Pe extravertitul cel pozitiv îl pasc două lucruri: conformismul și isteria. Cuminții, idealiștii, receptivii, impresionabilii, entuziaștii, ascultătorii pot fi luați pe sus de modă, trend, slogan, indemn, inițiativă, val, imagine publică, ideal. Ei au toate calitățile (dar și semnalmentele) să se insereze în sincronul impus de atmosfera generală pe care o creează evoluția unui fenomen. Pozitivi și maleabili, vor recepta valoarea, înclinația “potrivită” a acelei mișcări și o vor replica în mod conștiincios (sau, în punctul cel mai jos al specificului lor, mimetic, dacă ne referim la faptul că extravertitul riscă un conformism incapabil de protest real).
De ce și de unde această dinamică?
În cuvintele precise ale lui Jung, fiindcă ceea ce îl caracterizează pe extravertit este “relația intensă cu obiectul”. Extravertiții sunt cuminți și ascultători (“frumoși”) tocmai fiindcă își construiesc și sunt împinsi să isi construiasca interioritatea prin ajustarea la repere exterioare. Extravertitul (și geamanul lui, conformistul) nu poate fi un marginal, un alienat, un însingurat. El rămîne un atașat. Atașat mișcării sau grupului din care face parte. El există prin mișcarea de relație cu ceva din afara lui, nicidecum altfel. Tocmai această mișcare de înfășurare (relaționare) cu exterioritatea constituie însăși structura, modalitatea de a fi a extravertitului.
Obiectul poate fi părintele, profesorul, idealul, umanitatea, planeta, intelectualul la modă, sloganul la modă (“Și eu mă vaccinez”, “Și eu stau acasă”, “Și eu votez”, etc) hashtag-ul (#rezist, #metoo, #travel, #vară, #beautiful, #love etc), regimul alimentar la modă, sexualitatea la modă, educația sexuală la modă, ecologismul la modă. “Și eu” - mișcarea sincron. Nu prea poți fi altfel dacă îți revendici altfelitatea (am inventat pe loc acest cuvînt) în dreptul unui hashtag. Hashtag-ul e culmea conformismului. Oamenii care vor să își întărească imaginea de sine la adăpostul tuturor mișcărilor de emancipare socială și identitară care corespund la țanc vremurilor nu pot fi decît niște nesiguri. Salvați copiii bolnavi de cancer, jos violența împotriva femeilor, sus educația, sus rațiunea. Evident! Păi dacă încep să susțin lucruri evidente, #beautiful, #onorabile, #drăguțe, înseamnă că vreau să mă simt bine cu mine însămi și nimic altceva. Că de unde Dumnezeu să fiu capabil de atîta cinste, atîta frumusețe, atîta respectabilitate? Sloganurile sunt fantasme, dorințe. De ce n-arată lumea asta în care trăim altfel dacă trăiesc în noi atîtea hashtag-uri? Mă rog, dacă mă întrebați pe mine, nu se cheamă că ești nonconformist dacă întorci pe dos haina pe care (ăialalți) conformiștii o poartă pe față. Nonconformismul ar trebui să respire un aer de ingenuitate, nu de mimetism. Mă întreb cine e cu adevărat nonconformist? E cineva cu adevărat? Poate că temerarii sau salvamontiștii. Indivizii ăia care urcă pe munte să salveze vieți cînd e risc de avalanșă. Avalanșa și moartea nu mai țin de societate. Probabil că ei sunt nonconformiști. Poate omul atunci cînd își pierde nițel mințile și convențiile nu mai au sens pentru el. Poate elanul spiritual, așa cum îl descrie Berdiaev în Cunoașterea de sine, cu îndoielile si frămîntările sale răzvrătite, să țină de nonconformism. În rest, în societate e plin de noncoformiști-conformiști sadea. Probabil că nu cunosc niciun om cu adevărat nonconformist, fiindcă urmele spontane ale nonconformismul său ar trebui să țină de zbaterea sa interioară, care nu se vede. Probabil că nonconformismul ține ori de chin, ori de curaj. Și tot ce ajunge să se vadă în afară (pe Facebook, în ziare, pe Instagram) trece în conformism. Dar slavă cerului că e așa! Asta ne-ar mai lipsi, o lume exterioară care să arate întocmai ca lumea noastră interioară.
Revenind la critica conformismului: dacă pentru conformist cumințenia (sincronizarea) este esențială, înseamnă că agresivitatea (lui) iese din discuție.
Pentru acest individ cuminte, neascultatorii, obraznicii sunt “specimene”. Specimenele îl sperie si îl tulbură fiindcă îi suscită propria vulnerabilitate și inadecvare interioară care există imperecheate cu sentimente de inferioritate refulate. “Specimenele” îl fac să se jeneze pe extravertit fiindcă sunt “inferiorii” refulați. El își obține pacea minții, pacea somatică și valoarea de sine conformîndu-se cerințelor exterioare. Tocmai fiindcă e extravertit (deschis) nu poate tolera prezența “dubioșilor”, “gălăgioșilor”. Dubioșii, obraznicii, ca obiecte externe, nu pot constitui obiecte bune, pasibile de relații de obiect. Obiectele rele sunt tulburătoare și trebuie ținute la distanță (și respect) de cel care replică în interior ceea ce întîlnește în afară. La închisoare cu ei! Refularea!
Vă rog să vă gîndiți că oamenii, flagrant sociali, sunt extrem de influențabili. Și deși conformismul poate să se nască din bun simț și înclinație spre ordine și structură, poate să nască și mari anomalii. Unul dintre cele mai elegante experimente din istoria psihologiei sociale confirmă cu simplitate acest fapt. Studiul e din anii ‘50 și e un studiu despre conformism. Autorul studiului e Solomon Asch. El a arătat că dacă reusești să impui o majoritate, individul se conformează acestei majorităti, chiar dacă pretenția majorității e, în mod evident, greșită.
Subiectul naiv e introdus într-o sală alături de 7-9 complici ai experimentatorului și e pus să rezolve o sarcină simplă: Să aleagă cu ce liniuță din dreapta corespunde liniuța din stînga. Complicii sunt instruiți să dea răspunsuri greșite, să o țină una și bună că liniuța din stînga e identică, la o adică, cu liniuța B din dreapta. Deși naivul are liniuțele în fața ochilor, din cauza presiunii și influenței grupului, el se conformează celorlalți intr-o măsură considerabilă. Cînd indivizii sunt lăsați singuri în fața cartonașelor greșesc doar în 1% din cazuri. Cînd sunt expuși unei majorități care impune un răspuns eronat, ajung să greșească în 36,8% din cazuri. În interviurile ulterioare experimentului, majoritatea subiecților testați și-au subestimat gradul în care s-au conformat.
În ce fel și-au explicat/justificat răspunsul? Unii au declarat că 1) n-au vrut să “strice” răspunsurile (naivul era lăsat să raspundă printre ultimii astfel că pînă la el se rosteau suficiente răspunsuri eronate ca să se constituie o “atmosferă generală”), 2) unii au socotit că “Ceilalți au dreptate, eu greșesc”, 3) iar alții, cel mai grav, au ajuns să se convingă singuri că liniuța greșită chiar era dublura liniuței de probă. Iată, de la cuminți care nu vor să “strice” atmosfera, care vor să fie bine ca să nu fie rău, pînă la nesiguri și urcînd sus de tot pe val la autosugestibilii care pot fi asemănați pacienților hipnotizați și consemnați în studii despre isterie la sfîrșit de secol XIX și început de secol XX de Charcot, Breuer, Janet sau Freud.
Nu spun nicio clipă că e extravertitul e greșit constituit, spun doar ce riscă această natură. Sigur că și introvertiții se pot conforma, și încă cum. Însă majoritatea se obține prin mișcări de extraversie. Pe introvertit îl pasc alte pericole, dacă nu își dă interesul. Dacă extravertitul riscă să fie luat de val și astfel să ii sporească înălțimea, introvertitul riscă să înghită valul. Dacă extravertitul riscă să devină parte componentă din “gura lumii, rea de gură”, introvertitul riscă să înghită gura lumii înăuntrul lui. Dinamici diferite ale relației cu lumea exterioară.
Îmi vine să vorbesc despre conformism cînd întîlnesc indignarea anumitor respectabili, onorabili care privesc înspre coronascepticii adunați să protesteze anti-măsuri pandemie ca la niște “specimene”. Mă cam irită onorabilitatea lor care se scîrbește ușor, care se cutremură ușor și care devine rea de gură in demersul ei de instituire a civismului și onorabilității. Echipată numai în bune maniere, admirație intelectuală conformistă, rigiditate morală, onorabilitatea asta e totuși cam guralivă. Ca o școlăriță care se ceartă toată ziua cu “specimenele” care îi suflă pe uniformă și cordeluță. Drăguță, ascultătoare și respectuoasă față de modelele la modă și doamnele idealuri, dar guralivă foc cu specimenele “obraznice” din piață.
