sunt mereu gravide.
Mircea Mihăieș, 2021
De câțiva ani, o nouă fantomă bântuie Europa și America de Nord sub forma unei (pseudo)dileme: Capitalism sau climă? Răspunsul ecologiștilor este fără echivoc: Să schimbăm sistemul capitalist ca să oprim schimbarea climei sau, mai belicos spus, Lupta împotriva schimbării climei este o luptă împotriva capitalismului! Avem de-a face, în opinia mea, cu o încercare majoră de a introduce un cal troian marxist în societățile occidentale care n-au cunoscut „beneficiile” comunismului și socialismului.
Asaltul pregătitor al artileriei propagandistice a început cel mai intens probabil în 2014, odată cu publicarea cărții This Changes Everything: Capitalism vs. the Climate de Naomi Klein. Folosind o interpretare personală a silogismului purității (purity fallacy), autoarea scrie că schimbarea climei reprezintă o bătălie între capitalism și planetă.
Ca la o comandă îndelung așteptată, o mare parte a mass-mediei și a organizațiilor politico-ecologiste a început bombardamentul propriu-zis, cu salve de o parte și de alta. O listă incompletă poate fi consultată în Notele articolului.[1]
Anul 2019 a marcat lansarea mega-proiectului Green New Deal de către socialiștii democrați americani, reprezentați de tânăra politiciană Alexandria Ocasio-Cortez. Am prezentat acest program în premieră pe Contributors.ro în articolul Zgomot și furie: Socialiștii democrați americani și Green New Deal, folosind un motto care spune (aproape) totul despre dilema „schimbarea sistemului (capitalist) vs. schimbarea climei”:
Socialismul poate începe cu cele mai bune intenții, dar se termină întotdeauna cu Gestapo-ul.
O continuare a poziției mele în această pseudo-dezbatere poate fi citită și în alte articole publicate în 2019 și 2020, de exemplu Europenii nu sunt îngrijorați de încălzirea globală antropogenă. Realism climatic sau socialism climatic?; Schimbările climatice și rolul lor în apariția și dezvoltarea civilizației umane. Implicații pentru un viitor probabil; Există o limită a populației pe care pământul o poate suporta în mod decent?
Adepții schimbării sistemului ca mijloc de a opri schimbarea climei pleacă de la o dublă falsă conjectură:
1. Capitalismul este responsabil de „poluarea” atmosferei cu CO2.
2. Capitalismul este responsabil de distrugerea mediului înconjurător.
Să le demontăm pe rând.
* *
Capitalismul economic și capitalismul financiar s-au dezvoltat beneficiind de realizările revoluției industriale. Triumful acestei revoluții, care a dominat ultimele două secole ale dezvoltării civilizației umane, a fost asigurat de o serie de invenții și inovații generate de descoperirea unor noi surse de energie ieftină, abundentă, scalabilă, disponibilă permanent, fără intermitențe. Energia termică și electrică produsă prin arderea combustibililor fosili (cărbuni, petrol și gaze naturale) a înlocuit în bună parte energia anterioară care, deși regenerabilă (biomasă: lemne, paie, excremente de animale), avea/are o densitate de putere de mii de ori mai mică.
Pe lângă aceasta, emisiile de CO2 de la coșul de fum rezultate din arderea lemnului pentru încălzire pot fi de 2,5 ori mai mari decât cele de la gazele naturale și cu 30 % mai mari decât cele de la cărbune pe unitate de energie generată. În ceea ce privește producția de energie electrică, emisiile de la coșul de fum provenite din arderea lemnului pot fi de peste trei ori mai mari decât cele provenite de la gazele naturale și de 1,5 ori mai mari decât cele provenite de la cărbune pe MWh.[2]
Dar dezvoltarea motoarelor cu ardere internă și termocentralelor a făcut din combustibilii fosili principalii responsabili pentru creșterea concentrației de CO2 din atmosferă de la ~0,028% (valoarea pre-industrială) la ~0,041% în 2021, adică cca. 0,013%. Aceste 13 miimi de procent ale creșterii concentrației de CO2 în ultimele 200 ani sunt principalul capăt de acuzare în procesul înscenat capitalismului. Cât de gravă este această creștere? Prezintă ea oare suficiente argumente tari pentru a decreta o „stare de urgență climatică”, o „criză existențială”, o „apocalipsă climatică”, a „șasea extincție a vieții pe Pământ” etc., etc.?
Propun ca mai înainte de ne repezi cu un răspuns mult mediatizat („Da, Da, Da! De trei ori Da!”) să privim lucrurile într-o perspectivă mai largă (Fig. 1).
Fig. 1. Variația RCO2 începând cu 600 milioane ani în urmă. RCO2 este raportul dintre masa CO2 la un timp t și masa CO2 la timpul prezent (t = 0). (Adaptat după Berner și Kothavala, 2001)[3]
Majoritatea timpului geologic, masa CO2 a fost de 5, 10, chiar 25 ori mai mare decât este în prezent. Estimările masei de CO2, efectuate pe baza a numeroase măsurători proxy, indică valori foarte mari ale RCO2 în timpul Paleozoicului timpuriu, o scădere semnificativă în timpul Devonianului și Carboniferului (atunci s-au format cărbunii!), apoi valori relativ mai mari în timpul Mezozoicului timpuriu. Începând cu aprox. 170 milioane ani în urmă, masa dioxidului de carbon planetar înregistrează o scădere continuă până în prezent. Istoric privind lucrurile, pe baza datelor și standardelor geologice, astăzi trăim într-o „penurie” de CO2! Plantele – începutul lanțului trofic pe Pământ – preferă cantități de 2, 3 ori mai mari de CO2, principala lor sursă de hrană. Dacă plantele de astăzi ar putea vorbi la un ONU al lor, s-ar plânge că suferă de „foame”! Aceasta ar fi prima veste bună despre inamicul public #1, „poluatorul” CO2.
A doua veste bună este că dioxidul de carbon a fost demonizat de activiștii climatice și o parte a mass mediei în mod absolut fals: contrar aserțiunilor curente că CO2 „poluează” atmosfera, este vorba despre un gaz incolor, inodor și insipid, deci fără proprietăți poluante periculoase pentru organismele vii. Propaganda alarmist-climatică nu se împiedică de adevăruri elementare, pe care și un elev de școală generală le cunoaște, și prezintă fără excepție imagini ale unor turnuri de răcire care emit aburi sau ale unor coșuri de ardere care produc fum ca fiind exemplificări irefutabile ale emanațiilor de CO2 cu care capitalismul, în goana lui după creștere economică, „poluează” mediul înconjurător.
Dioxidul de carbon este un gaz al vieții pentru că toate plantele și animalele, inclusiv eu și dumneavoastră, suntem făcuți din CO2. Viața însăși, pe planeta Pământ, este bazată pe carbonul organic. Poate că pe alte planete, viața va fi fiind organizată în jurul siliciului sau a altui element. Dar pe Terra, viața = carbon.
Creșterea concentrațiilor de CO2 din ultimele decenii a avut și un efect benefic indubitabil: fertilizarea unor întinse suprafețe aride. Am ilustrat acest fenomen prima dată în 2018, în articolul Există, totuși, și beneficii ale schimbărilor climatice?. Agenția NASA a semnalat, pe baza măsurătorilor satelitare, o semnificativă „înverzire” a Pământului, care avut loc începând din 1982. Creșterea vegetației s-a produs pe arii reprezentând între 25% și 50% din suprafața uscatului.
O altă dovadă a rolului fertilizator al emisiilor de CO2 o prezint în premieră cititorilor români (Fig. 2). Și această dovadă este semnată NASA, 2019.
Fig. 2. Lumea este un loc mai verde decât era acum 20 de ani, iar doi dintre cei mai mari emițători de CO2 de pe planetă sunt cauza contrară așteptărilor: China și India (sursa)
Goklani (2015) afirmă că
O bază de date cuprinzând studii peer-reviewed privind efectul dioxidului de carbon asupra plantelor creșterii plantelor, creată de Centrul pentru studiul dioxidului de carbon și a schimbărilor globale (CSCDGC), arată că pentru cele 45 de culturi care reprezintă 95% din producția globală agricolă, o creștere cu 300 ppm a concentrației de dioxid de carbon ar crește randamentele cu 5% până la 78%. Creșterea mediană pentru aceste culturi a fost de 41%, iar creșterea randamentului ponderată în funcție de producție a fost de 34,6%.
Dar beneficiile nu se limitează doar la o creștere sporită și accelerată a plantelor: Goklani mai adaugă: eficiența cu care [plantele] consumă apa este, de asemenea, crescută. Prin urmare, păstrând celelalte condiții egale, în cazul unor concentrații de CO2 mai mari, este necesară mai puțină apă pentru a crește biomasa unei plante cu o anumită cantitate[4]. Idso (2013) a încercat să traducă aceste creșteri ale randamentului într-o valoare monetară. El a estimat că, în 50 de ani, producția suplimentară obținută de agricultori a fost de 274 miliarde de dolari pentru grâu, 182 miliarde de dolari pentru porumb și 579 miliarde de dolari pentru orez, și că valoarea actuală a fertilizării cu dioxid de carbon asupra tuturor culturilor este în prezent de aproximativ 140 miliarde de dolari pe an.[5]
Un studiu publicat în septembrie 2020 de un colectiv de cercetători germani și sud-africani a ajuns la o concluzie optimistă: Viitorul Africii este verde, nu deșertic! (Fig. 3).
Efectele pozitive ale îmbogățirii cu CO₂ asupra biomasei terestre africane din secolul XXI sunt mai mult decât capabile să depășească orice efecte de întârziere a creșterii cauzate de clima viitoare, chiar și în cazul celui mai pesimist scenariu climatic (RCP8.5).
Fig. 3. Evoluția simulată a biomasei terestre din Africa între 2000-2019 (stânga) și 2080-2099 (dreapta) în condițiile scenariilor climatice RCP4.5 și RCP8.5, când dinamica dioxidului de carbon la suprafața terenului și efectele fiziologice ale creșterii concentrației de CO2 sunt incluse în modele. RCP= Representative Concentration Pathway for climate forcing; RCP8.5 corespunde scenariului business-as-usual, adică celor mai ridicate emisii de CO2 și fără nicio o acțiune climatică.
*
* *
A doua conjectură falsă promovată de propagandiștii schimbării sistemului capitalist se referă la distrugerea mediului înconjurător. După cum a scris și Naomi Klein în cartea pomenită mai sus, creșterea economică inerentă capitalismului și salvarea climei nu sunt compatibile. Lăsând la o parte ipocrizia relației de egalitate dintre distrugerea ecologică și schimbarea climei (cum schimbă clima gunoaiele aruncate pe marginea șanțurilor sau deșeurile plastice din oceane?!) să acceptăm provocarea pentru a o demistifica încă o dată.
Am abordat prima oară acest subiect în 2019 (Paradoxul progresului (I). Asaltul mediatic al știrilor negative):
Progresul omenirii în protecția mediului poate fi urmărit prin evoluția unui Environmental Performance Index (EPI), un scor compus din 16 indicatori ai calității aerului, apei, pădurilor, zonelor piscicole, terenurilor agricole și habitatelor naturale.
Clasamentul este actualizat anual și cine dorește, poate extrage informații prețioase despre evoluțiile ecologice ale celor 180 țări inventariate. Ceea ce apare clar evidențiat, de-a lungul anilor, în clasamentul EPI realizat de cercetători de la Yale University, este o diferențiere care nu poate fi trecută ușor cu vederea: cele mai mari scoruri în protecția mediului aparțin țărilor capitaliste cu economii avansate:
La extremitatea de jos a clasamentului găsim țări ca Etiopia (locul 134), Afganistan (178), Vietnam (141), Cambogia (139), Mali (160), Myanmar (179), Liberia (180) ș.a. Toate aceste țări împărtășesc o trăsătură comună: sunt sărace economic. Le lipsesc fondurile necesare pentru a-și îmbunătăți infrastructura, inclusiv cea pentru apă și canalizare. Ele tind de asemenea să aibă autorități de mediu slabe, fără autoritate sau corupte.
Cercetări recente au arătat că libertatea economică, adică mai mult capitalism, conduce la creșterea, nu la scăderea, calității mediului înconjurător.[6] Această concluzie se poate obține și pe baza corelării nivelelor de libertate economică a țărilor, compilat anual în Index of Economic Freedom, cu scorul lor EPI. Rezultatele publicate anul trecut de Forbes sunt grăitoare: țările cele mai libere din punct de vedere economic din lume au obținut cele mai bune performanțe ecologice, cu un scor mediu de 76,1, urmate de țările care sunt „în mare parte libere”, care au înregistrat un scor mediu de 69,5. În contrast puternic, țările „reprimate” din punct de vedere economic și cele „în mare parte nelibere” au obținut toate un scor mai mic de 50 pentru performanța de mediu. România ocupă locul 32 din 180 (scor 64,7) ca performanță de mediu și locul 43 din 178 (scor 69,5) ca țară „cu libertate economică moderată”.
Și ar mai fi o acuză frecventă la adresa capitalismului: se consumă prea multe și prea repede resursele naturale (nu prea are treabă chestia asta cu schimbarea climei, dar merită un scurt comentariu).
Când a fost inventat în 2007, telefonul inteligent a produs o schimbare de paradigmă tehnologică. Un singur obiect – iPhone-ul – a început să înlocuiască alte 32 produse după numai cinci de existență, ajungând în 2019 să substituie nu mai puțin de 50 obiecte diferite: radio, cameră de fotografiat și de filmat, busolă, altimetru, GPS, ceas deșteptător, furnizor de știri, e-mailuri, acces la internet, filme, video și audio-clipuri etc., etc. iPhone-ul a condus la economisirea unor cantități semnificative de metal, mase plastice, sticlă, hârtie etc.
Pentru o listă mai lungă a realizărilor sistemului capitalist în protejarea resurselor naturale invit pe cei interesați să (re)citească articolul meu de anul trecut Paradoxul progresului (III) – Când se obține mai mult din mai puțin…
Ce sistem politic ar trebui să înlocuiască actualul capitalism pentru a opri schimbarea climei?
De regulă, cei care cer „schimbarea sistemului pentru a opri schimbarea climei” nu specifică prea clar ce sistem preferă ei. Dar soluțiile practice pentru dezmembrarea sistemului capitalist sunt cele din recuzita socialist/comunistă: desființarea proprietății private prin naționalizare fără sau cu compensații simbolice; redistribuirea bunurilor expropriate; impozitarea dură pentru a colecta bani în visteria statului; limitarea economiilor bazate pe piața liberă prin creșterea „neabătută” a rolului statului etc.
Practic, așa cum am scris mai sus, sub stindardul „să schimbăm sistemul, nu clima”, se încearcă introducerea unui cal troian socialist prin porțile largi, nepăzite, ale societăților occidentale avansate economic, dar amorțite de cântecele fatalelor sirene eco-socialiste.
La prima vedere, pare greu de crezut că bastioane impenetrabile ale democrației și capitalismului dezvoltat din America de Nord și Uniunea Europeană (parțial) ar putea sucomba fără luptă în fața unor insidioase asalturi propagandistice. Și, totuși... Ceea ce nu au reușit șapte decenii la rând tancurile și rachetele sovietice, imensele aparate propagandistice ale fostelor țări socialiste/comuniste, are astăzi sorți de izbândă când se flutură flamura încălzirii globale antropogene, iar SUA + UE declară „stări de urgență climatică” și alocă mii de miliarde de dolari pentru a opri această încălzire de circa 1°C.
Dar, precum bine a subliniat profesorul timișorean Mircea Mihăieș, ”Ca și mama Prostiei, mamele lui Marx, Engels și Lenin sunt mereu gravide”, adică puii lor se nasc în continuare și devin tot mai inventivi.
De exemplu, în Ghidul pentru profani privind încălzirea globală antropogenă, se găsesc instrucțiuni precise despre abordarea luptei împotriva sistemului capitalist:
Teama de încălzirea globală antropogenă oferă o modalitate de a implica pe toată lumea în această mișcare. Socialiștii de toate culorile nu mai trebuie să profereze noțiuni marxiste care îi îndepărtează pe cei mai mulți oameni; acum, ei pot vorbi despre știința încălzirii globale și despre uragane și inundații masive și altele asemenea, și, folosind frica, să îi inculce omului de rând obiectivele lor socialiste de înăbușire a capitalismului și a creșterii economice prin preluarea controlului economiilor de către guverne folosind această ușă din spate a ecologismului.
John Bellamy Foster, fost editor al revistei marxiste Monthly Review, a declarat în 2005:
Problema este capitalismul. Singura soluție, oricât de greu de contemplat ar fi aceasta în prezent, este socialismul.[7]
În cadrul programului ”Schimbarea sistemului, nu schimbarea climei” se desfășoară actualmente eforturi majore de inginerie socială globală, incluzând socialismul global, care vizează anihilarea capitalismului, descreșterea economică, de-industrializarea și reducerea populației -toate fiind văzute drept „soluții” ale unor probleme care fie nu există, fie sunt mult exagerate. Teorii fel de fel încearcă să strecoare calul troian socialist acoperit cu harnașament eco în societățile capitaliste avansate: d. ex., marea transformare sau „resetare”[8]; marea tranziție[9], o „societate post-capitalistă” care „ar vindeca injustițiile globale deja adâncite” etc.
Ne aflăm în fața unor propuneri insistente de „mari transformări/resetări” care sunt doar mari iluzii și decepții cu origini socialiste sau comuniste, eșuate lamentabil acolo unde au fost încercate. Venezuela a fost una dintre cele mai bogate țări din America de Sud și din lume, un membru fondator al OPEC. Au fost de-ajuns însă doar 10 ani ca țara să devină una dintre cele mai sărace națiuni, care acum are nevoie să importe benzină și hîrtie igienică pentru cei care nu au emigrat încă. Și care continuă să blameze SUA pentru eșecul socialismului castro-chavist.[10] China, cândva un bastion redutabil al socialismului, l-a abandonat cu decenii în urmă și astăzi încearcă un sistem capitalist globalizat. Marea Revoluție din Octombrie a însemnat, printre altele, și începutul „marii transformări sovietice”. După 70 ani de la revoluția bolșevică, Rusia recuperează lent decalajul economic. Iar PIB-ul Rusiei este încă similar cu cel al Australiei, deși „țara sovietelor” este una din cele mai bogate de pe glob în ceea ce privește resursele naturale și deși Rusia are 146 milioane locuitori, iar Australia doar 25 milioane. Despre socialismul cubanez nici nu mai are rost să scriu – este un dezastru absolut. Și cu toate acestea, și multe altele exemple asemănătoare, mă uimește pletora de activiști, propagandiști, profesori universitari ș.a. care visează cu ochii deschiși la binefacerile climatice, justițiare, economice etc., ale socialismului. Este parcă un blestem: cei care nu au trăit în dictaturile socialiste sunt atrași de cântecul criminal al sirenelor marxist-leniniste.
În 2013, „zeul” ecologiștilor, Sir David Attenborough, a proclamat că „oamenii sunto plagă pentru planetă”. Ca și cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, culmei nebuniei a venit în 2020 cu o relatare BBC despre ”Legea care ar putea face schimbările climatice ilegale”, da, citiți din nou, o lege daneză care „s-ar putea dovedi a fi una dintre cele mai apropiate lucruri de până acum de o lege care ar face schimbările climatice - sau cel puțin lipsa de efort pentru a le opri - cu adevărat ilegale”. Clar, nu? Cine nu face cel puțin dovada unor eforturi pentru a opri schimbarea climei devine un infractor și la cremenal cu el!!! Am putea vorbi oare și de apariția unei eco-dictaturi?
Dacă obstinații eco-activiști și propagandiști mai au nevoie de dovezi care să-i trezească la realitate, ofer câteva informații recente:
0
0
