ISIL – Statul Islamic al Irakului și Levantului, devenit ulterior ISIS – Statul Islamic al Irakului și Siriei Mari (sau Daesh[2]), este gruparea arabă militantă islamică ce a pus lumea pe jar începând cu anul 2014, punând în operă, prin operațiuni militare de anvergură, o doctrină mai veche a Fraților Musulmani, privind recrearea Califatului, așa cum pe vremuri reușiseră omeiazii, abbasizii sau otomanii.
Ideea de mare califat nu este nouă în lumea islamică, mulți ideologi sau activiști politico-religioși au văzut în doctrina recreării marelui califat o soluție prin care să unească într-un stat toți credincioșii; un stat care să devină o putere mondială, așa cum a fost nu doar în secolul VIII, ci și după ce imperiul a fost moștenit și revitalizat de otomani.
Doctrina militantă a Daesh, promovată de fostul lider la mișcării (2013 – 2019) Abu Bakr al-Baghdadi, cel care-și spunea calif, pare să fie inspirată de lucrările ideologului Frăției Musulmane Said Ibrahim Husein Șadili Qutb, considerat a fi "părintele salafi-jihadismului"; condamnat și executat prin spânzurare în anul 1966, pentru a fi complotat la asasinarea președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser.
Între anii 2014 – 2015, în conjunctura regională favorabilă pe care a identificat-o, Daesh controla circa 100 de mii kmp și împreună cu alte grupuri militante asociate plănuia să recucerească orice teritoriu aparținuse sau fusese controlat cândva, în istorie, de islam, în Asia Centrală, Nordul Africii, Orientul Mijlociu sau Sud-Estul Europei.
Până aici nimic nou, probabil. Dacă ar mai fi ceva de spus, probabil ar fi interesant de știut că Daesh a fost înființat în 1999 în Iordania, sub denumirea de Congregația Dumnezeului Unic și a Jihadului, adică Jama'at al-Tawhid wal Jihad sau JTJ. Cel care a înființat-o, iordanianul cunoscut sub numele Abu Musab al-Zarqawi (numele real Ahmad Fadeel al-Nazal al-Khalayeh), a devenit mai târziu unul dintre cei mai cunoscuți liderii Al-Qaeda, și a afiliat JTJ respectivei mișcări.
Dacă în interiorul islamului s-au coagulat idei de forță care să conducă, politic și militar, la reconstrucția unui mare imperiu, în Occident erau vehiculate idei și teorii politice care, dimpotrivă, să fragmenteze lumea islamică, pentru a nu-i permite să atingă o masă critică capabilă să amenințe ordinea globală și pacea în lume.
Termenul de "Marele Orient Mijlociu" a fost folosit pentru prima dată în anul 2004 într-un raport al Carnegie Endowment For International Pace, desemnând la acel moment, destul de vag, pentru uzul Casei Albe, zona "lumii arabe" plus Afganistanul, Iranul, Turcia, Israelul și Pakistanul.
În iunie 2006, secretarul de stat Condoleezza Rice a prezentat la Dubai[3] o "viziune asupra viitorului regiunii" pentru al doilea mandat al Administrației Bush, unde Marele Orient Mijlociu a devenit "Noul Orient Mijlociu"; viitorul, spunea cu acel prilej secretarul de stat american, va fi atins printr-un "haos constructiv".
Viziunea Noului Orient Mijlociu este însoțită și de o serie de hărți, unele dintre acestea desenate de Ralph Peters (ofițer de informații militare american de rang înalt), dar care nu au fost niciodată recunoscute oficial de Casa Albă. Despre viziunea lui Peters se vorbește ca despre un "Proiect Sykes-Picot al secolului XXI", ce oferă viziunea lumii islamice așa cum și-ar dori-o Occidentul.
De remarcat la hărțile Peters: un sud al Federației Ruse islamic; un stat kurd care ar fi format din teritorii ce astăzi aparțin Turciei, Iranului, Siriei și Irakului; un așa-numit stat sacru islamic, arab, care ar controla Meca și Medina; împărțirea restului Irakului într-un stat sunnit și unul șiit; desprinderea sudului Iranului într-un stat nou, Balucistanul etc..
Între cele două extreme, se pune întrebarea care va fi viitorul lumii islamice? În primul rând, ne preocupă cum anume va înțelege lumea islamică să evolueze, dacă vor prevala ideile violente ale salafismului jihadist, sau dacă curentele moderate și tolerante vor fi cele care vor scrie viitorul (tot mai puțin probabil, date fiind tensiunile acumulate).
Lumea islamică se zbate între extreme, cu state foarte bogate, finanțate din exporturile de hidrocarburi (un model de economie fără prea mare viitor în secolul XXI) și state extrem de sărace și frământate de conflicte interne violente, conduse cu mână forte, în care majoritatea populației nu are un viitor și nu de puține ori riscă totul fie pentru a emigra, fie pentru a se alătura grupărilor militante jihadiste.
Grăitoare pentru impasul lumii islamice - prinsă între inegalitățile sale constitutive, presiunea doctrinelor extremiste, viitorul incert al modelului actual al economiilor lor naționale și peisajul de tot mai dură competiție globală – sunt conflictele civile din Yemen și Libia, al căror catalizator a fost bine cunoscuta primăvară arabă.
VIESPARUL YEMENIT: TRĂDĂRI ȘI VIOLENȚĂ
Primăvara arabă a fost semnul care a reaprins violențele în Yemen, după unificarea din 1990 și 21 de ani în care șef al statului a fost Ali Abdullah Saleh, iar vicepreședinte Abd Rabbuh Mansur Hadi. Mai întâi, a avut loc o răscoală și un atac asupra palatului prezidențial, acțiune în urma căreia Saleh a fost rănit și s-a refugiat pentru tratament în Arabia Saudită.
Hadi a preluat funcția de președinte și a decis să nu o mai predea lui Saleh. Nu a rezistat prea mult în funcție, pentru că minoritatea houthi, sub conducerea lui Muhammad Ali Al Huthi, au preluat puterea la Sanaa, susținuți inclusiv de o parte a majorității sunnite, care a denunțat astfel de fapt conducerea yemenită a ultimelor două decenii în ansamblul său.
Hadi a fost nevoit să fugă, în 2015, sub presiunea avansului trupelor houthi, în Arabia Saudită, în timp ce Saleh s-a aliat cu Comitetul revoluționar al lui Al Huthi, în speranța că își va recupera puterea. Evident că nu a fost așa. Arabia Saudită a format rapid o coaliție militară și a atacat trupele houthi, în încercarea de a repune Yemenul sub controlul sunnit.
Coaliția condusă de saudiți a primit sprijin logistic și material (echipamente militare) din partea SUA, Marii Britanii și a Franței, în timp ce trupele houthi sunt și în prezent susținute, fără rezerve de Iran.
Conviețuirea lui Saleh și a susținătorilor săi cu trupele houthi nu a durat decât doi ani. În 2017 Saleh a fost acuzat de trădare și executat de houthi, după o scurtă confruntare în periferiile capitalei Sanaa.
Hadi și susținătorii săi și-au stabilit cartierul general la Aden, dar fără a reuși să ofere condițiile minimale de trai în taberele pe care le-a înființat, până când au fost alungați de Consiliul Tradițional Sudic (STC), o forță yemenită susținută de Emiratele Arabe Unite. În plus, Adenul este periodic atacat de militanții Al Qaeda din Peninsula Arabică, interesați la rândul lor să tragă foloase din haosul creat în Yemen.
Aventura Arabiei Saudite în Yemen se dovedește, în ciuda investițiilor făcute de Riad și a susținerii de care beneficiază din partea Occidentului, a fi mai mult decât se anticipase. Trupele rebele houthi, cu susținerea Teheranului, acționează decis, fără complexe și recurgând la mijloace militare mai puțin costisitoare, dar eficiente, așa cum sunt dronele și rachetele, pentru a perturba economia și viața socială a prosperului regat sunnit.
Dacă ar fi să recapitulăm, regăsim falii de conflict în Yemen care opun: guvernul recunoscut al Yemenului, susținut de Arabia Saudită, militanților houthi susținuți de Iran; rebelii STC care se opun guvernului recunoscut și Arabiei Saudite și sunt susținuți de Emiratele Arabe Unite și, desigur, militanții extremiști Al Qaeda care atacă și forțele guvernamentale, dar și pe cele ale STC, acționând în numele terorii, doctrina lor principală.
COȘMARUL LIBIAN POST-GADDAFI
Dacă Yemenul poate fi definit ca scenă a unui război, prin proxy, între Iranul șiit și Arabia Saudită sunnită, ca puteri regionale, Libia, țară nord-africană și totodată mediteraneeană, furnizor energetic tradițional pentru sudul Uniunii Europene, adâncește și mai mult necunoscutele ecuației raportului lumii islamice cu scena globală.
În conflictul libian dictează cu prevalență interesele de ordin economic și politic care se ciocnesc în Mediterana, dar ar fi simplist să ne oprim cu analiza aici și să nu observăm și alte particularități.
Când găsim țări arabe în tabere diferite într-un conflict, obișnuim să ne raportăm la eventuale divergențe de ordin religios. De această dată găsim Turcia și Qatarul de partea guvernului libian și Egiptul împreună cu Emiratele Arabe Unite (iată, prezente și aici, nu doar în Yemen) alăturându-se Armatei Arabe Naționale de Eliberare.
