Mutarea confruntării dintre putere și opoziție în afara frontierelor ruse, generată de persecutarea lui Alexey Navalny, după tentativa eșuată de otrăvire, a pus în fața UE decizia de a multiplica sancțiunile împotriva Rusiei. Noua categorie de sancțiuni urmărește pedepsirea pentru violarea drepturilor omului și a fost agreată de statele membre la reuniunea Consiliului Afacerilor Externe al UE (22 februarie, 2021). Accentul sancțiunilor cade pe politizarea procesului de judecată a lui Navanly și reprimarea brutală a protestelor pro-Navalny. Fiasco-ul de la Moscova al șefului diplomației europene, Josep Borrell (IPN, February 2021), a coagulat o masă critică suficientă pentru a extinde lista sancțiunilor contra guvernanților ruși. Discursul liderilor europeni de la Conferința de Securitate de la Munich (MSC, 19 februarie, 2021) a arătat că aceștia au moralul pregătit pentru sancționarea autorităților ruse. Pe finalul mandatului său de cancelar, dar și mai mult cu scopul de a mitiga blamarea Germaniei privind tolerarea gazoductului Nord Stream 2, Angela Merkel a formulat o critică tranșantă părții ruse pentru impasul în pacificarea Donbasului. Liderul francez Emmanuel Macron a adoptat o poziție mai echilibrată vizavi Moscova, optând pentru dialog. În orice caz, înăsprirea poziției Occidentului în raport cu provocarea strategică estică (adică Rusia) este iminentă după ce administrația lui Joe Biden a anunțat restabilirea dialogului transatlantic. Revenirea SUA la statutul de promotor global al democrației, abandonat în 2016-2020, servește ca factor benefic pentru manifestarea ambițiilor geopolitice ale decidenților europeni. În acest avânt, liderii europeni și instituțiile europene sunt dispuse să manifeste îndrăzneală și fermitate în privința Moscovei, inclusiv pe dimensiunea sancțiunilor.
Adoptate șapte ani în urmă (2014), primele sancțiuni împotriva Rusiei au reieșit din necesitatea de a descuraja agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei. Zdrobirea avionului civil MH17, care efectua un zbor internațional tranzitând spațiul aerian ucrainean, aflat sub controlul indirect al militarilor ruși, a forțat UE să adopte sancțiuni economice (sectoriale) împotriva Rusiei. Măsurile restrictive europene au condiționat oprirea discuțiilor diplomatice pe marginea „noului parteneriat strategic”, Răspunsul Rusiei a fost imediat, fiind inspirat din peste un deceniu de utilizare a embargourilor împotriva republicilor ex-sovietice – Georgia, Moldova, Ucraina și inclusiv Belarus. Astfel, partea rusă a introdus contra-sancțiuni de ordin comercial împotriva companiilor europene, lovind în importul de produse agro-alimentare de origine europeană. În asemenea mod Moscova declara răspicat că refuză să admită orice responsabilitate pentru încălcarea flagrantă a integrității teritoriale ucrainene.
Intimidarea europenilor urmărită prin intermediul embargoului rusesc nu a rupt rândurile UE în privința Ucrainei. În consecință, sancțiunile anti-rusești sunt prelungite în fiecare an, din 2015 încoace, până la evacuarea forțelor militare ruse din Donbas și restabilirea controlului Kievului asupra tuturor frontierelor ruso-ucrainene. Al doilea și al treilea val de sancțiuni europene, care au implicat Rusia, au fost de tip “orizontal”. Unul a țintit cetățeni și entități ruse suspectate de desfășurarea unor atacuri cibernetice împotriva infrastructurii tehnologice a parlamentului german (2015) și a celei care aparține Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice, situată în Olanda (2018). Celălalt s-a referit la folosirea substanței chimice „Novichok”, pe teritoriu britanic, asupra membrilor familiei Skripal (2018) și a lui Alexey Navalny în Rusia (2020).
Odată cu traducerea în viață a celui de-al patrulea val de sancțiuni, preconizată pentru martie 2021, în baza „Actului Magnitsky European”, Rusia se va converti în unica țară din lume penalizată de UE concomitent pe patru filiere – destabilizarea Ucrainei, atacurile cibernetice, acțiunile de răspândirea armelor chimice și încălcarea drepturilor omului. Acest val de sancțiuni va avea o încărcătură considerabilă de simbolism geopolitic și poate fi sursa unor reacții în lanț imprevizibile. În primul rând, spre deosebire de alte sancțiuni cauzate de activitățile ruse de destabilizare în străinătate, noile restricții vor accentua problemele legate de afacerile interne din Rusia. Chiar dacă sancțiunile UE vor fi individuale (Reuters, Februarie 2021), acestea vor nominaliza numele celor implicați în comiterea abuzurilor împotriva drepturilor omului și chiar a statului de drept. Sancțiunile date vor fi mai specifice și mai bine țintite decât deciziile Curții Europene pentru Drepturile Omului ignorate sau ridiculizate de Rusia. Noile sancțiuni ajută UE să depășească handicapul „diplomației declarative” (IPN, Noiembrie 2020). De asemenea, acest lucru denotă o maturizare a relației cu Rusia, tratată anterior cu multă precauție și rezervă decât alte state din vecinătatea estică, pentru violarea drepturilor omului de proporții similare. Al doilea aspect rezidă în setarea unui precedent istoric, cu efecte pe termen lung. Opoziția rusă și societatea civilă l-ar putea folosi ca referință pentru a extinde, mai ușor, sancțiunile asupra altor oficiali ruși, care dispun de averi pe sol european, inclusiv asupra oligarhilor. Nu în ultimul rând, este cert faptul că sancțiunile din cel de-al patrulea val vor fi catalogate de Rusia drept ingerință în afacerile sale interne, nu numai ca măsuri extra-teritoriale ce subminează universalismul Consiliului de Securitate al ONU (MID.ru, 19 Februarie 2021). De aceea, cunoscută pentru revanșism, Rusia nu va ezita să reacționeze cu forță în domeniile de importanță strategică pentru UE - realizarea „angajamentelor de la Minsk”, situația din țările Parteneriatului Estic sau strategie de vaccinare împotriva pandemiei.
Lecția sancțiunilor legate de Ucraina
Chiar dacă sancțiunile aplicate în contextul ucrainean au fost avut impact negativ profund pentru Rusia, regimul lui Vladimir Putin a acceptat provocarea. Obiectivul de a paraliza dezvoltarea Ucrainei în calitate de stat suveran și democratic prin „donbasizarea” acesteia, copiind inițiativa de „federalizare”, eșuată în Moldova în anul 2003, primează în prioritățile Rusiei. Din lista costurilor asumate de Kremlin pentru destabilizarea necontenită a țării vecine face parte popularizarea calificativului de „țară agresor”, marginalizarea companiilor ruse pe piața financiară europeană și însărăcirea cetățenilor ruși, nevoiți să plătească pentru produse alimentare non-europene mai scumpe (între 7 și 10 miliarde USD anual sau 70 USD per persoană anual).
În ultimii șapte ani, pentru a reduce impactul negativ al propriului embargou asupra bunurilor europene, Rusia a investit în dezvoltarea capacităților de substituire a importurilor. Totodată, regimul a convins populația că asigurarea auto-suficienței alimentare corespunde imperativului de a reduce dependența de lumea exterioară, tot mai ostilă. Pierderile suportate de producătorii și transportatorii europeni, erau inițial estimate să constituie 5 miliarde EUR anual. Dat acest lucru nu s-a materializat în totalitate, deoarece multe produse continuă să ajungă pe piața rusă, dar sub formă de re-exporturi din țări eligibile (Belarus, Serbia, Azerbaijan, Moldova, China etc.). Nici prejudiciile pentru consumatori și nici re-exportul nu a schimbat atitudinea Rusiei față de contra-sancțiunile rusești împotriva bunurilor europene. Pe de o parte, embargoul servește ca instrument tranzacțional în dialogul cu statele europene mai mici, prin ocolirea UE. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă pur geopolitică, mutualizarea sancțiunilor permite autorităților ruse să proiecteze aparențele unei balanțe de puteri în raport cu europenii. În final, standardele de calitate le-a permis producătorilor europeni să-și diversifice exporturile eliminând dependența de piața rusă, care nu oferă previzibilitate din cauza frecventelor ingerințe politice. Totodată, Kremlinul a dovedit că preferă mai mult să adapteze populația și statul la înrăutățirea condițiilor economice, decât să facă concesii de ordin geopolitic, în vederea respectării dreptului internațional.
Cel de-al patrulea val de sancțiuni nu poate genera costuri de ordin economic, ci preponderent politic. Prin intermediul sancțiunilor legate de Navalny, UE se va poziționa, indirect, dar în mod public, de partea societății civile și a opoziției ruse. Probabil, regimul lui Putin va acuza Bruxelles-ul de imixtiuni în treburile interne și va pedala dezinformarea despre „dușmanii interni” și „externi”, cu scopul de a descalifica discuția despre încarcerarea Alexey Navalny, devenit prizonier politic. O escaladare plenipotențiară a tensiunilor în relația UE-Rusia, cu ciocniri frontale, va fi evitată în continuare de către ambele părți. În schimb, Rusia se va focusa pe dialogurile bilaterale cu statele din interiorul UE (Ungaria) și vecinătatea imediată (Serbia) pentru a încuraja exclusivismul național împotriva supranaționalismului pan-european. Vaccinarea rapidă a aliaților – Ungaria și Serbia - cu ajutorul vaccinului rusesc (Sputnik V) ar putea permite Moscovei să acumuleze anumit prestigiu și legitimitate externă. Același lucru va impulsiona speculațiile pe marginea eficienței strategiei de vaccinare coordonată de Comisia Europeană. Dezinformarea va fi unul din reperele principale în reacția Rusiei la cel de-al patrulea val de sancțiuni europene. Incertitudinile privind stoparea pandemiei și inocularea lentă a vaccinului anti-COVID-19 pot provoca explozii de proteste sociale, iar dezinformarea rusească le poate intensifica, alimentând neîncrederea față de guvernele naționale din interiorul UE.
Competiția UE-Rusia în Parteneriatul Estic
Consolidarea legăturilor cu vecinii estici constituie unul din cele cinci principii care ghidează relația UE cu Rusia. De aceea, stabilitatea politică și de securitate din aceste țări poate fi în atenția Moscovei, care dispune de un set de pârghii pe care le poate utiliza în defavoarea intereselor geopolitice europene. Situația din Belarus și Armenia conțin premise politice clare pentru perpetuarea și respectiv revenirea la puterea a unor regimuri care doresc altceva decât reforme și stat de drept. Alexandr Lukashenko alunecă în discuții mai nuanțate legate de integrarea într-o entitate statală comună cu Rusia și ignoră oportunitatea de a democratiza sistemul de guvernare bielorus în cadrul unei reforme constituționale inclusive autentice. Protestele anti-guvernamentale din Armenia, conduse de Mișcarea Salvării Naționale, slăbesc continuu legitimitatea lui Nikol Pashinyan, fără de care reformele radicale și durabile sunt tot mai puțin probabile. UE încearcă să pompeze oxigen în regimul lui Pashinyan prin ratificarea Acordului de Parteneriat Cuprinzător și Consolidat, planificată în martie 2021. Concurența europeană cu factorul rusesc nu este pe picior de egalitate, deoarece Moscova s-a transformat într-un un actor indispensabil pentru securitatea comunităților armene din Karabah pe termen lung. Totodată, apropierea Azerbaidjanului de Turcia cimentează dependența Erevanului de Moscova în materie de securitate, adițional la legăturile comerciale rezultate din aderența la Uniunea Economică Euroasiatică. În momentul de față, aceste țări conțin mai multe compatibilități cu Rusia decât cu UE, ceea ce exclude orice nevoie a Moscovei de a le destabiliza.
Celelalte trei țări ale Parteneriatului Estic – Georgia, Moldova și Ucraina – sunt în criză politică sau de reformă.
Georgia este la un pas de la reînnoirea protestelor anti-guvernamentale, după ce instanțele au aprobat arestarea liderului opoziției Nika Melia, iar premierul Giorgi Gakharia a demisionat slăbind legitimitatea majorității parlamentare, controlate de „Visul Georgia”. Deși intervenția UE în gestionarea crizei politice georgiene a fost ineficientă, aceasta a încercat, împreună cu SUA, să creeze punți de comunicare între guvernare și opoziție. Următoarea încercare de a facilita dialogul va fi realizată de către președintele Consiliului European, Charles Michel, care va vizita Geogria în martie 2021. În prezent, Rusia nu are nicio pârghie robustă asupra situației politice interne din Georgia. Dar crizele politice îndelungate produc monștri – guverne populiste, naționalism radical și slăbirea încrederii publice în instituțiile de stat. Totodată, lupta crâncenă pentru putere pune pe plan secundar reformele și integrarea europeană a țării.
Starea lucrurilor în Moldova pare a fi mai pozitivă, deși doar parțial, deoarece la prezidențialele din 2020 a câștigat un politician (Maia Sandu) cu un demers pro-reformă ferm. Exponenții instituțiilor europene contează pe popularitatea internă și credibilitatea externă a Maiei Sandu, cu care este asociată revitalizarea relațiilor bilaterale UE-Moldova. Totuși, dinamizarea reformelor poate începe cu adevărat după alegerile parlamentare anticipate, pe care Maia Sandu încearcă să le declanșeze, cu orice preț. Curtea Constituțională urmează să decidă asupra constituționalității deciziilor recente ale președintelui, iar UE se abține de la orice comentariu critic vizavi de prestația Maiei Sandu. Ezitarea Bruxelles-ului este simptomatică, deoarece eurocrații preferă să omită aspectele problematice legate de liderii pro-europeni, dacă aceștia demonstrează consecvență în dezaprobarea corupției și pledează pentru repararea statului de drept. Același tip de comportament al Bruxelles-ului se observă în cazul Georgiei și Ucrainei. Forțele pro-ruse (Socialiștii) moldovenești au poziții puternice în actualul parlament și le pot păstra în cazul anticipatelor, care, conform sondajelor, vor propulsa la guvernare, în proporții identice, atât forțe pro-reformă cât și populiști sceptici față de reforme. Astfel, interesele geopolitice ale Rusiei în Moldova par a fi asigurate pe termen mediu și scurt, în special în ceea ce ține de protejarea minorităților vorbitoare de rusă și gestionarea dosarului transnistrean, referitor la care Rusia s-a obișnuit cu o abordare precaută din partea Chișinăului.
