În trista istorie de la Spitalul Matei Balș, singurul lucru interesant e cel menționat de d-l Raed Arafat în conferința de presă: ”ultimul control a fost făcut în noiembrie”. N-avem nici un motiv să nu-l credem. Mai putea fi făcut un control în decembrie și încă unul în ianuariele care tocmai se încheie. Toate ar fi arătat la fel; în proporție de 95 % copiate unul după altul: nu există nici un fel de probleme mari, mai e ceva cu plăcile de faianță, sunt necesare investiții de la buget etc. E limpede cum se fac lucrurile acestea: vine o ”comisie” de la Minister – sau de la vreunul din nenumăratele ”organisme” din subordine –, se închide cu directorul (”managerul” sau ce-o mai fi) în birou și ”controlează” hârtiile (trimise oricum, cu multă vreme în urmă). Eventual – dar numai eventual – se trece și prin două – trei saloane, special amenajate pentru vizita ”înalților oaspeți”. Cu cât oaspeții sunt mai înalți, cu atât formalitățile acestea durează mai puțin și se ajunge ”în cadru informal”: la masă, într-o atmosferă plăcută, în care pot fi discutate lucruri care privesc viața și cariera ”managerului” și a șefului ”comisiei”. Iar hârtiile ”merg înainte”; în definitiv au toate ”avizele”, sunt pe ele zeci – poate sute – de semnături și ștampile, oamenii s-au ”autoevaluat”, au ”declarat pe proprie răspundere”, iar ”comisia” nu face decât să constate ”corectitudinea procedurală” a ”redactării dosarelor”. Restul, nu e treaba ei. Vreți să știți cum stați cu sistemul electric? Angajați firmă de expertiză. Da, dar nu putem; 98 % din venituri merg în salarii (din care 66 % în plata ”posturilor de conducere”) și, pentru curent și alte utilități, depindem de rectificarea bugetară... Ei, asta e, declarați și voi ca anul trecut. Poate dă Domnul să nu se întâmple nimic!
Ideea e simplă: cu cât sunt angrenați mai mulți în ”făcutul de dosare” cu atât se estompează mai mult orice formă de responsabilitate. În cel mai bun caz, îl tragem la răspundere pe nea Ghiță, electricianul. Căci – nu? – el e singurul ce pune mâna pe instalațiile electrice. Că-n ”acte” scrie că acelea au un tip de izolare și în fapt e altul (de cinci ori mai ieftin ca primul), asta e. Cine mai știe cum era lumea pe-atunci? Integrare, Iliescu, război în Serbia, ”factori multipli”, ”nu putem dezgropa tot trecutul”, ”au fost și erori, dar s-au făcut și multe lucruri bune”. În fond de ce ne certăm? Ăia, arșii, ”nu le-a mai dat Dumnezeu zile”. Ce putem să facem? Să schimbăm toate cablurile din spital? Cu ce? De unde bani? În cât timp? Ce facem în vremea asta cu bolnavii? Cu personalul? Cu ”domnul manager”? Hai să fim serioși! Face Ghiță o chestie acolo, la fire, cum știe el că-i mai bine și mergem înainte. În definitiv, în hârtii ”nu e nici o problemă”.
În spitaale o vedem, când ard oameni de vii. O vedem și pe drumuri, când se surpă și cad autobuze sau microbuze cu cei ce-au avut nenorocul a fi acolo. O simt – la propriu – pe pielea lor cei care stau în cartierele neîncălzite sau slab încălzite ale Bucureștiului sau a altor orașe ale țării. O vedem într-un învățământ ajuns caricatura a ceea ce ar trebui să fie o școală autentică. O descoperim în ”instituțiile militarizate” imediat ce dăm de o problemă. Peste tot e la fel: doar hârtii. Anual, fiecare istituție publică din România procesează câteva sute de tone de hârtie pe care se repetă aceleași ”declarații”, unde ”se raportează realizări” (mereu ”mai mari”), pe care semnează toată lumea, în geometrii variabile și se fac ”sinteze” cu ”anexe” ce se trimit ”la centru”. Aceasta e ”realitatea adevărată” a lumii noastre. În ea sunt înșurubate funcțiile cu ”salarii de merit”, ”indemnizații” și ”prime” și din acestea cresc ”pensiile speciale” mai mari decât ale foștilor președinți ai Statelor Unite. Putem opri asta? Nu. Pentru că sunt prea mulți cei care beneficiază de ”sistem”. Și sunt încă mai mulți cei care așteaptă să beneficieze și ei. Cei mulți și mici care fac hârtiile pe care șefii – cu superbă plictiseală – își pun semnătura.
Așa a fost și până în 1989: sute de mii de oameni au făcut mii de tone de hârtii cu ”raportări” gigantice la hectar și ”pe cap de locuitor”, au scris biblioteci întregi despre ”societatea socialistă multilateral dezvoltată” și au recitat decenii de discursuri croșetate din citatele Tovarășului (fabricate, și acelea, de alții). Și atunci, ca și acum, toată lumea știa că nimic din ce e în discursuri nu e în viața de zi cu zi a oamenilor comuni și, reciproc, nimic din experiența lor nu se regăsește în speech-urile oficiale. Dar asta era convenția: trăim, simultan, în două lumi diferite – una în care ”raportăm”, entuziaști și fericiți și una în care ne descurcăm, cum putem, fiecare. L-am pierdut pe Ceaușescu în urmă cu 30 de ani, dar metodele lui au fost ”democratizate”. Toată lumea scrie, periodic, ”raportări” grotești și – în felul acesta – ”sub proprie semnătură” toți devin complici la impostura care, din când în când, se dovedește a fi ucigașă. Ce dom’le, tu n-ai semnat? Tu n-ai scris că stăm bine și avem numai realizări? Pă’ dac-ai scris cu mânuța ta, acuma ce faci pe viteazul? Toți suntem la fel.
Nu, nu se va face nimic. O altă ”comisie” nu e decât încă une element în mulțimea comisiilor deja existente. Menirea ei va fi aceea de-a temporiza totul până se va uita cu desăvârșire ce s-a întâmplat, până ce ”domnul manager” va ieși la mult așteptata ”pensie specială”, până când ne vom împotmoli în alte scandaluri, legate de costurile refacerii a ceea ce acum s-a distrus, până ce – în loc de victime – se va vorbi de ”indemnizații pentru familii”. Între timp, cu minime permutări, celelalte ”comisii” își vor vedea de treabă: vor studia ”dosare” și vor ”aviza” munți de hârtii.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro
