Doar pasiunile politice vizând tandemul Iliescu – Roman și cele avându-l în centru pe Traian Băsescu au concurat, în România, cu cele legate de persoana lui Donald Trump, fie ca și candidat, fie ca președinte al Statelor Unite ale Americii. Ceilalți președinți americani n-au beneficiat, niciunul, de atâta interes, de asemenea descărcări de emoție și – mai ales – de partizanate duse dincolo de orice limită. Ce spun toate acestea? Teza mea e aceea că spun foarte puțin despre politica americană și chiar despre Donald Trump și foarte mult despre noi, despre români, la ceasul în care ieșim în istorie și – în sfârșit – ne ”mondializăm”. Cum, din rațiuni evidente, nu ne putem întoarce la celebrarea comunismului (ca reper al ”suveranității, integrității și mândriei naționale”) și cum apologia fascismului românesc e prohibită de lege, Trump a devenit – în mod foarte straniu – reperul care a polarizat toate frustrările și nemulțumirile celor pentru care modernizarea accelerată a României din ultimul deceniu este echivalentă cu dislocarea tradițiilor autohtone și a unei credințe considerate a fi ”liantul național”. Președintele Statelor Unite a ajuns să întrupeze revolta împotriva establishement-ului administrativ (”globalist”, adică deopotrivă american, european și bucureștean); ”libertatea cuvântului”, inclusiv – sau mai ales – dacă acesta e jignitor, arbitrar sau injurios; libertatea pur și simplu – adică faptul de a face ce vrei, fără nici o atenție față de convențiile sociale; voluntarismul – ”nu contează decât ce vreau eu”; ”credința” declamatorie, foarte puțin asociată cu asumarea și interiorizarea ei; ideologia succesului personal care se vrea lăudat, celebrat și omagiat; toate dublate de o simplitate a exprimării care flatează – în mod evident – omul fără școală. Căci – nu? – și școala, la fel ca presa, editurile (în fapt, toate instituțiile și media în ansamblul ei) aparțin(e) establishment-ului. Adică acelei ordini în care cei ce decid sunt relativ puțini și cei care duc consecințele deciziei sunt deopotrivă mulți și din ce în ce mai antisistem.
Antisistem
În 2007, graţie abilităţii unui coleg de catedră în “atragerea de sponsorizări”, am avut ocazia de a vizita împreună cu studenţii Memorialul de la Sighet. După cum ştiu toţi cei care s-au oprit la “închisoarea elitelor” (şi un argument în plus de a fi vizitată de cei care n-au făcut-o pînă acum), circuitul Memorialului începe pe un culoar pavoazat cu fotografiile a sute dintre cei care-au avut nefericirea de-a se regăsi în sistemul carceral comunist. Dat fiind că pentru studenţi chipurile acelea erau în cvasi-totalitatea lor necunoscute (şi acesta e – în bună măsură – efectul unei şcoli prost întocmite), am început să le explic, pornind de la imagini, cine era un personaj sau altul, cum a ajuns acolo şi care i-a fost sfârşitul. Pe măsură ce povesteam, expresia studenţilor trecea de la perplexitate la indignare. La un moment dat – pentru a le da o imagine intuitivă a ceea ce s-a întâmplat cu vârfurile societăţii româneşti în anii ’50 – le-am spus: imaginaţi-vă că, peste noapte, toţi parlamentarii noştri ar fi ridicaţi şi băgăţi la închisoare. Ceea ce-am văzut în acel moment m-a lăsat bouche bée: studenţii s-au luminat dintr-o dată la faţă şi au început să râdă vădit mulţumiţi de ideea pe care – inconştient – o lansasem. Era limpede că gândul de a trimite tot Parlamentul după gratii – măcar pentru un timp, la loc de repauzare şi de meditaţie, li se părea nu doar acceptabil, ci chiar dezirabil. Trebuie să precizez că pe parcursul semestrelor în care am lucrat cu aceşti studenţi nu am avut ocazia de-a sesiza la ei nici un fel de porniri patologice sau totalitare. Tocmai de aceea, râsul acela m-a urmărit ani întregi.
A trebuit să treacă mult timp pentru a înțelege că, atunci când le-am exemplificat studenților anvergura represiunii cu arestarea întregului Parlament am trecut eu însumi – fără să-mi dau seama – o graniță invizibilă. Căci, într-adevăr, când le vorbeam despre anii ’50, personajele ale căror fotografii le priveam fuseseră niște victime și, cum am învățat după 1990, niște eroi antisistem (sistemul fiind – pe atunci – reprezentat de puterea comunistă). Dar, înainte de comunism (și chiar de război) fusese o epocă în care aceleași personaje întruchipaseră tocmai sistemul timpului lor de glorie. Atunci, în anii ’30 – când clienții Sighetului de peste două decenii făceau și desfăceu guverne –, antisistemul erau alții. Cine erau, atunci, opozanții sistemului? Comuniștii? Ei înșiși abuzaseră atât de mult de această imagine de contestatari (pe față și în clandestinitate) ai establishement-ului, încât reluarea ei ar fi părut deopotrivă retrogradă și șablonardă. Mai curând ”tinerii frumoși și liberi” ai interbelicului, cei dintre care – după 1948 – s-au recrutat ”sfinții închisorilor”: legionarii. Aceștia aveau marele ”merit” de a fi fost aproape tot timpul (cu excepția a șase luni) doar ”în opoziție”. Și, în fond, nu tocmai pe asta mizau în discursul lor; nu tocmai acest fapt le menținea o (oarecare) capacitate de seducție: ei erau cei antisistem? Descendenții haiducilor (care, și ei, fuseseră – la vremea lor – mai curând lotri, prădători la drumul mare), ce asociau violența cu penitența și revoluția cu credința. Și, mai ales, erau împotriva tuturor, de unde trăgeau și concluzia că toți sunt împotriva lor.
Cert e că antisistemul – oricât de îndoielnice (și, uneori, criminale) i-ar fi metodele – are succes. E – mereu – împotriva puterii detestate, a clicii care se aglutinează în jurul beneficiilor guvernării, a ipocriziei de salon și de revistă, a (realei sau falsei) nobilimi(i) a nouveaux riches-ilor, a ticăloșiei vechililor care jupoaie deopotrivă pălmașii și stăpânii, a cinismului celor care se cred mai presus de lege și uită credința (până dau de durere), a beizadelelor cu pretenții nejustificate și a lingușelii grețoase cu care sunt ”unși” stăpânii (din lăuntru și din afară). Parafrazând vorba bătrânului pescar grec din romanul lui Fowles, cei care se poziționează antisistem poate că sunt răufăcători, dar sunt ”români (sau americani) adevărați”. Și nu-și pierd aura decât atunci când devin ei înșiși parte a sistemului pe care l-au denunțat.
Donald Trump
Se poate spune orice despre Donald Trump, numai că ar fi fost un necunoscut înainte de alegerile din 2016 nu. Nu poate fi dat nici ca exemplu de self-made man care a pornit de jos și a reușit prin mijloace proprii; toată lumea știe că a preluat afacerea tatălui său. N-a fost nici un studios, nici un credincios, ci mai curând un soi de ”băiat de băiat”, obișnuit al sindrofiilor cu vedete (și cu personaje politice); un ins cu o reputație ”sulfuroasă”, cu care nu te-ai asocia nici în afaceri, nici la nivelul imaginii. Pe scurt, un soi de combinație de racoon de secol XIX și de J.R. Ewing, a cărui ”reușită” pare a fi la intersecția ”visului american” cu ”minunile” tranziției estice. Sau de ”băiat rău”, de care la început râd toți și care, la sfârșit, râde de toți. Faptul că un asemenea om candidează la cea mai înaltă funcție în stat are ceva de glumă nereușită chiar în ”țara tuturor posibilităților”. Marea performanță a lui Trump – un om care a trăit toată viața în preajma persoanelor influente din lumea americană – a constat în faptul de a se prezenta pe sine ca fiind nu doar un personaj antisistem, ci însăși întruchiparea antisistemului. Din faptul că nu a fost dorit de Partidul Republican ca și candidat, a ieșit mitul celui ce vine din afara politicii și sparge tabuurile sedimentate de politicenii de carieră. Din franc-parler-ul unui om ce ignora orice convenție socială, a rezultat ideea ”curajului” de a spune adevărul, împotriva tuturor. Și, bineînțeles, din agitarea unei Biblii menită să-i seducă pe creștinii fundamentaliști a ieșit o credință vrednică de Apostoli. Trump a fost, toată viața, un om de show, fără a marca undeva vreo distincție între viața privată și spectacolul menit a crea audință și publicitate. Inevitabil, campaniile lui s-au construit pe spectacol, iar antisitemul e – în sine – un spectacol. Totuși, felul în care un multimilionar, răsfățat al presei mondene și cu o viață (eufemistic) aventuroasă a reușit în poza de apărător al oamenilor de rând, opus establishment-ului și familist credincios e unul din acele miracole care se întâmplă doar pentru că oamenii vor să creadă în ele.
Dar, în America mai întâi, în lume mai apoi, rețeta a funcționat impecabil. Egotismul – împins până la autism – a trecut drept singurătatea luptătorului împotriva căruia sunt coalizați toți. Discursurile plate, repetitive, cu un vocabular redus și cu idei (în cel mai bun caz) trăznite au fost receptate drept mesaje criptice, menite a dejuca ”cenzura” oponenților și a le transmite teme fundamentale ”aleșilor” capabili să le înțeleagă. Haosul numirilor a fost văzut drept abilitate în a strecura oameni noi în arcanele curiei de la Washington. Gesturi fără nici o noimă – precum întâlnirile cu Kim cel Mic – au fost lecturate ca ”diplomație personală”. Iar creșterea economică (amorsată deja în ultimii ani ai lui Obama) de după Criza din 2008 a fost în întregime trecută în sarcina ”politicilor protecționiste” și eliminării taxelor ale unui președinte pentru care economia fusese mai curând ceva de genul ”mușcă și fugi”.
Nimic nu apare din neant
Donald Trump, în ciuda pretenției lui de apariție neașteptată pe scena vieții publice americane, e un pur produs al mediei – și încă al mediei clasice (presă + televiziune), pe care ”noua medie” doar o ridică la nivelul ubicuității. O știm bine: show-ul continuu, care amestecă ”spectaculosul” (regizat) cu distracția, ”dezvăluirile” ce ”răstoarnă (toate) perspective(le)”, scandalul care ”vinde bine”, voluntarismul agresiv al one-man show-ului, concurența și fascinația câștigului ”în direct” și pioșenia afectată a teleevanghelizatorilor n-au fost inventate de Trump, dar au fuzionat de minune în spectacolul campaniei pe care a început-o – oarecum marginal – în 2016. Principiul acesteia a fost foarte simplu: spune, de fiecare dată, exact inversul a ceea ce e discursul oficial. Faptul că acest tip tip de retorică prinde – și devine un fenomen de masă – nu e posibil decât pe fondul generalizării culturii suspiciunii. Ideea acesteia este pe cât de simplă, pe atât de eficientă: nimic nu e ceea ce pare. Tot ceea ce vedem și, mai ales, auzim în spațiul public nu e menit a spune ceva, ci a ascunde (alt)ceva. Morala acestei viziuni e aceea că nu mai avem nici o certitudine – cu excepția îndoielii față de tot și toate – și că spațiul public, cu dezbaterea lui, nu mai e, în nici un fel, mediul de formulare a adevărurilor comune. În fapt, adevărurile – atâtea câte sunt ele – fie s-au privatizat total (identificându-se cu convingerile mele personale), fie sunt lianți ai unor ”bule” (diverse asociații – mai mult sau mai puțin formale, biserici și disidențe ale lor etc.). Baleiem spațiul public nu pentru a înțelege ceva, ci pentru a contesta orice apare pe fundalul lui. Nu știu cum văd alții lucrurile acestea, dar mie unuia mi se pare că nu au nimic comun cu conservatorismul vremurilor trecute (care acceptă realitatea direct accesibilă percepției și vorbește de adecvarea acțiunii noastre la ea), ci cu un revoluționarism radical care contestă – și, finalmente, vrea să abolească – ”orânduirea crudă și nedreaptă” pe care ne-o livrează toate canalele prezentului (media, reclama, discursul oficial). Ce e interesant, e faptul că – acum – cele mai radicale pasiuni revoluționare sunt la dreapta, nu la stânga.
Putem face genealogia lucrurilor acestora și le putem urmări – pe filiera protestestantismelor nord-americane – până la milenarismele medievale (și la componenta lor gnostică); ne putem întoarce la media (cea mult-hulită – de ”o altă parte” a mediei), care a descoperit puterea ”alternativului” ca vector de marketing sau ne putem raporta la curiozitatea și credulitatea oamenilor (care, de multe ori, are prea mică legătură cu formația și cunoștințele lor). Un lucru e cert: cultura suspiciunii – hrănită de ”dezvăluiri” despre tot felul de ”secrete” – și cea a contestației – pentru care puterea (oricare ar fi ea) e o ”tiranie” ce se cere abolită – au sfârșit prin a fuziona într-un cocteil de anarhism, individualism, conspiraționism și ”activism civic” al răsturnării totale în numele credinței într-un ”adevăr” rezervat celor aleși. Acesta e fundalul pe care se înscrie gesticulația lui Donald Trump. Stilul lui agresiv, tweet-urile minimaliste și sezaționalismul unor acte fără coerență au potențat și au focalizat toată această nebuloasă – ce poartă, în interstițiile ei, bună parte din istoria Americii – în ceva foarte vizibil și foarte activ. Trump nu predică revenirea – pașnică și progresivă – a Statelor Unite la ”valorile” unui trecut echilibrat (și marcat de dezvoltare), ci, dimpotrivă, întoarcerea radicală a ”hegemonului” la o condiție neclară, dar care actualizează imaginarul milenarist al convertirii și al ”the light on the hill”: o națiune cu o misiune transistorică, a oamenilor pioși, de care au îndepărtat-o ”filosofii” și ”corporatiștii”. Nu întâmplător, ”globalismul” – celebrat până în urmă cu puțin timp – e, mai nou, înțeles ca mediul dizolvant al ”menirii spirituale” a Americii. Cu mențiunea că – după două decenii de eșec a national building-ului prin diverse părți ale lumii și de pierdere progresivă a ”supremației economice” – aceasta nu mai ține atât de propagarea democrației și economiei de piață la scară mondială, ci, mai curând, de impunerea unui purism spiritual care să consacre victoria Lumii Noi asupra celei Vechi. De aceea, nu e deloc de mirare nici că ”viziunea” (atâta câtă o fi fost ea a) lui Trump e una izolaționistă și nici că principalii lui suporteri aparțin fundamentalismului creștin ce vede în globalizare, migrație, deschidere și multiplicarea perspectivelor (etnice, religioase, culturale, de gen) ”semnele Apocalipsei”, cărora trebuie să li se răspundă printr-o continuă radicalizare.
Problema noastră sunt alții
Vreau să fiu bine înțeles: mai înainte de toate nu sunt ”specialist” în problemele Americii. Puținul pe care îl știu despre lumea de peste Ocean îl cunosc din media și din lecturi. Nici nu văd situația actuală și viitoare a Statelor Unite cu optimismul naiv al ”progresistului”, pentru care fericirea constă în suprimarea tuturor definițiilor pe care ni le-a transmis tradiția (văzute acum doar ca discriminări). Cred că America are multe probleme; o parte din ele vin din istoria ei, o alta din dinamica (fără precedent a) ultimelor două veacuri (și, în particular, a ultimelor șase decenii), altele din credințele ce o animă, unele din statutul de ”cea mai mare putere”, multe din amestecul – uimitor – de populații, limbi și viziuni care o unicizează. Nu cred, în nici un fel, că toate aceste probleme pot fi rezolvate dintr-o dată și paușal cu soluții absolute: ”nașterea din nou”, egalitatea totală, o nouă ”revoluție tehnologică” și altele de acest fel. În plus, așa cum se întâmplă adesea, pe măsură ce unele tensiuni vor fi aplanate, vor apare altele. Dar cred – cu convingere – că țara lui Washington, Lincoln și Wilson va găsi, mereu, formula de echilibru care să-i permită nu doar să depășească momentele dramatice, ci să-și continue dezvoltarea care a făcut-o să fie ceea ce e.
Problemele noastre sunt altele. În vreme ce America a cunoscut – cu suișuri și coborâșuri – un veac de prosperitate, noi abia am descoperit-o, în ultimii 15 ani. Pentru americani, marea problemă e aceea a repartiției bunăstării; pentru noi cea a creării ei. Statele Unite sunt un tărâm al imigrației, România e o țară de emigrare masivă (dovedindu-se că singurele lucruri care ne-au ținut împreună vreme de veacuri au fost închiderea granițelor și sărăcia). America e un patchwork de nații, limbi și credințe; România tinde tot mai mult spre omogenitate (mai ales la nivelul unui mental ce continuă să hipostazieze ”unitatea întregului popor”). Cu toate incertitudinile, excesele și inflamațiile lor, americanii își văd de propriile probleme. Noi n-avem probleme; singura noastră problemă sunt – întotdeauna – ceilalți: politicienii, străinii (de-a valma), ungurii, rușii, americanii, rromii, schismaticii, ereticii, musulmanii, feministele, homosexualii, transexualii etc. – în fapt, oricine pare a sparge ”frontul unității” noastre.
Tema meditației autohtone, menită a se concretiza într-o acțiune comună, nu sunt acele lucruri pe care le vedem disfunționale și asupra cărora – acționând – am putea produce o schimbare în concretul existenței noastre, ci ceea ce se petrece ”la scară mare”, geostrategică; lucruri fără măsură comună cu noi și a căror modificare rămâne un amestec de speranțe și iluzii, în care ne putem descărca frustrările de moment. ”Știm” foarte bine ce am face dacă am fi în locul americanilor, dar nu știm (încă!) cum să ne comportăm ca români. Singurele atitudini practice pe care le adoptăm sunt fie descurcăreala șmecheră, fie apatia dezamăgirii (camuflată ”spiritual”), fie plecarea din țară. Ideea că, rămânând aici, putem face ceva și că această acțiune începe cu luarea în serios a problematicului lumii în care ne aflăm ne rămâne, în continuare, destul de străină.
Trumpismul de masă: fac ce vreau eu
Dezagregarea colectivismului de masă impus de comunism a lăsat în urmă un individualism feroce. Forma cea mai manifestă a acestuia o constituie disprețul – nedisimulat – față de stat și față de ordinea publică (la antipodul civismului american). O știm bine: în vremea comunismului – mai ales a celui de la început – statul a fost perceput ca fiind dușmanul familiei (care era, încă, unitatea de bază a producției necesarului existenței). Impus de învingător, în discontinuitate față de reperele comune, dominat de figuri agresive, statul a fost văzut ca fiind cel ce arestează, ce naționalizează (adică ia cu japca), ce stabilește – mai mult sau mai puțin arbitrar – prețul muncii și al bunurilor, ce ”dă” – ce vrea, dacă vrea și cînd vrea. Însă și dincolo de jumătatea de veac a ”socialismului real” e o lungă istorie în care statul fie a fost condus de străini, fie de autohtoni care au integrat perfect deopotrivă modelul de conducere al străinilor și economia de risipă a acestora. În concluzie omul de rând nu a perceput niciodată statul ca fiind al său, ca reprezentându-l și ca lucrând în beneficiul lui. Și la ora actuală, statul e asimilat mai curând cu corupția, nepotismul, impostura și ineficiența decît cu o birocrație funcțională și cu o logică ierarhică clară. Serviciile sunt mai curând ”servicii” – adică favoruri interesate – decât acțiunea publică a unor instituții.
În general, tot ceea ce ține de spațiul sau de mediul public e prost văzut. Fiecare e interesat doar de ceea ce al lui; dincolo de ușa sau de gardul său începe un no man’s land în care se poate întâmpla orice. E limpede că, în aceste condiții, nu solidaritatea la scară mare e valorizată, ci doar cea ”de proximitate” – rudenia de sânge, dublată de nășit; familia și clanul sunt ”celula de bază” a lumii noi (la fel ca a celei ”tradiționale”). Dincolo de familie e lumea ”străinilor”, văzuți ca fiind concurenți (pentru aceleași puține resurse) și ostili (căci dedicați propriilor lor familii). Pentru a supraviețui într-o asemenea lume – în care persistă strategiile ”descurcării” din comunism și din societatea premodernă – e necesar ”să fii asigurat”. ”Asigurarea” aceasta ia două forme care se metaforfozează una într-alta: puterea și averea. Acestea se obțin prin luptă (într-o societate guvernată de reguli darwiniste, dar cu un imaginar religios!) și, pe fondul acesteia nu poate exista colaborare – decât cel mult la nivelul cârdășiei (ce actualizează comportamentul de haită) – ci doar competiție. Fiecare e pe cont propriu și, în acest mediu neprielnic, se consideră a fi îndreptățit să-și folosească tot ”arsenalul” din dotare (tupeu, violență, înșelăciune etc.) pentru a le face față celorlalți. Orice privire în sus, la potențații sau la ”vedetele” momentului oferă acest dublu spectacol: al unei agresivități primare, exhibate fără nici un complex și al prăzii (mai mult sau mai puțin afișate), sub forma unei rente de stat sau al beneficiului unei ”privatizări”. Trăim într-un soi de anarho-capitalism dubios, primitiv și contondent, ce amintește mai curând de imaginea – caricaturală – a Americii robber baron-ilor de la finele secolului XIX. Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
