Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Primii paşi în proiectul nuclear românesc de obţinere a energiei electrice (1955-1970) (5)

de Petre Opris     Contributors.ro
Miercuri, 3 februarie 2021, 10:16 Actualitate | Opinii


Petre Opris
Foto: Arhiva personala

După ce, în episodul anterior, ne-am referit la cercetarea istorică efectuată cu ajutorul surselor orale şi limitele acestei metode, este firesc să prezentăm şi două cazuri de cercetare bazate pe izvoare inedite, din care apar probleme în analiza istorică şi surprize pe plan politic.

Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din România la 11 iunie 1948 şi măsurile adoptate ulterior în acelaşi sens de autorităţile comuniste de la Bucureşti au creat probleme statului român în relaţiile de cooperare internaţională economică şi tehnică, în următorii 10 ani. Liderii politici ai statelor afectate de legislaţia arbitrară şi impusă în mod abuziv de comuniştii români cu ajutorul stăpânilor lor de la Moscova au încercat să menţină contactul cu autorităţile de la Bucureşti, însă au limitat drastic posibilităţile de livrare a unor produse, utilaje, instalaţii şi mai ales licenţe de fabricaţie către România.

Încrederea liderilor Partidului Muncitoresc Român şi a membrilor guvernului condus de dr. Petru Groza în capacitatea cetăţenilor români de a produce mărfuri industriale folosind propria ingeniozitate, utilaje uzate fizic şi moral şi ajutorul acordat în domeniul tehnic de Uniunea Sovietică şi de statele comuniste europene a fost iluzorie. Pe termen mediu şi lung s-a adâncit decalajul economic dintre România şi statele capitaliste din Europa. De aceea, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi clica rămasă în jurul său după plecarea din România a trupelor Armatei Roşii în vara anului 1958 au hotărât să se desfăşoare negocieri cu reprezentanţii ţărilor afectate de naţionalizările realizate la sfârşitul anilor ’40, în scopul acordării de către statul român a unor despăgubiri consistente. În acelaşi timp, se urmărea achiziţionarea din aceleaşi state occidentale a unor instalaţii şi licenţe de fabricaţie pentru a reînnoi utilajele uzate moral şi fizic din ţară şi pentru a dezvolta mai repede România în domeniul industrial.

În paralel, autorităţile din România trebuiau să continue planurile politico-militare şi economice impuse de politicienii sovietici în această parte a Europei – în mod deosebit, menţinerea ideologiei comuniste la Bucureşti şi apartenenţa statului român la Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. Orice adăugare neprevăzută la planurile respective – de exemplu, dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul nuclear în România – presupunea consumarea unor resurse care erau deja foarte reduse pentru un scop indicat de autorităţile sovietice, în detrimentul dezvoltării unor sectoare cu un impact mult mai mare în economia României.

Din două cronologii publicate la Bucureşti în anii 1983 şi 1986 rezultă faptul că Franţa, S.U.A. şi Austria au fost printre primele state cu care autorităţile române au desfăşurat negocieri în scopul reglementării unor probleme economico-financiare (24 decembrie 1954, 15 octombrie – 3 noiembrie 1956, respectiv 12 decembrie 1956), fără însă a le rezolva în întregime.

În cazul Franţei, autorii volumelor respective nu au prezentat mai multe amănunte pe care, probabil, nu aveau de unde să le cunoască sau au evitat să le menţioneze. În 1951 autorităţile comuniste de la Bucureşti au dezvăluit public existenţa în România a două reţele franceze de spionaj. Prima, condusă de fostul director al Institutului francez de Înalte Studii din Bucureşti, Marcel Fontaine (1949-1952), i-ar fi avut ca membri pe Alexandru Vladovici, Costică Eugen Mavrichi, generalul Pîrvulescu, ing. Emil Drăgănescu (de la Ministerul Energiei Electrice) şi pe funcţionara Lucia Stănescu Pană (de la Vama Poştei din Bucureşti – Gara de Nord). Cea de-a doua reţea era coordonată în anul 1952 de Alexander Piccolot (secretar al ataşaturii comerciale a Legaţiei Franţei). În calitate de agent al Biroului 2, acesta ar fi obţinut informaţii de la Alexandru Vladovici, Smaranda Chehata şi şefa de serviciu Valentina Popescu (de la Societatea „Româno-export”). Toţi au fost arestaţi şi condamnaţi în anul 1952.

Este posibil ca Alexander Piccolot să fi fost eliberat din închisoare în noiembrie 1954 – aproape în acelaşi timp cu Louis Fontaine (om de serviciu la Legaţia Franţei de la Bucureşti) şi Celestine Pauline Gauchet (fosta soţie a lui Louis Fontaine) – deoarece membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat la reuniunea din 6 noiembrie 1954 „punerea în libertate şi expulzarea lui Piccolot şi încă (sic!) doi cetăţeni francezi din grupul de spioni francezi (subl.n.)”.

După două luni de la eliberările respective, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat la reuniunea din 22 ianuarie 1955 astfel: „Ca informare a Biroului Politic, conform cu cele stabilite anterior, s-a dat drumul la 2 sau 3 francezi, elveţieni, Housse, Piccolot etc. Încercăm şi prin aceasta a îmbunătăţi puţin atmosfera. Recomandarea a fost să nu le dăm drumul deodată la toţi, ci pe rând (subl.n.)”. La aceeaşi şedinţă, liderul comunist şi-a prezentat ideile despre organizarea Institutului de Fizică al Academiei Române şi despre problema energiei atomice.

Cronologia evenimentelor ne ajută să înţelegem că autorităţile de la Bucureşti au eliberat nişte cetăţeni francezi (condamnaţi în România la închisoare pentru spionaj) şi aceştia au plecat la 12 noiembrie 1954 în Franţa (Louis Fontaine şi Celestine Pauline Gauchet) sau în noiembrie 1954 (Alexander Piccolot), cu circa o lună de zile înainte de încheierea cu succes a discuţiilor de la Paris dintre reprezentanţii Franţei şi României, referitoare la încheierea unui protocol de reglementare a unor probleme financiare comune. A fost vorba despre o coincidenţă cronologică? Nu cunoaştem răspunsul la această întrebare, însă este greu de crezut că şeful guvernului comunist din România elibera din închisoare deţinuţi străini doar din considerente umanitare.

În cazul discuţiilor dintre reprezentanţii României cu cei ai S.U.A., acestea au avut loc la Bucureşti (15 octombrie – 3 noiembrie 1956). În ultima parte a desfăşurării lor – fără a exista vreo legătură cu ele – s-a declanşat la Budapesta o revoltă anticomunistă şi antisovietică.

Tot în capitala României s-au încheiat, la 12 decembrie 1956, şi negocierile româno-austriece privind reglementarea câtorva probleme economice şi financiare comune. Ungaria se afla în acel moment într-o stare de şoc, produsă de intervenţia militară sovietică din luna precedentă la Budapesta şi în alte oraşe ungare.

Câteva surprize ne-au fost oferite şi de politicienii români din anul 2008, în privinţa acordului româno-francez semnat de Radu Mănescu şi Jean Deciry la 9 februarie 1959. În conformitate cu documentul respectiv şi cu anexele sale, până la 31 martie 1959 România trebuia să plătească 18.146.402 dolari sub forma unei indemnizaţii globale, forfetare şi definitive – pentru despăgubirea statului francez şi a persoanelor fizice cu cetăţenie franceză care au fost afectate de naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse de autorităţile comuniste de la Bucureşti la sfârşitul anilor ’40 pe teritoriul României, precum şi pentru rezolvarea altor litigii financiare dintre cele două state.

Autorităţile franceze au publicat la 19 martie 1959 acel document, împreună cu anexele sale, în „Journal officiel de la République française. Lois et décrets”. Politicienii de la Bucureşti au procedat în acelaşi mod de-abia la 7 martie ... 2008. Nu am scris greşit data respectivă! Atunci a apărut în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 179/2008 acordul încheiat la Bucureşti, la 9 februarie 1959, de Radu Mănescu şi Jean Deciry. Acesta a fost ratificat de partea română prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 353 din 25 martie 1959. Putem să înţelegem (fără a accepta) existenţa cenzurii în regimul dictatorial comunist, însă este foarte dificil să găsim o explicaţie normală pentru perioada 22 decembrie 1989 – 6 martie 2008, când acordul financiar româno-francez semnat la 9 februarie 1959 nu a fost publicat în „Monitorul Oficial”. Mai mult de 18 ani de amânare într-un regim politic democratic!

Din păcate, cazul francez nu este singular. În aceeaşi situaţie s-au aflat acordurile financiare cu privire la indemnizaţiile similare româneşti acordate S.U.A. (30 martie 1960), Marii Britanii (10 noiembrie 1960 şi 12 ianuarie 1976), Belgiei şi Luxemburgului (13 noiembrie 1970). Documentele respective au apărut în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 179 din 7 martie 2008, împreună cu acordul româno-francez din 9 februarie 1959. Mai mult decât atât, „Journal officiel de la République française. Lois et décrets”, publicat la 19 martie 1959, există în forma sa originală pe un site oficial francez, iar o copie a sa poate să fie descărcată oricând, gratis, în formă electronică. În cazul publicaţiei „Monitorul Oficial” nu se poate proceda în acelaşi mod.

Valoarea indemnizaţiilor globale, forfetare şi definitive oferite de autorităţile comuniste de la Bucureşti şi acceptate de statele care aveau litigii financiare cu România la sfârşitul anilor ’50 a fost următoarea:

- 24.526.370 de dolari pentru S.U.A., conform acordului semnat la 30 martie 1960, la Washington;

- 1,25 de milioane (în 1960), respectiv 3,5 milioane de lire sterline (în 1976) pentru Marea Britanie, în conformitate cu acordurile încheiate la 10 noiembrie 1960 şi 12 ianuarie 1976, la Londra;

- 1.355.000 de dolari pentru Austria, conform acordului semnat la 3 iulie 1963, la Bucureşti;

- 450.000 de coroane pentru Norvegia, conform acordului încheiat la 21 mai 1964, la Bucureşti;

- 275.000 de dolari pentru Turcia, conform acordului semnat la 22 iunie 1965, la Bucureşti;

- 4.270.000 de florini pentru Olanda, conform acordului încheiat la 8 mai 1967, la Haga;

- 157.219.971 de franci belgieni pentru Belgia şi Luxemburg, respectiv 71.437.500 de franci belgieni pentru Belgia, în conformitate cu acordurile semnate la 13 noiembrie 1970, la Bruxelles.

Dacă adăugăm indemnizaţia totală achitată Franţei, sumele totale acordate de către autorităţile comuniste de la Bucureşti sub forma unor indemnizaţii pentru naţionalizările, exproprierile, rechiziţiile şi măsurile restrictive impuse pe teritoriul României la sfârşitul anilor ’40, precum şi pentru stingerea altor pretenţii financiare pe care diferite state le-au avut faţă de România după 11 iunie 1948 au fost următoarele:

- 47.156.370 de dolari americani (din care 21 de milioane au fost schimbate în franci francezi, la dorinţa autorităţilor de la Paris);

- 4,75 milioane de lire sterline;

- 4.270.000 de florini olandezi;

- 450.000 de coroane norvegiene;

- 228.657.471 de franci belgieni.

Cursurile oficiale cu primă, utilizate la 25 august 1971 de Banca Naţională a Republicii Socialiste România pentru valutele convertibile, au fost următoarele: 1 dolar = 18 lei; 1 liră sterlină = 43,2 lei; 100 florini olandezi = 497,22 lei; 100 coroane norvegiene = 252 lei; 100 franci belgieni = 36 lei.



Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.















.*.


1230 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by