1.Alex. Ștefănescu și amintirile lui din comunism
Mi se pare extrem de important faptul că Alex. Ștefănescu, una dintre cele mai proeminente personalități ale literaturii române actuale (critic literar, prozator, dramaturg, publicist, într-o vreme chiar realizator de emisiuni tv) a decis să publice o carte în care, în 208 de pagini, a reunit o parte dintre amintirile sale despre viața în comunism.
De ce spun asta? La o privire superficială, despre Alex. Ștefănescu s-ar putea spune că nu i-ar fi mers tocmai rău în comunism. După absolvirea facultății a fost foarte puțin timp profesor de Română, undeva la țară (de ce a ajuns acolo ne mărturisește chiar el însuși și o face fără a se lamenta, fără a-și plânge de milă, ci cu umorul și cu seninătatea-i binecunoscute), iar mai apoi, la numai câteva luni, a fost salvat de la ratare grație ajutorului fostului său profesor Nicolae Manolescu. A ajuns în redacția revistei constănțene Tomis de unde a fost concediat în momentul în care regimul a decis, pretextând necesitatea economiei de hârtie, că mensualul în chestiune trebuie să apară doar trimestrial, după care a lucrat iar în presă- în redacția României libere și la SLAST-ul lui Ion Cristoiu. Or, știm cu toții că nu era chiar de ici-colea să ajungi într-o redacție în perioada comunistă, chiar dacă pentru a parcurge drumul până la serviciu erai silit să schimbi vreo cinci mijloace de transport ori să suporți mizeria apăsătoare din toate cotloanele Casei Scânteii.
Nu? Aparent totul ok. Or, nu a fost tocmai astfel. Nu a fost defel astfel. Iar amintirile din respectiva perioadă, depănate simplu, omenește, fără ranchiună, cu umor, cu un bun simț al recursului la parodie, chiar la mijloacele grotescului, iar grotescul ne încojura în anii aceia din toate părțile (antologică descrierea autoflagelării lui E. F. -Eugen Florescu?- care se acuza pe sine de lipsă de vigilență atunci când Alex. Ștefănescu a publicat un articol “ce se poate interpreta, tovarăși!”) se citesc pe nerăsuflate, așa cum se citește, de altminteri, întreaga carte Eu și comunismul (Editura Curtea Veche, București, 2020).
Da, aparent, însă doar aparent, a lucra în presă îți oferea un statut pas comme les autres. Erai temut (excelentă secvența în care se relatează ordonarea arestării unui om simplu ce încerca să salveze de la moartea prin inaniție păsările de curte care încă mai supraviețuiau anevoie în anii 80 în gospodăriile sătenilor), însă trăiai și cu teamă. Să nu ți se descopere ceva neconvenabil în biografie ( iar Alex. Ștefănescu avea un dosar „cu probleme” care l-a împiedicat să-și îndeplinească dorința de a lucra încă înainte de 1989, în redacția României literare, adică acolo unde îi era, de fapt, locul- am citit cu mare atenție descrierea întâlnirii cu Nicu Ceaușescu, dar mai ales analiza făcută destinului acestuia), să nu ți se modifice compromițător un text (Alex. Ștefănescu evocă discret și cu delicatețe o astfel de intervenție făcută de pixul lui Octavian Paler).
Or, astfel, prin depănarea acestor amintiri, Alex. Ștefănescu contribuie la combaterea acelor nostalgici care vor să ne convingă că ar fi fost, totuși, bine în comunism. Da, probabil că o fi fost bine pentru securiști (și cu câtă suferință- mă rog, aveau și ei trăirile lor- au primit aceștia ordinul lui Nicolae Ceaușescu de a nu îi mai bate la fel de sălbatic pe cei supuși anchetelor, doar de a-i intimida, chiar de a-i teroriza psihologic) și pentru activiștii de partid. Despre care Alex. Ștefănescu scrie pagini de foarte bună analiză în partea finală a cărții. Am în vedere îndeosebi tabletele Tovarăși, agitați materialele!, Comuniștii au simțul valorii, Partdul prostului gust, Țările comuniste seamînă între ele.
Am regăsit în aceste pagini din a doua parte a volumului multe amintiri comune. Chiar dacă între mine și Alex Ștefănescu sunt vreo 10 ani distanță. Firească, așadar, empatia. Și, cred, la fel de firesc plusul de curiozitate cu care am citit amintirile din prima parte a volumului. Cele în care ni se evocă minciuna comunistă din perioada stalinistă (conducătorii, recte Stalin , aveau o sănătate de fier chiar și atunci când își trăiau, de fapt, ultimele zile), dar și cele din vremea colectivizării cu forța, cu biciul, cu amenințarea trimiterii la închisoare, amenințare care era foarte adesea pusă în practică). Ca să nu mai vorbesc despre secvențele în care Alex. Ștefănescu detaliază propria lui anchetare, dar și reacția lașă a colegilor. Și nu e vorba doar despre acei colegi care au avut rolul de acuzatori publici (Ecaterina Țarălungă, George Radu Serafim).
Din când în când în paginile volumului Eu și comunismul se face auzită și vocea criticului literar. Câteva cuvinte despre o poezie a lui Arghezi din perioada lui conformistă,comentarii despre două romane ale lui Teodor Flonta, citarea lui Adrian Păunescu și invocarea părților lui bune. Însă înainte de orice, în cartea Eu și comunismul talentul de memorialist se asociază cu acela de prozator. Relevante paginile în care se evocă câștigarea de către un cetățean a luptei în vederea dobândirii unei bucăți de cașcaval.
Alex. Ștefănescu- EU ȘI COMUNISMUL; Editura Curtea veche, București, 2020
2. Amorul e un lucru mare
20.000 de exemplare. Atâtea au izbutit să vândă în 2019 scriitorul Stelian Tănase și editura Hyperliteratura din cartea Repertoarul amorului, carte al cărui titlu nu are cum să nu te ducă cu gândul la Spitalul amorului sau Cântătorul dorului, una dintre cele mai celebre scrieri ale lui Anton Pann. În fața unui asemenea succes de casă, recidiva se impunea de la sine, iar ea a intervenit în anul 2020 când au apărut, iată, „alte 69 de povești de dragoste din istoria lumii”. Mai precis din ultimele două secole și mai bine.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
