Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Consideratii despre inchisoare

de Gabriel Caian     Contributors.ro
Vineri, 12 februarie 2021, 12:40 Actualitate | Opinii


Gabriel Caian
Foto: Arhiva personala


  1. Introducere

Tema inchisorii a fost in atentia publica in anii din urma, dar atentia publica are regulile ei, iar adevarata nevoie sociala ramane deseori ascunsa sub falduri de ignoranta. Atentia este orientata de multe ori de factori conjuncturali, iar motivatiile necinstite din spatele sustinerii unei cauze legitime decredibilizeaza cauza insasi.

Despre pedeapsa inchisorii s-a vorbit in contextul analizarii cazuisticii Curtii europene a drepturilor omului (CtEDO) si a obligatiilor asumate de statul roman spre a imbunatatii conditiile din penitenciare, dupa pronuntarea unei hotarari pilot in cauza Rezmives si altii c. Romaniei[1].

Prilejul a fost speculat de persoane din zona criminalitatii gulerelor albe care au preluat tema conditiilor de detentie spre a fi mai persuasivi in decredibilizarea sistemului de justitie care i-a gasit vinovati ori era pe punctul sa o faca.

In acest fel, in mod nedorit, egalitatea in fata legii a fost contrapusa principiului demnitatii umane ori interzicerii tratamentelor inumane sau degradante, cand, de fapt, ele trebuie sa se bucure de egala atentie.

Ceea ce ne propunem noi este o vedere nu doar asupra modului cum se executa pedeapsa inchisorii in sistemul romanesc, in lumina practicii CtEDO, ci si asupra temeiurilor acestei pedepse, asupra scopurilor sale si a reusitei ori esecului atingerii acestor scopuri. Numai pornind de aici putem observa daca nu cumva viziunea asupra inchisorii in societatea contemporana s-a schimbat deja suficient de mult - chiar daca nu indraznim inca sa recunoastem -, incat sa necesite o reasezare a politicii penale in materia pedepselor. Caci, asa cum afirma Cesare Beccaria, « fericite sunt acele natiuni care nu vor astepta ca miscarea lenta a combinatiilor si vicisitudinilor omenesti ajunse la apogeu sa fie urmata, intr-un tarziu, la extremitatea relelor, de o orientare spre bine, ci vor accelera trecerile prin legi bune ».[2]

Inclasabilul Michel Foucault a teoretizat in cursurile sustinute la Collège de France in anii 1974-1975, adunate ulterior in volumul Surveiller et punir[3], ceea ce numea el societatea disciplinara, constituita la sfarsitul sec. XVIII-inceput de secol XIX, in jurul unor institutii menite sa asigure omogenitatea si eficienta sociala (inchisoarea, azilul, spitalul, internatul, scoala, cazarma, uzina).

Apreciem ca nu este lipsit de interes a introduce si in dezbaterea romaneasca aceasta viziune transversala asupra societatii contemporane care ne ajuta sa formulam intrebarile corecte inclusiv in cadrul stiintei juridice.

2. Pedeapsa inchisorii de la Beccaria la Foucault

2.1. Cesare Beccaria si reformele de la sfarsitul sec. XVIII-inceputul sec. XIX

Cesare Beccaria este cel care, in contextul particular al secolului luminilor, umanizeaza ideea de pedeapsa. Imbinand convingerile contractualiste[4] cu cele utilitariste[5], el defineste pedeapsa drept “motivatia sensibila ce indeparteaza sufletul despotic al fiecarui om de a scufunda in vechiul haos legile societatii” (op.cit. pg. 36). In plus, formuleaza cu rigoare principiul legalitatii incriminarii, principiul proportionalitatii pedepsei, se opune torturii, clameaza apararea onoarei si libertatii individului, propune ca masuri de prevenire a savarsirii infractiunilor educatia, deplange coruptia magistratilor ca sursa a sentimentului de injustitie.

Totusi, desi vorbeste despre arestare, ca masura preventiva, nu dedica niciun capitol pedepsei inchisorii. Consacra parti din analiza sa, in schimb, pedepsei cu moartea, exilului, confiscarii. Aceasta, deoarece recluziunea isi face intrarea in sistemul penal abia odata cu marile reforme din perioada 1780-1820 din Europa Occidentala.

La momentul legiferarii sale, inchisoarea a facut obiectul unor critici virulente. Legea nu patrunde in inchisori, afirma Decazes in 1818[6], referitor la codul penal francez din 1810. Un argument contra era acela ca inchisoarea, punand laolalta condamnatii formeaza o comunitate de infractori care devin solidari si care vor ramane asa si dupa eliberare. Dupa cum se spunea, inchisoarea creeaza o veritabila armata de inamici interiori.[7] Nu in ultimul rand, din inchisoare ies oameni ale caror obisnuinte si caractere ii predispun in mod definitiv la criminalitate. Este vorba de ceea ce a fost denuntat drept « cercul vicios carceral » inca din anii 1815-1830.

Acestor critici li s-a furnizat un set de raspunsuri, ce pot fi sintetizate astfel : a) o modalitate care sa asigure functia de segregare a infractorilor, adica efectul pozitiv pentru societate, suprimand efectul negativ si periculos (repunerea in libertate a unor persoane predispuse la comiterea de noi infractiuni). Aceasta a fost deportarea, colonizarea ce au avut rolul lor la o anumita epoca pentru puterile coloniale ; b) reforma penitenciara care isi propunea sa duca la ruperea cercului vicios carceral[8] ; c) al treilea raspuns a fost acela de a acorda, cu sprijinul unor teorii stiintifice, un statut antropologic cercului carceral, facand din detinuti o categorie caracterizata de deviatie psiho-sociala, iar din puscarie un instrument politic de disciplinare a intregii societati.

In 1820, penologul american Edward Livingston justifica extinderea inchisorii ca pedeapsa par excellence, cu ajutorul urmatoarele patru trasaturi: posibilitatea de a fi gradata in functie de gravitatea infractiunii comise, impiedicarea recidivei, corectia condamnatului, caracterul suficient de bland, astfel incat juratii sa nu ezite sa o aplice, iar poporul sa nu se revolte impotriva legii[9].

2.2. Michel Foucault

Foucault este filosoful postbelic cu apetit pentru marile sinteze legate de corp, sexualitate, anormalitate, cunoastere. El isi propune sa decripteze raporturile de putere din societatea capitalista de tip industrial si constata ca aceasta se caracterizeaza prin nevoia de a supraveghea, epoca fiind caracterizata fundamental, in termenii sai, de panoptism[10]. Institutia fanion a acestei perioade, ce debuteaza la sfarsitul sec. al XVIII-lea este, dupa parerea sa, chiar inchisoarea, careia i se adauga celelalte institutii de tip disciplinar – uzina, cazarma, scoala, spitalul, azilul.

Contextul industrializarii in mediul urban, dar si cel al fragmentarii proprietatii in mediul rural, fac ca societatea sa devina intoleranta inclusiv cu micile delicte, ce pun in pericol buna desfasurare a vietii, iar organele de supraveghere sa se generalizeze. Pedeapsa cu inchisoarea reprezinta nu o etapa noua in istoria ideilor morale, ci o etapa noua in istoria raportului dintre puterea instituita si corp. Pornind de aici, se naste o anumita psihologie a deviantei ce atrage interventii corective terapeutice si punitive deopotriva. Subiectul psihologic asa cum il imaginam astazi – susceptibil de a invata si a se disciplina - s-ar fi nascut, spune Foucault, la punctul de intalnire dintre putere si corp[11]. Docilizarea corpurilor este ceea ce considera el ca se urmareste, in ultima instanta.[12]

Dar ce reprezinta atunci reeducarea, ce se va impune ca scop declarat al pedepsei inchisorii ? Ea ar fi posibilitatea de a ameliora individul prin masuri care sa-l faca compatibil cu dezideratele puterii.

Antropologia punitiva a lui Foucault, pesimista in esenţă si critica faţă de umanismul penal iluminist, considera inchisoarea drept un creuzet al delincvenţei care face din aceasta un dispozitiv politic menit sa justifice in continuare controlul exercitat asupra intregii populaţii, prin institutii ale supravegherii. Obiectivul fondator al inchisorii, acela de a corecta, eşuează de la momentul instituirii sale şi va continua sa eşueze[13].

Filosoful a facut parte din comisia de reforma a sistemului penitenciar francez in anii '70[14] ai secolului trecut, iar viziunea sa, ce a inlocuit ideea marxista de exploatare cu cea de putere, continua sa dea roade, nu atât din perspectiva drepturilor omului, cât din unghiul mai radical al găsirii condiţiilor de apariţie, temeiurilor şi scopurilor unor instituţii, inclusiv ale recluziunii penitenciare, pe calea a ceea ce a numit el, pe urmele lui Nietzsche, genealogie. Inchisoarea, in viziunea lui Foucault, este o instituţie aflată in permanentă criză fiindcă o reformare a sa reală şi eficace nu se poate produce. Ea generează delincvenţă si e destinată sa o genereze.

3. Situaţia din România

În comisiile de elaborare a Noului cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ori a Legii privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate nu a existat, din pacate, niciun filosof cu aplecare spre dilemele contemporane. De altfel, nu există in Romania intelectuali publici influenţi interesaţi de lucruri atat de prozaice precum inchisoarea. Se crede la noi, îndeobşte, în greşita tradiţie dongoroziana, că doar « tehnicianul dreptului » este în măsură să facă reglajele şi să vină cu formule legislative urmând, sigur, linia politică cerută. Iar linia politica e orientată dupa cicluri scurte, electorale. Dimpotrivă, noi credem că, la rastimpuri, privirea filosofului e de mare folos. Şi « merită recunostinţa oamenilor acel filosof care a avut curajul ca, din biroul său (…) să arunce în mulţime primele seminţe mult timp neroditoare ale adevărurilor utile »[15]. Într-adevar, teoreticianul jurist, precum şi « omul de sistem », formaţi de şcoala de drept românească, sunt deseori conservatori şi comozi. Eforturile lor sunt atrase mult prea mult de tehnicitatea activităţii spre a mai chestiona baza problemei. Filosoful operează, în schimb, mai mult cu întrebarea « de ce ? » decât cu întrebarea « cum ? » şi, in cazuri fericite, are darul de a simti mersul vremurilor cu mult inainte ca restul societatii sa perceapa schimbarile in viata cotidiana sau sa stie a le interpreta.

În doctrina românească s-au definit pedepsele, în genere, drept masuri de constrangere cu caracter aflictiv al caror scop este apararea societăţii impotriva infractiunilor si prevenirea savarsirii de noi infractiuni, atat de cei carora li se aplica, cat si de catre alte persoane. Ele ar fi sanctiuni destinate să curme activitatea infractionala si sa determine schimbarea mentalităţii antisociale a infractorului[16]. Referitor la functiile pedepsei, s-a vorbit de functia retributiva, functia de intimidare si functia de reeducare a infractorului[17]. Dar de multa vreme nu se mai pune in discutie de ce privarea de libertate este si ar trebui sa ramana pedeapsa prin excelenţă. Se considera un fapt ce nu mai necesita comentarii si demonstratii, recluziunea carcerala părând sa ţină de o fatalitate de tip punitiv.

Legislativ, s-a statuat, de asemenea, ca "prin executarea pedepselor si a masurilor educative privative de libertate se urmareşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire sociala si faţă de munca, in vederea reintegrării in societate a deţinutilor sau persoanelor internate" (art. 3 alin. 2 lin Legea 254/2013).

Tot ceea ce ţine de pedeapsa, de scopul ei, de funcţiile ei, atât in doctrină, cât şi în formulele legislative, precum cea de mai sus, este îmbracat într-o haină lingvistică de tipul sloganului. Legiuitorul şi doctrinarul, dar şi judecatorul care motivează aplicarea unei pedepse cu inchisoarea, opereaza cu clisee tot mai greu de suportat. Reuseste inchisoarea sa remodeleze comportamentul persoanei care incalca legea penală? Pe câţi dintre autorii de omoruri sau talharii ii reeduca participarea la concursuri de recitat poezii sau la spectacole de colinde? Pe câţi autori de furturi îi mişcă participarea la cursuri de educaţie religioasă? Pe destul de puţini, dupa cum arată cifrele legate de rata recidivei în România[18]. Oare se pune problema doar de îmbunatăţire a metodelor educative în închisori sau de recunoaşterea incapacităţii structurale a inchisorii de a remodela? Ce se găseşte în spatele sintagmelor "atitudine corectă faţă de ordinea de drept, regulile de convieţuire socială şi muncă"? Oare nu certitudini legate de un model de comportament uman pe care dorim sa-l impunem ignorând faptul că dispozitivele educative s-au schimbat masiv in lumea actuală? Şi oare chiar modelul de comportament clamat are in vedere un tip just de societate?

La 24 iulie 2012, CtEDO a pronunțat o hotărâre "semi-pilot" în cauza Iacov Stanciu c. României prin care a reținut că, în pofida eforturilor autorităților române de a îmbunătăți situația condițiilor de detenție, există o problemă structurală în acest domeniu.

Ulterior, confruntata cu numarul în creştere de plângeri în aceeasi materie, la data de 25 aprilie 2017, CtEDO a pronuntat hotararea pilot in cauza Rezmiveş şi alţii c. României. Obiectul sesizărilor l-a constituit, cu precădere, încălcarea prevederilor art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție din diferite unități penitenciare sau centre de reținere și arestare preventivă ale poliției. Petenții s-au plâns, printre altele, de suprapopularea celulelor, deficiența instalațiilor sanitare și lipsa igienei, calitatea proastă a hranei, vechimea materialelor primite, precum și prezența șobolanilor și a insectelor în celule.

Ca urmare, a fost întocmit un plan de actiune la 25 ianuarie 2018 de catre Guvernul Romaniei, plan ce a primit unele ajustari pe parcurs[19]. Se vorbeşte de modificări la nivel strategic, de îmbunatăţirea serviciului de probaţiune, de pregatirea, la nivel legislativ, a unei modificări a Legii 254/2013. Ceea ce înţelegem, în esenţă, din lectura planului de actiune este urmatorul lucru: dupa esecul partial al aplicarii institutiei « recursului compensatoriu »[20], ne pregatim sa « intarim sistemul penitenciar » cu un numar impresionant de noi locuri de detentie[21].

La data de 19 ianuarie 2021, potrivit cifrelor oficiale[22], sistemul penitenciar avea o capacitate totala de 18.245 de locuri si gazduia 21.854 de detinuti (un nivel de ocupare de cca 120 % si o rata de un detinut la 1.000 de locuitori, similar Franţei care are, însă, cu totul alte premize criminologice). Recursul comensatoriu a decongestionat într-o oarecare măsură penitenciarele, dar, dupa abrogarea sa, fără schimbarea politicii penale, trendul de supraaglomerare se reia.

4. Experienţa recentă a altor state

Italia a trecut prin aceasta experienţă, în urma unei hotărâri pilot similare[23] şi a declarat stare de urgenţă carcerală[24]. Printre măsurile luate a fost introducerea detenţiei la domiciliu, ca pedeapsă principală (iar nu doar ca simpla metoda de individualizare), în cazuri prevazute de lege şi evaluate de judecător. Aşa cum afirmă ministrul de justiţie italian la acel moment, « se introduce în sânul sistemului o nouă formă de detenţie care se asociază închisorii ca pedeapsă principală »[25], urmând ca pedeapsa în penitenciar să rămână extrema ratio.

În Franţa, de asemenea, întrebarea foucauldiana vizând găsirea unei alternative pentru închisoare, care să pastreze efectele pozitive ale acesteia, eliminadu-le pe cele periculoase, este prezenta in dezbaterea publica[26]. Pentru a raspunde la intrebare, s-a sugerat ca trebuie separata dezbaterea penala de populismul care opune brutalitatea punitiva anomiei, ca si cum nu ar exista cale de mijloc.[27].

In Statele Unite, exista voci chiar mai radicale ce sustin ca inchisoarea nu trebuie inlocuita cu alte formule restrictive de libertate, ci cu o constelatie de institutii si strategii alternative care sa inlature inchisoarea din peisajul social si ideologic al societatii (americane) [28]. Aici sunt amintite masuri de "demilitarizare a scolilor, revitalizare a educatiei la toate nivelurile, un sistem care furnizeaza ingrijire sub aspect fizic si mental pentru toti, un sistem de justitie bazat pe reparatie si reconciliere, mai degraba decat pe represiune si razbunare".

5. De la societatea disciplinara la societatea de control ?

Analiza unor viziuni filosofice preocupate de tehnicizarea crescanda a societatii si de adaptarea metodelor socialmente admise de exercitare a autoritatii se dovedeste extrem de utila, chiar revelatoare.

Gilles Deleuze, intr-un articol din 1990[29], reia firul gandului foucauldian si dezvolta conceptul de societate de control, constatand mutatiile produse pe fondul dezvoltarii tehnicii, dar si, corespunzator, a modalitatilor de exercitare a puterii in societate. Aceste consideratii au devenit extrem de actuale.

Asa cum afirma Deleuze, societatea disciplinara avea la baza, ca mod de identificare, numarul de ordine, societatea de control are la baza parola de acces. Spitalul e in mare parte inlocuit de ingrijirile de zi si tratamentul ambulatoriu, uzina este inlocuita de intreprindere, programul de munca de 8 ore cu munca la distanta, formarea continua tinde sa se generalizeze in modalitati online (webinar), iar controlul continuu tinde sa inlocuiasca examenul. In materie de justitie penala, Deleuze ne da o cheie de lectura a romanului Procesul al lui Kafka aratand ca este revelator pentru trecerea de la disciplinar la societatea de control[30].

Justitia penala din Romania deja a facut anumiti pasi, la nivel tehnic, spre o diversificare a posibilitatilor pe care judecatorul le are la indemana in a sanctiona sau, ulterior, de a individualiza regimul de executare. Totusi, renuntarea la aplicarea pedepsei, amanarea aplicarii pedepsei si suspendarea sub supraveghere sunt modalitati care mentin in centrul filosofiei penale detentia in penitenciar. Regimul semi-deschis si deschis, aplicat unei proportii de cca 35% din totalul condamnatilor la pedeapsa cu inchisoarea nu schimba fundamental situatia[31]. Pachetul masurilor in curs de adoptare, ca urmare a condamnarilor la CtEDO, nu face decat sa perpetueze aceeasi filosofie represiv-carcerala, cu ajustari la nivelul spatiului personal sau conditiilor de igiena, fara a tine seama de esecul reinsertiei sociale reflectat in rata de recidiva la eliberare a celor inchisi. Detentia la domiciliu si utilizarea mijloacelor de supraveghere electronica ar putea fi un important pas. "Cercul vicios carceral" ar fi, cel putin, slabit.

Interesant este ca un autor roman anticipa nevoia de abandonare treptata a pedepsei inchisorii, asa cum, la sfarsitul sec. al XVIII-lea fusesera abandonate supliciile. Se intampla in 1946[32]. Ulterior, aceasta tema nu a mai fost reluata serios. Nici in timpul regimului comunist care, sub aspectul principiilor pedepsei, ne-a readus intr-un stadiu in raport cu care Beccaria era de-o impecabila modernitate[33], nici dupa 1989[34].

6. Concluzii

In vremea pandemiei, anumite procese au fost accelerate (in domeniul educatiei, muncii, sanatatii etc.), intr-o lume care oricum avea o dinamica extraordinara. Crizele au, pare-se, acest efect de evidentiere a unor mecanisme ce nu functionau bine, dar care erau acoperite de o stare generala de echilibru. Nu intamplator se spune, deci, ca trebuie profitat de pe urma crizelor propunand reformarea unor elemente disfuncte ce altfel ar fi trenat.

Azi acceptam ceea ce era de neinchipuit pana acum circa un an : ca munca la distanta, in multe domenii, este posibil sa se permanentizeze, ca educatia la distanta va capata alta pondere, iar cursurile online vor face o concurenta serioasa predarii fata catre fata, ca videoconferintele se vor extinde la multe domenii in care prezenta fizica nu este strict necesara (inclusiv in justitie), ca tratamentul ambulatoriu si consultatiile medicale prin mesagerie electronica sau telefon se vor extinde si mai mult.

Or, pe noi, aceste schimbari ne-au surprins cu institutii (scoala, spital, penitenciar etc.) deja prost asezate, anacronice, marcate de tranzitii nesfarsite si lipsuri majore, la nivel de finantare, la nivel de personal, la nivel de atitudine. In acest context, plecand de la nevoia respectarii standardelor Consiliului Europei, noi construim penitenciare. In loc de a arde etape si de a adopta o strategie cu bataie lunga, derivata dintr-un umanism (post-umanism?) de secol XXI, care sa se bazeze pe nivelul actual al tehnologiei si pe mutatiile din societate, noi nu cautam alternative modelului carceral caruia alte tari i-au adus deja importante corective.

Ne gasim astfel in situatia de a urmari uneori neintelept obiective pe care alte state europene le-au abandonat sau sunt pe cale sa le abandoneze. Sau de-a trata doar simptomul (supraaglomerarea), in loc sa ne preocupam curajos de cauze (politica penala).

Sa adaugi fortarete carcerale actualului arhipelag penitenciar inseamna sa eviti gasirea altor modalitati punitive si sa ratezi momentul de a atenua delincventa carcerala si a scadea rata recidivei.

Dintre argumentele lui Livingston pentru inchisoare, amintite mai sus (sectiunea 2.1.), ramane doar acela al posibilitatii gradarii pedepsei dupa gravitatea faptei, dar nici acest lucru nu este in sine multumitor, practica fiind nu doar neunitara (intodeauna a fost), ci vizibil neunitara, prin faptul ca informatia circula extrem de usor.




Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1038 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by