1.Un adevăr mai rău decât orice minciună -complicii comunismului
Comunismul nu a devenit religie seculară unică și dominantă în nici una dintre cele 26 de țări care i-au cunoscut nemijlocit nocivitatea ca urmare a voinței populare. În pofida faptului că revoluție a fost unul dintre cele mai uzitate cuvinte în toate aceste țări ale căror populații au fost supuse acestui criminal experiment social, nicăieri, nici în Europa, nici în Asia, nici în America comuniștii nu au preluat puterea în urma unei revoluții adevărate.
Nu, comunismul nu a fost, așa cum ni se tot repetă astăzi de toți cei care cred că ar trebui să i se mai acorde acestuia o șansă, o idee bună aplicată prost, ci, așa cum observa Thierry Wolton, o idee proastă, aplicată bine. Binele în cauză fiind, din păcate, în beneficiul călăilor și nicidecum al victimelor. Reprezentând o utopie, adică nefiind nici pe departe rodul unor legități sociale, așa cum le plăcea să susțină lui Marx, lui Lenin și tuturor acelora care l-au teoretizat, comunismul avea înscris în ADN sfârșitul. Cel puțin în Europa, fantoma comunismului invocată în celebrul Manifest fondator de Marx s-a transformat într-un cadavru. Numai că, așa cum subliniază cu imensă îndeptățire același Thierry Wolton în ultimele pagini ale celui de-al treilea volum al monumentalei sale cărți de investigație istorică O istorie mondială a comunismului. Încercare de investigație istorică (Editura Humanitas, București, 2020), “dacă stafia comunismului anunțată de Marx a încetat să bântuie Europa, cadavrul comunismului n-a încetat să tortureze lumea, chiar și închis în dulapul istoriei”. Felul în care o face este detaliat cu lux de amănunte în ultimele capitole ale acestui al treilea volum al cercetării. Pe care îl socotesc a fi cel mai pasionant dintre toate. Primele două stârnesc compasiunea pentru victime, revolta și disprețul la adresa călăilor. Volumul al treilea documentează tenacitatea cu care comuniștii, în primul rând cei de la Moscova, au știut să facă astfel încât comunismul să aibă o istorie vie, pe toată durata unui secol.
Încă Lenin, mai apoi Stalin și toți cei care i-au urmat la conducerea partidului bolșevic au știut că au nevoie de complici, de tovarăși de drum, de cei pe care, cu cinism și cu dispreț, i-au socotit a fi idioți utili. Crearea și înmulțirea lor i-a trecut prin minte lui Lenin care nu a fost preocupat doar de adaptarea teoriei lui Marx și Engels realității că prima țară în care comunismul a preluat puterea (Thierry Wolton scrie pagini antologice despre ce a însemnat și mai înseamnă și azi puterea pentru comuniști) nu a fost una industrializată, cu o consistentă clasă muncitoare, ci una rămasă în stadiul feudal, ci și de identificarea și stimularea complicilor. Ideea a fost apoi dezvoltată în cel mai divers, dar și mai teribil/terifiant mod cu putință. S-au pus la punct în acest fel mecanisme complexe demontate cu acribie de cercetarea lui Thierry Wolton.Trimit, cu titlu de exemplu, la analiza războiul civil din Spania.
Într-o primă fază, Moscova a stimulat crearea de partide comuniste. Total subordonate Moscovei și ordinelor acestora. Ele au însemnat, cum just susține Wolton, o portavoce a Moscovei. Aceste partide comuniste nu au apărut doar în Estul Europei, ci și în Occident, cele mai puternice fiind cele din Franța și Italia. Or, e pasionant să vezi cum a știut Moscova să le controleze, să le conducă, să le facă bastioane ale propagandei sale. A creat Cominternul, Cominformul, a plasat în fruntea lor fideli oameni de paie. Gen Maurice Thorez, Palmiro Togliati, Georges Marchais, Luigi Longo, iar în Spania Dolores Ibarurri sau Santiago Carillo. Și aceasta până în 1990 în Est și până la începutul anilor 80 ai veacului trecut în Occident. Au fost mai apoi intelectualii (paginile conținând dezvăluiri despre Sartre, Beauvoir, Aragon, Eluard sunt cu totul fascinante, dar și acuzatoare) care nu nevinovat, nu din naivitate, nu dezinteresat, nu fără foloase materiale consistente s-au înhămat la căruța propagandei bolșevice. Au fost și liderii țărilor democratice ( în primul rând François Mitterrand, a cărui acțiune toxică s-a derulat încă din anii 70 până aproape de sfârșitul vieții, dar și- suprinzător!- Giscard d’Estaing în Franța, alții în Italia, Germania, Marea Britanie, chiar și în SUA ) care au rămas nepăsători la suferințele popoarelor ce au cunoscut tragedia comunistă. Fără acești granzi ai lumii, fără cârdășia lor, scrie Thierry Wolton în prefața anume întocmită pentru ediția în limba română a acestui al treilea volum al investigației lui istorice, „aceste regimuri nu ar fi reușit cu siguranță să își păstreze atât de mult timp locul ce li s-a atribuit în ansamblul mondial ”. Au mai fost și sunt și azi (în cazul Moscovei și al regimului autocratic al lui Putin, ca și în cazul regimului totalitar de la Beijing), bancherii, industriașii obsedați să cucerească rapid piețe, în marea lor majoritate artificiale) comunismul nu ar fi rezistat atât.
Nu identificarea complicilor a însemnat o problemă majoră pentru Thierry Wolton. La urma urmei, îi știam cu toții. Îi știam și noi, românii, cei care am fost martorii vizitelor triumfale ale dictatorului Nicolae Ceaușescu la Londra, la Paris, la Bonn, la Washington. Locuri în care a fost plimbat, vorba lui Eminescu, “în faeton de gală”. Ci demonstrarea în amănunțime, fără putință de tăgadă, aș zice chiar fără drept de recurs, a vinovățiilor acestora. Toți cei cae i-au imputat, poate că încă îi mai impută, lui Wolton tonul acuzator al cărții cred că nu mai au prea au acum muniție confruntați fiind cu imensa, minuțioasa documentare a cărții. Care mereu vie, mereu interesantă, mereu înzestrată cu o admirabilă forță argumentativă produce mari surprize și în acele pagini în care detaliază ezitările, lașitățile, complicitățile cu comuniștii chiar și în izbăvitorul an 1989. Pentru mulți lideri ai lumii, unificarea Germaniei a însemnat o mare problemă (nu doar o simplă bătaie de cap) pe care au încercat fie să o dejoace, fie să o temporizeze.
Este meritul editurii Humanitas, al directorului acesteia, filosoful Gabriel Liiceanu, al traducătorilor Wilhelm Tauwinki, Carmen Fotescu, Marieva- Cătălina Ionescu, Mariana Piroteală. Elena Ciocoiu, Georgeta-Anca Ionescu și Emanoil Marcu) de a ne fi pus la dispoziție încă 1000 de pagini din ceea ce înseamnă un dosar cvasi-complet al crimei comuniste, așa cum a fost ea cercetată și documentată, adică demonstrată de Thierry Wolton.
Thierry Wolton- O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI ; ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ ; Vol al III lea COMPLICII- Un adevăr mai rău decât orice minciună ; Traducerea : Wilhelm Tauwinki, Carmen Fotescu, Marieva- Cătălina Ionescu, Mariana Piroteală. Elena Ciocoiu, Georgeta-Anca Ionescu și Emanoil Marcu, Editura Humanitas, București, 2020
2.Dezastre, epidemii, moarte și absența soluțiilor de rezervă
În cel puțin două sau trei rânduri, profesorul Lucian Boia și-a mărturisit incapacitatea de a rămâne fidel cercetării uneia teme unice, întoarcerii ei pe toate fețele, chiar dacă tema este una de mare anvergură. Mărturisirea cu pricina le-ar fi putut părea scepticilor, recte dușmanilor profesorului, care nu sunt nici puțini, nici neapărat de dată foarte recentă, a fi destinată să explice ușurința (caracterizată de unii drept frivolitate) cu care cineva ce și-a făcut un nume din studierea relației dintre mit și demitizare și din analizarea imaginarului istoric abordează subiecte ce nu au nici o legătură între ele. Și aceasta doar în numele faptului că “Boia se vinde”. Iar a găsi în librării, în toamna anului 2020, o carte în care autorul bestsellerului Istorie și mit în conștința românească se ocupă de epidemii, cutremure și dereglări climatice ar putea însemna sursa încă unui cap de acuzare la adresa profesorului Boia care, iată, iarăși „s-a orientat”, iar scoate bani din piatră seacă, în absența precizării mai sus citate coroborata cu o alta. Pe care Lucian Boia o face în Cuvântul înainte al volumului Scurtă istorie a dezastrelor naturale- Epidemii, cutremure și dereglări climatice (Editura Humanitas, București, 2020). Și anume că această nouă apariție editorială reia “cu minime modificări, capitolele privitoare la schimbările climatice, la epidemii și la cutremurele de pământ, cu alte cuvinte la amenințările majore care pot veni din partea mediului natural ”, ce au reprezentat miezul unei alte lucrări a profesorului Boia. Lucrare ce se cheamă Probleme de geografie istorică, apărută în modestul tiraj de doar 100 de exemplare și în condiții grafice relativ precare în 1985 la Tipografia Universității din București.
Probleme de geografie istorică era, fie și în subsidiar, o carte despre moarte. Văzută în perspectivă diacronică. De ce spun asta? Fiindcă periodic epidemiile, fie ele de ciumă, de holeră sau de gripă au împuținat drastic populația de pe Glob, iar pe alocuri par a fi infleunțat ănsuși cursul istoriei. Cutremurele, chiar dacă nu atât de mari precum cel care la 1 noiembrie 1755 a ras de pe fața Pământului Lisabona, își luau și ele periodic tributul, reamintindu-le omenilor că „civilizația este dependentă de soliditatea solului pe care se sprijină”. Schimbările climatice deveniseră și ele o realitate de domeniul evidenței. Și chiar dacă unii specialiști profețeau o răcire iminentă, iar alții, dimpotrivă, prevedeau încălzirea globală, istoricii atrăgeau în 1985 deja atenția că există indicutabil raporturi între oscilațiile climatice și evoluția istorică propriu-zisă. Se vorbea încă de pe atunci intens despre primejdia deșertificării, erau voci care puneau acut și repetat sub semnul întrebării capacitatea naturală a planetei de a-și hrăni locuitorii. Se vorbea despre iminența foametei, iar foametea a însemnat și ea, foarte adesea, moarte.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
