Cea mai hazlie experiență a mea a fost acum câțiva ani când, pe vremea Guvernului Ciolos, am avut nebunia de a-mi depune candidatura pentru un astfel de consiliu. Compania care facea head-hunting-ul era nemțească, condusă de un austriac ... sau invers, oricum nu are importanță ... De fapt erau două astfel de firme angajate de marea companie națională.
Mi-am făcut dosarul. Gros. CV, lucrări publicate, recomandări ... Nu cred că mai exista cineva din țară care să fi avut la vremea respectivă recomandările pe care le-am strâns de la foști miniștri, oameni importanți din piața de capital, profesori universitari ... dar să nu mă laud prea mult.
Fac două rânduri de documentație și mă duc să le depun. Între timp mă uit și pe site-ul uneia din firmele străine de recrutare și dau peste un cunoscut căruia îi trimit pe email documentele, întrebându-l dacă are rost să mă agit. Îmi răspunde prompt că nici să nu mă gândesc să nu-mi depun candidatura. O fac. Aștept ...
La un moment dat primesc un telefon de la o voce sexy, care mă invită la un interviu un domnul X. Nu-i mai rețin numele ... oricum era nemțesc.
Spăl mașina, fac pantofii, pun costumul cel bun, ma parfumez cu cel mai scump parfum, mă prezint la ușa vilei din supercatierul bucureștean, sun. Mi se deschide și intru în secretariat. O domniță botoxată, cu unghii de (poate) doi centimetri ce troncănea enervant pe claviatura unui calculator mă invită să aștept pe domnul X.
Trec primele 30 de minute ... Aștept ... Mai trec 20 de minute și mă plictisesc ... Domnița vede că mă foiesc pe scaunul incomod (ce se voia de fițe) din fața ei și mă invită în “sala de conferințe”. Intru, îmi aduce un pahar cu apă, cerându-și scuze că întârzie domnul X, care (mi-a zis că) e la Ministru ... În încăperea zisă “sala de conferințe”, zgomot de picamăr și miros pestinențial de rahat. Îmi aduce și ceva pliante cu prezentarea firmei lor (străine) de head-hunting ca să văd cât de tari sunt. Acum mă foiam singur în zgomot insuportabil asorat cu miros de-ți întorcea stomacul pe dos.
La un moment dat intră pe ușă val-vârtej un nene, mai bătrâior, comunicând-mi în engleză că a fost la ministru. Nu tu scuze, nu tu tu politețe. Îi cere botoxatei teancul de documente depuse de mine cu două – trei săptămâni înainte. Le rasfoiește câteva minute și mă întreabă (tot în engleza nemțită) ce caut eu acolo. Nedumerit îi spun politicos că am fost invitat la discuția cu el pentru marea companie națională ce avea un post în consiliul de supraveghere vacant. Constat că nu citise nimic, nici măcar nu-l interesa ce scrisesem. Concluzia: blat total! Plec furios, trântind ușa și dând mărunt din buze de cât de credul și prost am fost, pierzând timpul și făcându-mă de râs în fața unui maimuțoi cu pretenții de business-man.
Ia ghiciți cine a fost numit! Acel campion cu 17 consilii de administrație la activ și deodată, abonat constant la salarii babane ... nu-i țin minte numele și nici nu mă chinui să-l caut ...
Așa am început să fiu cât se poate de atent la personajele din CS-uri și CA-uri și la care le sunt responsabilitățile.
În principiu persoanele ar fi reprezentanții patronatului și ar trebui să le apere interesele. Presupunem ca respectivii trebuie să fie superprofesioniști, să cunoască la perfecțiune industria și piețele din amonte și din aval ale companiei, să aibă habar de activitatea bursieră, de micro și macro economie, de management și marketing ... Dacă sunteți curioși, vă invit să răsfoiți cv-urile actualilor membri din câteva cs-uri sau ca-uri de mari companii energetice naționale: Romgaz, Transgaz, Hidroelectrica, CEO, Transelectrica. Câți dintre dumneavastra sunteti dispuși să vă riscați banii cumpărând acțiuni la cele care sunt listate la BVB?
Dar lucrurile nu stau chiar așa! Personajele din aceste consilii nu sunt altceva decat niște curieri, care duc în diplomate scumpe și pe mulți bani, hotărârile celor care i-au numit. Nu au nici un cuvant de spus de fapt în fața decidentului ministerial. Din punctul de vedere al operațiunilor, greutatea stă pe directori / directorat. Nu intrăm în amănunte!
Avem o legislație privitoare la guvernanța corporativă ce a fost pervertită de guvernanți, cu ajutorul companiilor străine de head-hunting, care de fapt legitimează ca-urile și cs-urile incompetente cu sinecurile și “obligațiile” de partid (dar nu numai, pentru că mai sunt și amantlâcurile) pe bani grei. În cazul industriei energetice, pe banii noștrii pe care îi plătim lunar pentru energie electrică și gaz. Bani mai plătim pentru sinecuri și când cumpărăm orice pentru care s-a consumat energie. Calcul simplu: avem câteva zeci de astfel de companii cu între cinci și nouă “meșteri mari”, care încasează lunar de la două mii de euro în sus. Adunăm și vedem că numai pentru salariile acestor membri de consilii de administrație sau supraveghere facem câteva milioane de euro. Să zicem că suntem 17 milioane de cumpărători și avem puțin peste 10 milioane de locuințe. Rezultă ca fiecare român plătește anual cațiva lei pentru salariile unora care ... nu prea știm ce fac!
