Sistemul energetic (cel care, în final, aduce energia electrică în casele noastre, printre altele) așa cum îl cunoaștem noi astăzi în linii generale are câteva caracteristici importante:
(a) este format dintr-un lanț care presupune: (i) producția de energie electrică (ce include, pe lângă costul de generare și costurile ce țin de accesul la resursa energetică), (ii) transportul energiei electrice și (iii) distribuția energiei electrice;
(b) energia electrică nu se poate, deocamdată, stoca, prin urmare, pentru ca sistemul energetic să rămână în echilibru, trebuie ca ceea ce se produce să se și consume. Poate fi stocată resursa energetică, dar numai în câteva situații: pot fi stocați combustibilii clasici (inclusiv combustibilul nuclear), poate fi stocată apa, dar energia solară și energia eoliană evident nu;
(c) în Uniunea Europeană sunt definite atât sistemele energetice naționale ale statelor membre, dar și un sistem energetic european (ENTSO-E), care este format din mai multe zone sincronizate (figura 1). Există situații în care anumite evenimente (ex.: decuplări necontrolate în sistemele de transport) pot pune în pericol și cauza pagube însemnate într-un întreg sistem sincronizat, fără a ține cont (evident) de frontierele naționale (cel mai recent s-a petrecut în data de 8 ianuarie 2021, la ora 14.05, CET, având ca origine stația Ernestinovo din Croația, care a împărțit practic zona continentală, UCTE, în două[1]).
(d) producția de energie electrică poate fi și o activitate economică ce completează (fericit) un întreg ciclu de consum; este principiul pe care se bazează economia circulară[2], unde producția de energie electrică (și termică) este parte din lanțul final al unui astfel de model economic.
(e) Economia viitorului va presupune modele diferite de producție și consum al energiei electrice. De fapt, încă de acum, deși nu foarte răspândit, poate fi întâlnit pe lanțul energetic și prosumatorul[3], definit ca fiind consumatorul final care și produce energie electrică, în general din surse regenerabile (cea mai răspândită formă de producție a energiei electrice în acest caz fiind din sursă solară).
Prosumatorul, adică producătorul-consumator, este încă obligat, tocmai pentru că energia nu se poate stoca, să intre într-o relație cu furnizorul său de electricitate, care presupune un schimb, dar și o echilibrare totodată între puterea de care are nevoie pentru consum, care este variabilă, și producția sa de energie, de asemenea variabilă.
Evoluția producției de baterii care pot stoca energia electrică și apoi returna puterea de care este nevoie poate schimba foarte mult modelul de alimentare cu energie electrică a gospodăriilor, micilor întreprinderi, a multor mijloace de transport și cu siguranță a unei game largi de servicii care pot fi furnizate în piață, ce pot deveni autonome în funcționare.
În termeni de PIB, probabil că în următorii 20 – 30 de ani în țările avansate se poate ajunge ca 35 – 40% să fie generat în afaceri care sunt independente energetic; de asemenea, 35 – 40% din gospodării să ajungă independente energetic. Independența energetică va fi, desigur, și neutră climatic.
Cu toate acestea, este puțin probabil ca până în 2050 – 2060 să fie identificate soluții extinse pentru stocarea energiei pentru puteri foarte mari, chiar dacă unitățile autosuficiente și eficiența energetică vor reduce semnificativ acest necesar; așadar va fi în continuare nevoie ca producția de energie electrică să fie în echilibru cu nevoia de consum.
Pactul verde european – Green Deal – prin ceea ce-și propune, ar trebui să conducă economia europeană spre un nou model de dezvoltare, care va impulsiona implicit și dezvoltarea unor modele noi de funcționare a ENTSO-E, precum și a sistemelor energetice aparținând statelor membre ale Uniunii.
Întrebarea care se pune este dacă poate exista în anul 2050 un mix energetic bazat 100% pe resurse regenerabile sau prietenoase cu mediul înconjurător care să funcționeze în echilibru, sau va mai fi încă nevoie de producția de energie electrică din gaze naturale și combustibili nucleari?
Deocamdată scenariile după care se lucrează, pentru a atinge obiectivul angajat prin Acordul de la Paris, și anume neutralitatea climatică până în anul 2050, implică ca ținte intermediare pentru 2030 fie un procent de 50%, fie unul și mai ambițios, de 60% energie electrică produsă din surse regenerabile (figura 2).
După cum se poate observa din graficul din figură, mixul energetic va implica un procent important de energie produsă din combustibili fosili în anul 2030 (33% pentru prima țintă, 22% pentru ce-a de-a doua țintă, mai ambițioasă). În ambele scenarii, în 2030 energia produsă din surse nucleare va rămâne ca proporție în jurul a 17%.
Cred că nu ne putem aștepta ca neutralitatea climatică să însemne 100% energie produsă din surse regenerabile în anul 2050. Este de așteptat ca energia produsă din surse nucleare să ocupe în continuare un procent semnificativ în mixul energetic (poate 10%, poate 15%) și foarte probabil gazul natural va continua de asemenea să contribuie, desigur într-o proporție care să nu afecteze neutralitatea climatică a continentului (poate 5 – 7%).
Nuclearul și gazul natural nu sunt neapărat surse prietenoase cu mediul înconjurător, dar sunt tehnologii indispensabile pentru a asigura (tehnic) securitatea în funcționare a sistemelor energetice și vor rămâne la fel și în anul 2050. Dacă regenerabilele sunt componenta verde a sistemului, nuclearul și gazul natural pot fi definite drept componenta securitară a acestuia.
GREEN DEAL ȘI TAXONOMIA VERDE
În data de 22 iunie ac. a fost publicat Regulamentul (UE) 2020/852 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2020, privind instituirea unui cadru care să faciliteze investițiile durabile și de modificare a Regulamentului (UE) 2019/2088.
Clasificarea la nivelul Uniunii a activităților economice durabile din punctul de vedere al mediului (taxonomia) va permite elaborarea unor viitoare politici ale Uniunii în sprijinul finanțării durabile, inclusiv a unor standarde în întreaga Uniune pentru produsele financiare durabile din punctul de vedere al mediului și crearea în final a unor etichete care să recunoască în mod oficial respectarea standardelor respective în întreaga Uniune.
Clasificarea unei industrii ca durabilă din punctul de vedere al mediului aduce o serie de avantaje, cum ar fi: (i) costuri mai scăzute ale finanțării; (ii) listarea de către BERD ca industrie finanțabilă sau (iii) calificarea ca eligibilă pentru acordarea de ajutor de stat.
Taxonomia investițiilor durabile (verde) este un mecanism ce asigura transparență și credibilitatea investițiilor verzi și minimizează riscul pe termen mediu și lung, prin crearea unor categorii clare și credibile pentru aceste investiții; fixează un standard înalt al investițiilor în proiectelor destinate să sprijine accelerarea tranziției către o economie cu zero emisii de carbon până în 2050. Este o schemă voluntară, nu o obligativitate.
Țintele fixate pentru atingerea obiectivelor asumate prin Acordul de la Paris sunt însă puse în pericol, după cum observă Suzana Carp[4] într-un articol recent. [5]
În primul rând, criteriile de adaptare la schimbarea climatică globală au fost atât de mult slăbite, încât au devenit mai puțin ambițioase chiar și decât criteriile Băncii Europene de Investiții[6]; astfel standardul tehnic pentru activități compatibile cu criteriile de adaptare din taxonomie este de 270 g CO2/KWh (echivalent), pe când cel al BEI este de 250 g CO2/KWh.
De reținut că standardul introdus în documentul inițial propunea o limită de 100 g CO2/KWh pentru acordarea statutului de investiție sustenabilă, aliniat cu Acordul de la Paris. Această valoare urma să scadă în timp, spre 0 (zero) g CO2/KWh în 2050, conform obiectivului de neutralitate climatică.
Propunerile (formulate inclusiv de România) de includere a investițiilor în proiecte energetice ce au la bază gazul natural pe lista celor finanțabile pun la îndoială fundamentul taxonomiei verzi, în condițiile în care deturnează capitalul de la investițiile ce propun soluții "zero emisii": economia circulară, eficiența energetică, regenerabilele etc.. Se cere de fapt ca taxonomia verde să servească alt scop decât cel pentru care a fost creată.
Astfel, în data de 16 septembrie 2020 s-a votat în Parlamentul European amendamentul "Ghinea - Botoş - Knotek", potrivit căruia vor putea fi finanțate din fondurile aferente Mecanismului pentru o tranziție justă și proiecte energetice bazate pe gazele naturale, în regiunile care se bazează pe extracția de cărbune la acest moment.[7] Votul pentru amendamentul propus de europarlamentarii Renew Europe a fost primit cu scepticism din cel puțin două motive:
(a) Primul atrage atenția că în privința gazului natural, dependența de importuri a Uniunii Europene este majoră, Federația Rusă fiind cel mai important furnizor, cu un procent de 44,7% din total importuri în anul 2019;
(b) Al doilea a fost exprimat public de Greenpeace chiar înainte de votul din PE: "...intră în contradicție totală cu obiectivele Fondului pentru Tranziție Justă, care urmăresc o tranziție energetică către o economie cu zero emisii de carbon, pentru a evita un colaps ecologic. Gazul fosil nu poate fi privit ca un combustibil de tranziție atâta timp cât împiedică îndeplinirea obiectivelor asumate prin semnarea Acordului de Climă de la Paris."[8]
Vineri, 12 februarie ac., Mecanismul de redresare și reziliență al Uniunii, în valoare de 672,5 miliarde de euro, a primit ultima aprobare, prin parafarea documentului de către președintele Parlamentului European, David Sassoli, și premierul portughez, Antonio Costa, a cărui țară deține președinția rotativă a Consiliului UE.
Comisia Europeană arată că investițiile în energie sau generarea căldurii din combustibili fosili și infrastructura aferentă ar trebui în general să nu fie eligibile pentru fondurile de redresare. Totuși – așa cum solicită Germania, Polonia și România – pot fi făcute "excepții limitate" pentru proiectele de gaze naturale, în principiu pentru reducerea rapidă a emisiilor de CO2, înlocuind cărbunele sau petrolul.
În al doilea rând, atingerea țintelor prevăzute de Green Deal privind producția de energie din surse regenerabile depinde în mod critic de China. Conform statisticilor vehiculate de COM, Uniunea Europeană depinde de aprovizionarea din China în proporție de: 20% pentru telur (Te), 58% pentru indiu (In), 69% pentru galiu (Ga), 90% pentru neodim (Nd) și 99% pentru disproziu (Dy).
SECURITATE ENERGETICĂ ȘI TAXONOMIE
Termenul de securitate energetică este înțeles puțin diferit de către politicieni, militari sau experții din domeniul energiei. Pentru politicieni securitatea energetică implică faptul că energia este disponibilă, la prețuri convenabile și fără întreruperi pentru consumatorii casnici și pentru entitățile economice, și nu există amenințări previzibile ca situația să se schimbe, pentru că ar genera automat probleme majore în guvernarea societății.
Pentru militari securitatea energetică implică protecția spațiului aliat (NATO) împotriva amenințărilor care vizează întreruperea alimentării cu energie, prin atacarea unor ținte ce sunt parte a sistemului energetic (european și/sau național) și indisponibilizarea lor, indiferent dacă atacul folosește armament de orice tip, sau este unul cibernetic, dacă este un atac asumat, hibrid sau parte a unui conflict asimetric.
În fine, pentru specialiști, securitatea energetică este dată de o multitudine de politici, procese, proceduri, procedee, instrucțiuni, operații și acțiuni care mențin tehnic sistemele energetice (europene și/sau naționale, în cazul nostru) în echilibru, furnizarea energiei făcându-se astfel neîntrerupt.
Cele trei viziuni sunt de fapt complementare și urmăresc același obiectiv: să avem energie (electrică) la dispoziție pentru nevoile de consum oricând avem nevoie de ea. De alimentarea cu energie depinde confortul și siguranța noastră personală, producția bunurilor de care este nevoie, transporturile publice și private, intervenția în caz de necesitate, fie ea medicală, în caz de catastrofă sau dezastru natural etc.
